Ioan Savu, analist-programator, este omul care, în decembrie 1989, la Timişoara, a ajuns fără să vrea în fruntea Revoluției. Datorită determinării sale de a face ca lucrurile să se întâmple, entuziasmului și calităților de organizator, manifestanții l-au considerat portdrapel, chiar dacă mișcarea nu a avut propriu-zis un lider. Iar când arogantul premier comunist trimis de Ceaușescu de la București să rezolve lucrurile a cerut să discute cu reprezentanți ai manifestanților, prezența lui Savu în delegație a părut de la sine înțeleasă.
Prin 1987, „pe județeana de partid s-a scris: «Jos regele foamei și al întunericului!» Pe bustul lui Decebal a fost prinsă cu sârmă o pită neagră și pe un afiș scria «Decebal, pe vremea ta pâinea tot așa era?» Pe o pancartă, în loc de «Ceaușescu - Pace» a apărut «Ceaușescu - Foame». S-au împrăștiat manifeste în Piața Bălcescu și în complexul studențesc. De altfel, lupta armată anticomunistă începuse în Munții Banatului, au existat opoziții la colectivizare și tot de aici au fost deportați oameni în Bărăgan. A mai fost revolta studenților din 1956, mulți fiind exmatriculați și arestați. După revolta de la Brașov, tinerii îți șopteau din mers: «Dacă ești român, vino pe 3 ianuarie în Piața Unirii!» Am discutat toată noaptea cu soția mea, îi spuneam: «Dacă nu mă duc, într-o zi o să mă-ntrebe copiii de ce n-am fost!»” Așa că s-a dus. Dar n-a fost momentul. Erau puțini oameni, care nu se opreau.
În 15 noiembrie 1989, după calificarea României la Campionatul Mondial de Fotbal din 1990, au ieșit mii de oameni, care au cântat prohibitul „Deșteaptă-te, române!” În 23, la UMT, patru mii de oameni s-au opus realegerii lui Ceaușescu la Congresul XIV. I-au blocat în uzină, au fost o sută de arestați.
Cât pot conta niște cioburi
În fine, în 16 decembrie, un vecin i-a zis: „Hai!, că în Piața Maria sunt zeci, sute, milioane!” Accesul era blocat, însă, și n-au ajuns acolo. În Piața Bălcescu, au văzut cum ardeau cărțile lui Ceaușescu. Abia a doua zi a ajuns în Piața Maria. În zonă erau vitrine sparte. Se înlocuiseră geamurile, dar nu se măturaseră cioburile. „Știți cât au contat cioburile acelea? Timișorenii au văzut că se poate, că e adevărat ce auziseră!” Accesul spre Catedrală fusese blocat, dar pe acolo au venit unități militare defilând țanțoș cu drapelul de luptă și cu fanfara! Oamenii au profitat de această încercare de intimidare, s-au luat după fanfară și au ajuns în centrul orașului.
După ora 15:00 a început să se tragă. Au apărut TAB-urile și tancurile, oamenii adăpostindu-se în ușile clădirilor, căci șarjau și pe trotuare! Spre șocul lui, în toată nebunia aceea, Ioan Savu a întâlnit-o pe fata lui de mână cu un băiat. Adolescenții i-au spus că încercaseră să meargă la un film.
În noaptea care a urmat, Savu și-a sunat cunoscuții din țară. Le spunea că se trage mai tare decât în Beirut. La un moment dat a început o ploaie torențială, ca de vară, cu fulgere și trăsnete. „Era ca o izbăvire, a spălat sângele...”
„Pe 18, veneam cu tramvaiul și am văzut soldați pe TAB-uri, băteau în paturile armelor și rânjeau la noi... După ce am depășit zona Catedralei, a început să se tragă spre treptele ei. Am mărturia unui căpitan de la Buziaș, Grigore Tașcău, care spune că ușile nu erau închise; când s-a tras în tinerii care spuneau Tatăl nostru și cântau pricesne, ei s-au refugiat în catedrală și preoții au închis ușile să-i apere, apoi i-au lăsat să iasă pe ușile laterale. A făcut declarația asta în 1990, e în cartea mea. Mai am mărturia unei tinere căreia, fugind, i-a căzut steagul. Un tânăr s-a aplecat să i-l ia și când s-a ridicat un glonţ i-a explodat țeasta. A fost împușcat acolo și Florin, tatăl unui copil care acum e preot, Dan Gârjoabă. Ce lucru minunat că acest copil nu s-a îndepărtat de Dumnezeu, ci a considerat că mersul lui spre preoție e urmarea firească a morții tatălui său pe treptele Catedralei!”
Cum ajungi lider fără să vrei
În 20 dimineața, Ioan Savu nu mai avea stare. Și-a făcut bilet de voie (!!) de la serviciu și s-a alăturat coloanei care trecea. În tot drumul, coloana de zeci de mii de oameni a mers disciplinată doar pe un sens al străzilor! „Uitați-vă la pozele cu Piața Operei: mulțimea are forma spațiilor verzi! Nu s-a călcat iarba!”
Ioan Savu s-a apucat să organizeze scandările, fugind de-a lungul coloanei, ca s-o sincronizeze. „N-am bănuit că o să ajung în felul ăsta lider!”, mărturisește, „am văzut că sunt niște lucruri de făcut și le-am făcut, atât. Gospodărește!” A condus coloana ocolind prin cartiere, să-i vadă lumea și să iasă cu ei. Când au ajuns la Sala Olimpia a decis să meargă spre consulatul iugoslav, era singura legătură posibilă cu lumea: „Pentru prima dată în viața mea m-am simțit un om liber! Era o stare pe care n-o mai trăisem. Iubeam pe toată lumea! A fost ceva cu totul nemaiîntâlnit. Mulțumesc Bunului Dumnezeu că am trăit acele clipe!”
Dar... la colțul Spitalului de Ortopedie, probabil constatând cât este de eficient, cineva a sărit și l-a strâns profesionist de gât, strigând: „Securistul! Securistul!” Din fericire, cei din jur știau cine este și l-au salvat. „Am aflat după mulți ani cine era, dar nu vă spun!”, zâmbește Ioan Savu.
Îngenuncherea statului comunist
La Catedrală au spus Tatăl nostru, după care a apărut o grupă de militari care i-a amenințat că-i împușcă. „Unii au strigat: «Armata e cu noi!», dar nu era cu noi... Militarii au fugit, dar au apărut 6 TAB-uri. Oamenii s-au urcat ciorchine pe unul dintre ele, care a început să facă manevre să scape de ei și a lovit cu botul în zidul primăriei. Până la urmă, au plecat cu TAB-ul la județeană. Eu am fost întâi la Operă, apoi am plecat și eu la județeană, unde cineva a zis din balcon: «Să vină unu-doi tovarăși să discute cu tovarășul prim-ministru!» M-am urcat pe o vază mare de beton și am spus: «Nu! O să intre 8 sau 13!» Nu știu de ce am zis așa. Atunci mi-am dat seama că m-am condamnat să merg și eu. Am ales grupul de opt și am urcat. Sus, am scris lista de solicitări, începând cu demisia lui Ceaușescu. Negocierile au fost foarte dure, lui Dăscălescu i-am dat exemple istorice, era siderat că un om de pe stradă vorbește așa cu el! Dar două lucruri esențiale tot am obținut: eliberarea celor 987 de arestați și retragerea armatei de pe străzi. Au fost primele îngenuncheri ale statului comunist”.
Restul e istorie...
