Naşterea şi botezul pruncilor în satul vechi românesc

În satul românesc arhaic, când simţea că îi vine sorocul să nască, femeia însărcinată se grăbea la biserică, pentru ca „să se mărturisească şi să se cuminice“. Naşterea avea loc cu ajutorul moaşei satului, care Îi mulţumea lui Dumnezeu pentru noua viaţă. Botezul era evenimentul cel mai aşteptat după naşterea copilului. Noul vlăstar trebuia să intre astfel în rândul lumii şi să primească un nume de creştin. De obicei, numele copilului era pus în funcţie de sfântul care era sărbătorit în acele zile. Marea masă de după botez era numită „cumătrie“, în cinstea naşilor care l-au creştinat pe prunc. De pe masa îmbelşugată nu lipseau „pupezele“, colaci în care oaspeţii înfingeau bani.

Cele trei momente importante ale vieţii omului - naşterea, căsătoria şi moartea - au bogate semnificaţii în tradiţiile populare. Fiecare dintre aceste evenimente este însoţit de o mare masă, la care participau atât cei prezenţi, cât şi cei din lumea de dincolo. La mare cinste la mesele ceremoniale, se afla pâinea şi colacii. „Pâinea, întruchipare a hranei esenţiale, semnifică trupul şi se asociază vieţii active. Românii privesc pâinea ca pe o fiinţă vie, fiind chiar întruchiparea lui Dumnezeu, astfel că era aşezată la loc de cinste pe masă, învelită într-un ştergar alb şi curat, lângă icoană“, a spus Marcel Lutic, etnograf în cadrul Muzeului Etnografic al Moldovei de la Iaşi.

Venirea pe lume a unui copil era însoţită de numeroase practici rituale menite, în principal, să familiarizeze noul venit pe această lume cu asprele condiţii ale existenţei. Multe dintre aceste practici au o considerentă componentă alimentară, însă beneficiarii principali erau părinţii, rudele, apropiaţii şi naşii copilului.

„Naşterea, alături de înmormântare, este văzută ca unul dintre marile rituri de trecere. Naşterea era asimilată cu ideea de fertilitate, în genere, în special cea a pământului, mamă a tuturor plantelor şi vieţuitoarelor“, după cum a spus etnograful.

Naşterea copiilor a fost pusă sub grija şi sub vegherea Maicii Domnului, căreia viitoarele mame i se rugau cu mare ardoare. Maica Domnului, cea care a născut în condiţii vitrege, era rugată să aibă grijă de ele şi de copilul lor.

Femeia însărcinată trebuia să mănânce cam orice, când avea poftă

Viitoarea mamă era atentă să se roage pentru sănătatea copilului pe care urma să îl nască şi, în acelaşi timp, era foarte atentă la ceea ce reprezenta alimentaţia de zi cu zi. Printre reguli de bază privind alimentaţia se regăsesc şi numeroase interdicţii, după cum arată, într-o lucrare a sa, Arthur Gorovei. Astfel, „femeia îngreunată să nu mănânce poame îngemănate, căci va face copii gemeni. Din măr început să nu mănânce, că va face copilul cu semn, iar poame crude dacă ar mânca ar naşte fără timp“, după cum a arătat Marcel Lutic.

La fel, mai erau şi alte oprelişti, precum „să nu mănânce duminica păstăi, că-i va fi copilul tâmp şi va face fapte rele; va avea copilul limba prinsă de va mânca femeia grea carne netăiată din frigare; va avea copilul focuri şi va suferi de boala numită «aripi» de va mânca ea borş umplut în zi de sec, ori aripi de paseri“. Aceste interdicţii dovedeau grija femeii însărcinate faţă de alimentaţia sa. Tot alimentaţia constituia şi remedii pentru diverse probleme de sănătate ale femeii ce urma să nască. Astfel, „sămânţa de pepene (castraveţi) şi o cruce de nucă, râşnite sau pisate, amestecate cu rachiu, vin şi apă se dădeau femeilor care erau în pericol să piardă sarcina“, după cum a remarcat Marcel Lutic.

„În general, femeia însărcinată trebuia să mânâne cam orice atunci când i-a veni pofta, riscul major în caz contrar fiind acela de a pierde copilul“, a remarcat etnograful.

Moaşa Îi mulţumea lui Dumnezeu pentru noua viaţă

În vechime, atunci când femeile simţeau că li se apropie sorocul naşterii, „se duceau la biserică, pentru ca să se mărturisească şi să se cuminice“, după cum a arătat Marcel Lutic. „Apoi, se aduna pe lângă casă, iar la primele semne, bărbatul dădea fuga la moaşă. În genere, moaşa se ferea să fie văzută, ea venind de cele mai multe ori pe ascuns la cea care trebuia să nască, deoarece se credea că, altfel, femeia naşte cu mare anevoie dacă lumea ştie despre acest lucru“, a mai spus etnograful.

După ce avea loc naşterea, moaşa îi mulţumea lui Dumnezeu pentru noua viaţă, apoi urma scăldătoarea nou-născutului. În vasul cu apă se puneau câteva plante, dintre care nu lipsea busuiocul şi bujorul, precum şi alimente ca mierea, pâinea, zahărul, laptele dulce, pentru ca şi copilul să fie dulce la vorbă ca mierea, să-i fie viaţa îndestulată ca pâinea de toate zilele, dulce ca zahărul, iar trupul alb ca laptele. În unele locuri, în scăldătoare se mai punea un ou, ca pruncul să fie întreg ca oul, în Muntenia se mai punea orez şi porumb, pentru ca acestuia să nu îi lipsească ce-realele, sare pentru a nu se opări copilul, sarea fiind văzută şi ca un simbol al prieteniei. Unii mai puneau untdelemn în scăldătoare, care, alături de o monedă, reprezenta viaţa îndestulată, a arătat Marcel Lutic.

Nici înfăşarea copilului nu ieşea de sub incidenţa alimentaţiei rituale. Astfel, faşa copilului avea „legate într-un colţ trei fire de usturoi, trei de piper, trei de sare, trei de grâu de primăvară, trei de grâu de toamnă, trei de tămâie, trei de sfărâmituri de pâine.

Apa de la scăldătoare era aruncată apoi afară, însă nu la întâmplare, de obicei la flori. După ce a fost spălat copilul, intra în casă şi tatăl copilului. Dacă era vorba despre un băiat, moaşa îl cinstea pe tată cu rachiu îndulcit cu miere.

Prin Muntenia, după ce o femeie năştea, se faceau mai multe cruci, printre care şi una din tărâţe de grău în mijlocul casei şi alta la uşă, astfel că oricine intra spunea „aici, de casa de tărâţe să te apuci, iar de copil să nu te atingi“, deoarece se credea că astfel copilul este mai bine protejat şi nu va plânge cât va fi mic, a menţionat Marcel Lutic.

Plocoane pentru mamă

Alimentele erau foarte importante şi pentru momentul în care se prezentau vizitatorii care intrau în casă şi care aduceau în dar sau ca plocon felurite mâncăruri. Printre aceste mâncăruri se aflau „zeama de găină, găini fripte, plăcinte, vărzări, scoverze (lipii, clătite), chiroşte sau colţunaşi, găluşte, plachii, chisăliţă din vin, grâu cu miere, brânză cu smântână, unt, ouă, lapte, miere, fructe“, după cum a precizat Marcel Lutic.

Nou-născutul nu era hrănit chiar imediat de mama sa, „mai niciodată acesta nu se alăptează decât după trecerea ursitoarelor“, adică a treia sau a patra zi după naştere, până atunci copiii fiind hrăniţi cu lapte de vacă, rărit cu puţină apă şi îndulcit cu zahăr. În lumea satului erau tot felul de reguli care priveau modul în care mama îşi alăpta copilul, alăptarea şi laptele fiind esenţiale pentru sănătatea şi creşterea copilului.

„Mi-ai dat un păgân, ţi-am adus un creştin“

Botezul era evenimentul cel mai aşteptat după naşterea copilului. Noul vlăstar trebuia să intre astfel în rândul lumii şi să primească un nume de creştin. De obicei, numele copilului era pus în funcţie de sfântul care era sărbătorit în acele zile, dar şi în funcţie de tradiţia familiei.

Naşii erau, de obicei, rude sau prieteni ai părinţilor. Şi la botez, un rol important îl avea moaşa, ea ţinând aproape tot timpul în braţe nou-născu-tului sau aflându-se mereu lângă acesta.

De la biserică, moaşa aducea copilul acasă, iar odată intrată pe uşă aceasta ducea pruncul „drept la masă, la mijlocul căreia se afla, mai dinainte pusă, o pâine întreagă, netăiată“, după cum arată etnograful Marcel Lutic.

Lumea prezentă bea câte un „pahar de bine“, apoi moaşa lua copilul de la masă, împreună cu pâinea, şi îl ducea către patul nepoatei (adică al mamei copilului), închinându-i copilul şi spunându-i: „Poftim, cu noroc şi sănătate, cu voie; (...) creştere uşoară să îţi trimită Dumnezeu!“, iar după aceasta, îi dădea copilul şi pâinea.

Naşii îi dau mamei luminile (lumânările), iar aceasta, sărutând mâna moaşei, mulţumeşte atât acesteia, cât şi naşilor. De asemenea, moaşa sau naşa îi mai spunea mamei „Mi-ai dat un păgân, ţi-am adus un creştin“.

Prin unele locuri, pe masa din casă se pune o pernă, iar la capul copilului se punea pâine şi sare. Oaspeţii se cinsteau cu băutură, apoi naşii iau copilul, cu tot cu lumânări, şi îl duc la mamă, închinându-i copilul: „Poftim, cumătră, pruncul acesta/ Pe care l-am botezat şi l-am încreştinat/ Şi-n lege l-am băgat/ Ţi-l dăruim/ Cu pâine, cu sare/ Cu darul sfinţiei sale/ creşte-l uşor/ Şi sănătos“, după cum a precizat Marcel Lutic.

Cumătria cu gospodari

După botezul copilului urmează cumătria sau, cum se mai spunea în Transilvania, „ospătarea“. Denumirea acestei reuniuni arată faptul că masa se oferea în special în cinstea cumătrilor mari. În tradiţia arhaică, nu doar cea românească, orice eveniment major din viaţa omului era marcat cu o masă mare.

Cel mai adesea, cumătria se făcea în aceeaşi zi cu botezul. De obicei, la această petrecere erau invitaţi numai gospodarii, adică oamenii căsătoriţi, aşa cum arată etnograful Marcel Lutic din cadrul Muzeului Etnografic al Moldovei. Nimeni nu venea dacă nu era invitat, aşa cum se întâmpla la botez, unde putea veni toată suflarea satului şi în special copiii.

Mai toţi cei care veneau aduceau cu ei câte ceva, multe dintre aceste daruri fiind de natură alimentară. Printre aceste daruri se aflau ouă, brânză, făină sau grâu. La cumătrie se puneau pe masă zeamă, sarmale, friptură, plăcinte, iar în zilele de post se aduceau oaspeţilor feluri de mâncare specifice precum borş, eventual de peşte, găluşte, vărzări, aşa cum a arătat Marcel Lutic.

Prin Oltenia, se aducea la masă în special varză, supă cu carne, de obicei de pasăre. La fel se servea la masă şi în celelalte zone din restul ţării, în special carne de pasăre sau de miel, varza fiind, de asemenea, nelipsită de la această masă care era, de multe ori, asemănată cu masa de la nuntă.

În Moldova, borşul era nelipsit de la această masă, iar alte bucate care completau meniul erau sarmalele şi răciturile. Nu lipsea nici băutura, care era reprezentată de vin şi rachiu, cu care se închina pentru sănătatea copilului, a părinţilor, a naşilor sau a moaşei.

Musafirii erau aşezaţi la masă atunci când era adusă sorbitura, iar când erau puse pe masă sarmalele, moaşa aprindea lumânarea de la botez. Plăcintele, cozonacul şi dulciurile erau lăsate la finalul mesei, cu taiatul şi împărţitul acestora fiind desemnat să se ocupe naşul.

Pentru aceste ospeţe se făcea, în mod special, un tip de colaci lunguieţi, numiţi „pupăză“, în ei fiind înfipţi bani de către musafiri: „Şi-n pungă mâna băgaţi/ Parale albe cătaţi/ Şi de mărunte n-aflaţi/ Chiar şi întregi să luaţi/ În pupăză le-mplântaţi“.

În unele locuri, banii erau înfipţi în plăcinte sau chiar în friptură, după cum a menţionat Marcel Lutic.

Copilul să crească şi să rodească precum pomul

După cumătrie, mai urmează un alt moment ritualic, acesta fiind reprezentat de „scăldăciune“ numită şi „scălduşă“ sau „scălduşcă“. De multe ori, momentul se desfăşura chiar în timpul cumătriei. Femeile care formau un cerc protector în jurul scaldei erau servite cu rachiu îndulcit cu miere.

În covata unde era scădat copilul se puneau, alături de apă şi agheazmă, diferite plante, câteva fire de grâu, „ca să aibă cinstea grâului şi, precum e grâul cel mai ales şi mai căutat, aşa să fie şi copilul mai ales, mai căutat şi mai văzut dintre toţi oamenii“, aşa cum a menţionat Marcel Lutic. Se mai punea în scaldă mărar, ca „să fie plăcut ca mărariul din bucate“, lapte dulce „ca să fie alb şi frumos (...) şi pentru aceea ca să îi fie viaţa dulce ca laptele, să trăiască bine în lume“. Nu lipsea zahărul, mai ales dacă era fetiţă, „ca să îi fie lumii dulce ca acesta“. Ouăle se puneau în scăldătoare pentru ca acel copil „să fie curat, plin şi sănătos precum oul“.

Apa de la scăldătore era considerată ca fiind mai specială, astfel că era aruncată la rădăcina unui pom, în special măr sau păr, astfel că acel copil va creşte şi va rodi precum pomul: „precum arborele îşi lăţeşte arborele sale, aşa să se înmulţească şi seminţia nou-născutului copil“. Dacă scăldătoarea era făcută în afara cumătriei, atunci şi acest eveniment se sfârşea cu o masă, la care participau în special femeile.

Colacii pentru naşi, o regulă respectată cu sfinţenie

Prin Moldova, nu după multă vreme de la botez şi, mai ales a doua zi de Paşti, părinţii copiilor duc la naşi colaci, „în semn de recunoştinţă şi mulţumită pentru că le-au ţinut fiii la botez“. Vasile Alecsandri arăta că „a da şi a primi colaci este una din datini ale ţării“, aceasta fiind întâlnită „în toate împrejurările cele mai însemnate ale vieţii omului“, după cum a arătat etnograful MarceL Lutic.

Cei care nu duceau colaci nu erau priviţi cu ochi buni, despre ei se credea că „au foarte mare păcat“. Se credea chiar că aceştia fac mare păcat, iar „sufletul lor este oprit la vămile văzduhului sau pătimeşte cine ştie ce greutăţi“.

Colacii erau făcuţi din făină albă şi curată de grâu, mai mari decât cei de rând. De obicei erau împletiţi în patru, având chiar şi câte şase sau opt împletituri. Uneori, din cauza mărimii lor impozante, se tăia şi se lărgea gura de cuptor, pentru ca aceştia să poată intra spre a fi copţi. Se duceau câte doi sau patru astfel de colaci la naşi, oamenii crezând că exista o legătură între aceşti colaci şi viaţa pruncului. Oamenii credeau că „aşa cum colacul este rotund şi deplin, aşa să fie şi viaţa pruncului, rotundă şi deplină“.

Numărul colacilor era cu soţ, printre aceştia fiind aşezate şi „felurite flori naturale (...) turte dulci, smochine, strafide, o bucată de zahăr, (...) chiar şi zaharicale, percum şi 2-4 oca de sopon care însemna că finul sau fina să fie curat, curată“.

Împodobirea acestori daruri se făcea de către neamurile venite la „colăciune“ (colăcime), iar în final, „colacii aşezaţi unul peste altul erau acoperiţi cu un şal, tistimel sau tulpan frumos, ori cu o basma de mătase, ori cu o năframă cusută în casă“, a spus etnograful.

Când părinţii copiilor ajungeau la naşi, după ce se dădea bineţe se făcea închinarea colacilor, moment în care se rostea şi o oraţie, potrivită acestui moment. „Bună ziua,/ Bună ziua!/ La dumneata, cumetre mare!/ Şi la dumneata, cumătră mare!/ Ne arătăm cu colăcei;/ Colăceii-s mititei,/ Dar mândri şi frumuşei,/ Că-s făcuţi din grâu frumos,/ Ca şi faţa lui Hristos“.

Adesea, finii primeau în schimbul acestor colaci un viţel, o viţică sau chiar o juncă, un miel, o cârlană sau o oaie. Se mai obişnuia ca naşii care nu aveau copii să ofere într-un asemenea cadru chiar averea lor finilor, care urmau să intre în posesia bunurilor după moartea naşilor. Colăciunea se termina cu o masă mare, adesea cu unul sau doi lăutari, după cum a arătat Marcel Lutic.

Ploconul moaşei

Moaşa era un personaj foarte apreciat, după naşi, astfel că, în unele regiuni, precum în Dobrogea, i se pregătea o zi specială, a treia zi de la Bobotează.

Cu această ocazie, toate nevestele (nepoţelele) moşite de o anumită femeie se adună la aceasta acasă, petrecând la „masa moaşei“. Femeile veneau la moaşă cu un plocon şi o sticlă de vin. Ploconul însemna produse alimentare, carne sau trandafiri din porcul tăiat de Crăciun. În mijlocul mesei era aşezat un colac mare, colacul moaşei, în mijloc fiind o lumânare mare, neaprinsă. La această masă femeile prezente o numeau pe moaşă „mamă“ sau „mamă moaşă“, după cum a precizat Marcel Lutic, etnograf la Muzeul Etnografic al Moldovei.

După ce rostea Tatăl Nostru, moaşa împărţea câte o bucată din colacul mare celor prezente la masă. După masă, una dintre neveste strângea câte un mic dar de la fiecare nepoată pentru mama moaşă.

▲ „Am păstrat tradiţia cea bună, cea adevărată, aşa cum au avut-o strămoşii noştri“

Tradiţiile populare se mai păstrează în zilele noastre în unele zone izolate, precum satele de la munte. În comuna Pipirig, din judeţul Neamţ, tradiţiile au supravieţuit, mai ales cele care ţin de credinţa ortodoxă, având în vedere şi apropierea de mănăstirile din zonă, aşa cum arată şi părintele Mihail Bistriceanu.

Astfel, la botez, „moaşa aduce la biserică copilul, apoi îl încredinţează naşilor care îl ţin în braţe pe durata bote-zului. Mama rămâne acasă, iar când se împlinesc 40 de zile de la naştere ia co-pilul în braţe, vine la biserică şi are loc molifta de 40 de zile şi îmbisericirea copilului“.

În ceea ce priveşte cinstirea naşilor de botez, părintele Mihail Bistriceanu a spus că „naşii, după tradiţie, primesc din partea părinţilor copilului botezat colacii de botez. Aceşti colaci ori îi oferă la cumătrie, când fac petrecerea de botez, cumătria, ori mai târziu. Aceşti colaci se dau când este prilejul, fără să fie vreo sărbătoare anume. Dacă, cine ştie din ce motive binecuvântate, nu au fost daţi aceşti colaci la timp, părinţii pot să dea colacii de botez şi când copilul are 20 de ani“.

În ceea priveşte noile „obiceiuri“, părintele Bistriceanu a spus că „inovaţii de acestea nu prea au apărut pe la noi. Eu sunt de 37 de ani la Pipirig şi nu am văzut, nu că nu am permis, dar nici nu am avut ocazia să întâlnesc oameni cu astfel de invenţii. Noi am mers după tradiţia locului, care este o tradiţie care vine de demult şi de departe. Pipirigul este o zonă din preajma mănăstirilor, s-au păstrat tradiţiile bune, strămoşeşti, ortodoxe, curate. La noi, în zonă, au fost întotdeauna preoţi destoinici, de aici este şi Patriarhul Nicodim. Noi am avut atâtea motives să păstrăm tradiţia cea bună, cea adevărată, aşa cum au avut-o strămoşii noştri“.

Alături de naşi, moaşele erau şi ele foarte foarte respectate în lumea satului. Chiar dacă acum femeile nasc la maternitate, se mai păstrază acest respect pentru moaşe. „Mai sunt şi acum femei în sat, bătrâne, cărora li se spune moaşe pentru că ele au moşit. Mai am şi eu în parohie astfel de femei, de 80-90 de ani, care mai sunt şi acum cinstite, onorate, pentru că ele au contribuit la naşterea unui prunc. Mai sunt familii care au născut acasă, care au câte şase-şapte copii şi toţi au fost născuţi cu aceeaşi moaşă,“ a spus părintele Mihail Bistriceanu din Pipirig, judeţul Neamţ.