Ortodoxia se fundamentează pe înviere, iar viaţa pământească nu îşi găseşte rost decât privită eshatologic, unui creştin ortodox moartea îi apare ca un moment necesar şi plin de sens pe traiectoria vieţii începută de la naştere, ea condiţionând existenţa vieţii adevărate, a vieţii veşnice. "Moartea este o poartă prin care Cel înviat (Hristos) ne lasă să trecem prin moarte în viaţă. Viaţa noastră se îngustează până ce Botezul nostru şi moartea noastră coincid. Fără moarte, viaţa ar fi ireală, ar fi un vis fără deşteptare", spunea Atenagora, patriarh al Constantinopolului.
Biserica Ortodoxă se află astăzi în ziua de pomenire a celor trecuţi în starea veşniciei, ziua "moşilor de iarnă", aşa cum mai este numită în popor. Biserica şi-a manifestat întotdeauna grija faţă de cei care au plecat în veşnicie, consacrându-le ziua de sâmbătă pentru pomenirea generală a morţilor, rânduind cântări speciale în amintirea acestora. Dar, în special, sâmbăta dinaintea Înfricoşătoarei Judecăţi şi Sâmbăta Rusaliilor sunt rânduite pentru pomenirea moşilor şi strămoşilor noştri cei din veac adormiţi, zile care poartă denumirea de moşii de iarnă şi de vară, ori sâmbăta sufletelor. În cartea de cult numită Triod sunt menţionate şi motivele pentru care a fost rânduită astăzi această pomenire, astfel Sfinţii Părinţi, "mânaţi de dragostea de oameni şi fiind învăţaţi de Sfinţii Apostoli, au hotărât ca întreaga Biserică să facă pomenire de obşte pentru toţi aceştia, fiindcă n-au avut parte de slujbele cele rânduite, din pricina unei întâmplări oarecare, să fie cuprinşi în pomenirea obştească de acum". De asemenea, a fost rânduită pomenirea celor adormiţi în această zi "pentru că mâine are să se prăznuiască a doua venire a lui Hristos; prin aceasta, Biserica înduplecă pe Înfricoşătorul şi Dreptul Judecător ca să aibă faţă de suflete obişnuita Sa milă şi să le aşeze întru desfătarea cea făgăduită", dar şi pentru că în Duminica următoare se pomeneşte izgonirea lui Adam din Rai, "de aceea izvodesc, prin prăznuirea de azi a tuturor morţilor, o oarecare odihnă şi popas, punând astfel, prin odihna de azi, sfârşit tuturor prăznuirilor faptelor săvârşite de Dumnezeu pentru mântuirea noastră".
Din vremea Sfinţilor Apostoli
Încă din vremea Sfinţilor Apostoli, după cum mărturiseşte Sfântul Ioan Gură de Aur, se ţineau zile de pomenire a strămoşilor adormiţi în speranţa fericirii veşnice. Astfel de zile pot fi identificate în jurul secolului al VI-lea, când s-a făcut fixarea definitivă a pericopelor biblice citite în cursul anului bisericesc. În privinţa aceasta găsim rugăciuni alcătuite pentru sufletele celor morţi şi în Evhologhiul lui Serapion de Thmuis (Egipt) din secolul al IV-lea, în care se spune: "Te rugăm Dumnezeule şi pentru cei adormiţi, a căror pomenire s-a făcut, sfinţeşte aceste suflete, căci tu pe toate le cunoşti; sfinţeşte-i pe cei adormiţi în Domnul şi numără-i cu puterile Tale cele sfinte (îngerii) şi dă-le lor şi sălăşluire întru împărăţia Ta". Despre obiceiul de a face rugăciuni de mijlocire pentru cei morţi găsim menţionări la Sfinţii Părinţi şi Scriitori bisericeşti din secolul al II-lea, la Sfântul Ignatie al Antiohiei, Tertulian, Sfântul Ciprian al Cartaginei, apoi începând cu secolul al IV-lea mărturiile devin numeroase, dintre cei mai importanţi Sfinţi Părinţi putem menţiona pe Sfântul Ioan Gură de Aur. Ierarhul antiohian definindu-l pe om drept "împrumut cu dobândă vremelnică a vieţii: datorie fără amânare a morţii" îi arată efemeritatea, căci el este "astăzi în bogăţie, mâine în mormânt. Astăzi îmbrăcat cu profir, iar mâine dus la mormânt. Astăzi în multe avuţii, iar mâine în coşciug. Astăzi cu cei ce-l linguşesc, iar mâine cu viermii. Astăzi este, iar mâine nu mai este", şi îndeamnă la purtare de grijă pentru folosul celor care au răposat: "Să le dăm lor ajutorul ce li se cuvine, adică milostenii şi prinoase, căci aceasta le aduce uşurare, mare câştig şi folos. Într-adevăr, nu s-au legiuit acestea în zadar şi la întâmplare şi nici n-au fost predate Bisericii lui Dumnezeu fără rost de preaînţelepţii ucenici ai Domnului, ca preotul să facă pomenire la înfricoşătoarele Taine de cei în credinţă adormiţi".
Biserica a hotărât să se facă pomenirea celor plecaţi din lumea aceasta, mijlocind pentru odihna şi pentru iertarea păcatelor lor. Pomenirea celor care nu mai sunt printre noi este o dovadă de iubire nemărginită, care trece prăpastia morţii. Prin rugăciunile noastre se realizează comuniunea aceasta cu cei plecaţi la Domnul. Îi pomenim, îi aducem în faţa lui Dumnezeu, mijlocim pentru ei, îi includem într-un dialog al rugăciunii cu Dumnezeu, dialog care revarsă foloase şi asupra lor.
Pomenirea, un lucru folositor şi plăcut lui Dumnezeu
În această zi se oficiază Sfânta Liturghie, unde sunt pomeniţi cei adormiţi, fapt pe care Sfântul Grigorie de Nyssa îl numeşte "folositor şi plăcut lui Dumnezeu", iar Sfântul Simeon al Tesalonicului spune în privinţa aceasta. "Nimic altceva nu este atât de folositor pentru cei adormiţi, nici pricinuitor de atâta bucurie, iluminare şi unire cu Dumnezeu ca acesta. Deoarece însuşi Sângele Domnului este cel care prin această jertfă se varsă pentru noi, netrebnicii". După dumnezeiasca Liturghie se săvârşeşte Slujba Parastasului cu unele rugăciuni speciale. Slujbele de pomenire a celor adormiţi poartă numele de "parastas", cuvânt de provenienţă greacă, care înseamnă "înfăţişare înaintea cuiva", "mijlocire", deci, prin acest serviciu religios se mijloceşte înaintea lui Dumnezeu pentru cei morţi. Cu acest prilej se aduc la biserică prinoase (colivă, vin, colaci) care, după ce sunt binecuvântate, se împart pentru sufletele adormiţilor noştri.
Simbolismul colivei
Coliva aminteşte de o minune a Sfântului Teodor Tiron, petrecută în vremea împăratului Iulian Apostatul (361-363), care a dat ordin guvernatorului oraşului Constantinopol să stropească toate alimentele din pieţe cu sângele jertfit idolilor, în prima săptămână a Postului Mare, ca astfel să-i oblige pe creştini să întrerupă postul şi să consume jertfe aduse idolilor. Sfântul Teodor Tiron, apărându-i în vis arhiepiscopului Eudoxie, i-a poruncit acestuia să-i anunţe pe creştini să nu cumpere nimic din piaţă, ci să mănânce grâu fiert cu miere.
Pentru cinstirea înaintaşilor trecuţi la Domnul, "se face colivă din seminţe de grâu şi din alte roade de multe feluri ce sunt aduse ca prinos lui Dumnezeu", care "arată că şi omul este o sămânţă, un rod al pământului care semănându-se acum în pământ precum grâul iarăşi va învia cu puterea lui Dumnezeu, răsărind în viaţa ce va să fie şi aducându-se viu şi desăvârşit lui Hristos. Căci precum această sămânţă se îngroapă în pământ, iar după aceea răsare şi aduce mult rod, tot astfel şi omul fiind dat acum pământului prin moarte, iarăşi va învia. Acelaşi lucru îl spune şi Sfântul Apostol Pavel, arătând învierea prin pilda semănăturilor", spune Sfântul Simeon al Tesalonicului.
Pe lângă colivă, în această zi se împarte mâncare pentru sufletul celor adormiţi, dar şi alte prinoase, lucruri folositoare pentru semenii noştri. De asemenea, în unele locuri, la sate există tradiţia ca în această zi, în casele gospodarilor, să se facă o masă de pomenire la care sunt chemaţi rudele, vecinii, dar şi oameni nevoiaşi.
Nădejdea învierii
Cultul morţilor este fundamentat pe învierea lui Hristos care s-a făcut, după cum ne spune Sfântul Apostol Pavel, "începătură (a învierii) celor adormiţi. Că de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om şi învierea morţilor (I Cor. 15) şi tot el ne îndeamnă "despre cei ce au adormit, nu voim să fiţi în neştiinţă, ca să nu vă întristaţi, ca ceilalţi, care nu au nădejde, pentru că de credem că Iisus a murit şi a înviat, tot aşa (credem) că Dumnezeu, pe cei adormiţi întru Iisus, îi va aduce împreună cu El." (I Tes. cap. IV). Astfel, prin pomenirea înaintaşilor în această zi, Biserica îşi exprimă speranţa răspunsului bun pe care îl vor primi la Judecata de Apoi toţi oamenii înviaţi întru nădejdea Împărăţiei cerurilor.
