Neofit Cretanul, râvnitor ierarh al iubirii lui Hristos

Precum lumina nu poate fi pusă sub obroc, la fel nici faptele luminate ale ierarhului Neofit Cretanul, Mitropolit al Țării Românești din 1738 până la mutarea sa la Domnul, în 16 iunie 1753. Mai puțin cunoscut decât alți asemenea mari cărturari din secolul al XVIII-lea, ierarhul originar din insula Creta (născut în anul 1690) a păstorit într-un context politic, social și economic deloc dezirabil. Însă tocmai acest fapt l-a făcut să fie un zelos propovăduitor al Evangheliei Domnului Hristos, iar roadele credinței și faptelor sale au străbătut negurile vremurilor, pentru a fi mărturie tuturor generațiilor că orice lucru săvârșit pentru Hristos dăinuie veșnic.

Epoca fanariotă în Ţările Române se caracterizează ca fiind paradoxală, cu realizări remarcabile, mai ales în cultură, dar și cu o fiscalitate foarte ridicată, din cauza perindării domniilor fanariote. La Bucureşti au fost 40 de domnitori, iar la Iaşi 36, mare parte dintre ei fiind preocupaţi mai mult de recuperarea cheltuielilor mari pe care le-au făcut pentru obţinerea tronului şi de adăugarea unui spor cât mai însemnat, de aici şi fiscalitatea din ţările noastre. La acest context se adaugă şi politica de ricoşeu în relaţiile interna­ţio­nale, întrucât Principatele Române erau văzute ca nişte „ferestre” spre Europa de către Imperiul Otoman, iar pentru celelalte două imperii - cel habsburgic și cel țarist - doar niște „obiecte de schimb şi de com­pensaţie” (prof. univ. dr. Gheor­ghe Platon, „Între imperiile otoman, austriac şi rus, secolele XVI-XVIII”, Cluj-Napoca, 1998, p. 161). În acest context a fost adus în țară ieromonahul Neofit, ca dascăl al copiilor domnitorului Constantin Mavrocordat. Acesta, datorită culturii sale, l-a sprijinit să fie ales mitropolit titular al Mirelor Lichiei (27 ia­nuarie 1737), iar după trecerea la Domnul a Mitropolitului Ștefan II al Țării Românești, este numit urmașul pe scaunul Mitropoliei Ungrovlahiei, nu prin alegerea soborului, ci prin transfer. Cu toate acestea, Mi­tropolitul Neofit Cretanul nu s-a asemănat acelor ierarhi și călu­gări „streini de țară și cu inima și cu limba” (G. M. Ionescu, „Istoria Mitropoliei Ungrovlahiei”, vol. II, București, 1914, p. 83), iar drept mărturii sunt im­pli­cările lui concrete în întărirea în credință și în dezvoltarea cul­turală și socială a societăţii româneşti.

Mitropolitul Neofit Cretanul este unul dintre principalii susținători ai desființării „ru­mâ­niei”, instituţie socială ne­dreaptă străveche în ţările noastre „de nici un folos, ba chiar de mare pagubă sufletului creş­ti­nesc, de vreme ce fraţii noştri cei întru Hristos nu trebuie să fie supt jugul robiei noastre” (Constantin C. Giurescu, „Istoria românilor”, vol. III, Bucu­rești, 2007, p. 201). Până la des­fiin­țarea ei prin cele două hrisoave din 1/12 martie 1746 și 5/16 august 1746, fiscalitatea tot mai mare determinase o emi­grare în masă a ţăranilor, numai din Oltenia trecând Dună­rea 15.000 de locuitori. Astfel, desființarea „rumâniei” e „primul act în opera de eli­berare treptată, juridică şi materială, a ţărănimii” (Ibidem, p. 201).

Mitropolitul cretan a fost deosebit de activ şi pe tărâm cultural, având un rol important în continuarea operei de introducere a limbii române în cult, prin înființarea tipografiei noi a Mitropoliei din București. Astfel au fost puse în tipar nume­roase cărți de cult și de învăță­tură în limba poporului, traduse fie din greacă, fie din slavonă, „spre îndreptaré și spre povă­țuiré către căștigaré moștenirii noastre cei cerești”. În una din prefețele cărților apărute la București, Mitropolitul Neofit aseamănă cartea cu „o floaré sufletéscă, ca dinu grădina cé plină de flori mirositoare ale raiului. Care atâta iaste de luminată, câtu cu mirosulu celu pré scumpu și cu gustulu roduriloru ei însănătoșază și veselește sufletele noastre, care până acumu nici s-au mai săditu, nici nu au mai crescutu în grădina aciasta (adecă întru aciastă sfântă și Dumnezeiască Biserică a Ungrovlahiei cariia sântemu păstori și purtători de grijă)” („Cazaniile lui Ilie Mi­niat” în BRV, tom II, p. 58).

Mitropolitul Neofit a fost un precursor al cercetărilor istorice, de la care avem astăzi primul „Corpus” de inscripţii, datorită însemnărilor preţioase despre viaţa religioasă şi socială a societăţii româneşti de la jumătatea secolului al XVIII-lea, la care se adaugă numeroase însemnări istorice, geografice şi etno­grafice, copiind pisanii și inscripţii (realizate în timpul celor două vizite pastorale din anii 1746 și 1747 prin județele eparhiei sale). Și în aceste însemnări este evidențiată râvna pastoral-misionară a ierarhului cretan în predicarea Evangheliei Mântuitorului Hristos și îndrumarea duhovni­cească a preoților și credincio­șilor. Mulţi istorici accentuează „identificarea mitropolitului Neofit cu interesele poporului român”, însă nu este vorba despre o simplă compătimire. Ca un vrednic slujitor al Domnului Hristos, pentru el nu a contat nici etnia, nici starea socială a păstoriților săi, nici alte interese, ci doar râvna pentru chemarea oricărui om de la întuneric la lumină, de la păcat la apropierea de Dumnezeu: „Că nici unu lucru nu iaste mai bunu și mai Dumnezeescu suptu soare de câtu binele și folosulu de obște alu tuturoru, și nici unu lucru nu iaste mai slăvitu și mai lăudatu în lume de câtu dinu neștiutu a face știutu și a căștiga pre cei ce n-au cu ceia ce le lipsește. Și nici iaste mai sfântu și mai plăcutu lui Dumnezeu de câtu a povățui neștine la lumină pre cei ce trăescu întru întunereculu necunoștinții și alu neștinții” („Cazaniile lui Ilie Miniat”, p. 59).

Personalitatea sa marcantă l-a determinat pe domnitorul Grigorie Ghica să emită, la 17 ianuarie 1749, un hrisov pentru reorganizarea şcolilor din Bucu­reşti, pentru ca Biserica să susţină financiar învăţământul. Astfel, Mitropolitul Neofit Cretanul a fost numit „ispravnic al dascălilor”, ca să aibă „purtarea de grijă a şcoalelor, strângând de la preoţii ţării darea după an, care s-au orânduit lor şi dintr-aceea să împartă didas­că­lilor simbriile cele tocmite” (pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, „Istoria Bisericii Ortodoxe Ro­mâne”, vol. 2, Bucureşti, 1994, p. 325)

Luminat cărturar și cu spirit întreprinzător, Mitropolitul Neofit nu a uitat nici de răs­pân­direa cunoştinţelor de carte în mediul sătesc, dorind ca prin cultivarea minții aceștia să caute cunoștința cea adevărată. Astfel, el însuşi a înfiinţat o şcoală de învăţătură româ­nească la Schitul Buliga din Piteşti, dar și o şcoală la Pătroaia cu învăţământ gratuit pentru copiii din mediul rural, iar banii pentru susținerea ei îi obţinea din venitul vămii târgului anual de la Pătroaia: „Nu numai Dumnezeiasca Bogoslovie, ce și filosofia cé iscoditoare celoru firești, socotéște și adeveréză pre Dumnezeu celu de săvârșitu a fi cumpănă adevărată și îndreptare săvârșirii tuturoru lucruriloru” („Penticostar”, 1743, în BRV, tom II, p. 71).

Zelul său pastoral s-a arătat și în implicarea Mitropolitului Neofit în mişcarea împotriva domnitorului Matei Ghica (1752-1753), care abuza de popo­rul român prin impozitele tot mai mari: „Neofit [...] a poruncit să tragă clopotele şi strângându-se tot norodul Bucureştilor, a luat crucea în mână şi a strigat: «Urmaţi-mă!» S-au îndreptat cu toţii spre trimisul sultanului, căruia i s-au plâns de toate abaterile domnului. În urma acestei mişcări, Matei Ghica a fost mutat în Moldova” (pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, op. cit., p. 325). La câteva zile după aceea, în data de 16 iunie 1753, Mitropolitul Neofit a trecut la Domnul, fiind otrăvit.

Mitropolitul Neofit Cretanul este unul dintre marii ierarhi cărturari ai veacului al XVIII-lea care, în pofida faptului că a fost „strein de țară” și nu a păstorit sub auspiciile unui domnitor de anvergura Sfântului Voievod Martir Constantin Brâncoveanu, precum Sfântul Antim Ivireanul, a suferit împreună cu poporul român, deoarece inima marelui ierarh nu era străină de Hristos.