Din pleiada de medici pe care România i-a avut la începutul secolului al XX-lea, doar despre unul s-a spus că a atins genialitatea. Este vorba de marele fiziolog Nicolae Paulescu, cel care a descoperit insulina. Născut în Bucureşti, la 30 octombrie 1869, fiul comerciantului Costache Paulescu urmează la Paris Facultatea de Medicină, pe care o termină în 1891. Rămas în capitala Franţei încă nouă ani, timp în care devine doctor în medicină şi în ştiinţe naturale, obţine mai multe specializări în chimie biologică şi fiziologie generală. Alături de Étienne Lancereaux, cel mai cunoscut fiziolog din lume în acea vreme, îi apar mai multe lucrări de medicină, care vor constitui unele dintre tratatele de specialitate editate atunci.
Deşi i s-a oferit posibilitatea rămânerii în străinătate, Paulescu s-a întors în ţară, unde a continuat munca de cercetare începută în Occident. Astfel, în 1921, ilustrul cercetător trimite patru comunicări către societatea de Biologie din Paris cu privire la descoperirea pancreinei, prima formă de insulină. La o distanţă de opt luni, doi tineri şi obscuri cercetători canadieni îşi fac publice rezultatele lor în aceeaşi direcţie şi primesc premiul Nobel pentru Medicină. Protestele făcute către forurile internaţionale rămân fără răspuns. Doctorul Paulescu va muri în 1931 cu amărăciunea nerecunoaşterii muncii sale de o viaţă.
O străduinţă continuă pentru alinarea durerii
Cu toate acestea, au existat mulţi care au apreciat valoarea distinsului medic. Unul dintre foştii săi studenţi, Aurel Abramovici, vorbea cu admiraţie despre ţinuta strălucitului savant român: „Ca profesor, Paulescu era o figură covârşitoare. Lecţiile lui de fiziologie erau extrem de impresionante. Care dintre noi nu a fost cuprins de emoţie atunci când, în faţa unei studenţimi atente şi iubite, evoca existenţa dumnezeirii, a acelei forţe supreme în care el credea cu o convingere neclintită? Viaţa lui, pe care o petrecea mare parte în laborator a fost o perseverentă şi dezinteresată cercetare a adevărului şi o străduinţă continuă şi neobosită pentru alinarea durerilor omenirii. În aceasta punea el tot sufletul, pentru că o considera suprema ţintă a vieţii lui.“
La unul dintre cursurile ţinute la facultatea de medicină despre rolul spitalului, ca aşezământ de tămăduire a suferinţelor, şi despre medic, ca slujitor al oamenilor, profesorul Paulescu, pornind de la pasajul Evangheliei după Matei, capitolul XXV, 36-40: „Bolnav am fost şi M-aţi cercetat… Întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, mai mici, Mie Mi-aţi făcut,“ se adresa studenţilor săi: „Dumnezeu vrea ca iubirea pe care i-o datorează oamenii să se reverse asupra bolnavilor săraci. Toţi oamenii, buni sau răi, virtuoşi sau vicioşi, conaţionali sau nu, primesc în spital aceleaşi îngrijiri, fără să se ţină seama de meritele sau nemernicia lor…“.
„Îngrijiţi pe bolnav nu ca pe un frate, ci ca pe Însuşi Dumnezeu!“
„Când veţi intra în vreun spital - spunea el discipolilor săi -, dezbrăcaţi-vă de patimile de cupiditate şi de orgoliu, lepădaţi-vă şi de trândăvie şi daţi-vă cu totul bolnavilor, cărora să le fiţi recunoscători dacă, îngrijindu-i, vă vor permite să vă instruiţi. (…) Urmând preceptele carităţii, îngrijiţi pe bolnavul mizerabil, nu ca pe un om, nu ca pe un frate care suferă, ci ca pe Însuşi Dumnezeu…“.
Nicolae Paulescu a fost un medic cu tact şi deosebit de atent cu pacienţii lui. Într-o zi, pe când i-a fost adus la consult un bolnav sărac, plin de păduchi, laborantul doctorului, văzând mizeria pe care suferindul o lăsase pe pardoseala cabinetului, a exclamat nemulţumit, în barbă: „Şi acesta fu cu păduchi!“ Profesorul a prescris bolnavului reţeta în care a înfăşurat şi o sumă de bani, a condus pacientul până la uşă, după care i-a replicat tăios ajutorului său: „Ia mai taci din gură! Şi nu te apuca ca un năuc să spui cuiva… să nu-l umileşti. Cine ştie de unde i-a luat?… Bietul om… Parcă a vrut el să-i ia?!“
Conferinţele susţinute de fiziologul Paulescu în deschiderea lecţiilor de medicină predate în cadrul aşezământului spitalicesc „Betleem“, din Bucureşti erau urmărite cu mare atenţie de publicul divers, nu doar de cadrele din spital.
„Medicul trebuie să fie un apostol al moralei“
Vorbind despre demnitatea profesiei medicale, Paulescu descria portretul ideal al celui chemat să aline suferinţele oamenilor: „Medicul trebuie să fie, în acelaşi timp, un savant care iubeşte din tot sufletul ştiinţa medicală, adică ştiinţa omului; să fie o fiinţă care se jertfeşte pentru alţii, până la moarte; în sfârşit, să fie un apostol al omenirii, sau mai bine zis un apostol al moralei… Prin profesia sa, medicul devine prietenul şi confidentul celor ce suferă, fie ei bogaţi sau săraci, tineri sau bătrâni, care-l ascultă şi se supun prescripţiilor lui. Or, cum un medic instruit cunoaşte instinctele - şi prin urmare şi patimile - îi este uşor ca, prin grai şi prin exemplu, să lumineze omenirea şi să-i îndrume educaţia socială care combate aceste patimi.“
Scopul vieţii nu este căutarea plăcerii
În natură, instinctele sădite de Dumnezeu la toate palierele de existenţă sunt cele care guvernează viaţa. Însă, dintre vieţuitoarele de pe pământ, doar omul are capacitatea de a transforma instinctele în acte voluntare. De aici, spune Paulescu, „rezultă că în timp ce animalul, încătuşat de instincte, nu se abate niciodată de la legile proprii de subzistenţă, omul liber poate să încalce ceea ce a stabilit Dumnezeu“. Iar pentru ignoranţi sau neînţelepţi, această prerogativă de a-şi alege singur modul în care vrea să trăiască poate deveni ceva mortal. Un astfel de om nu remarcă şi nu reţine din viaţă decât senzaţiile plăcute care însoţesc îndeplinirea unui anumit act. Iar aceasta este patima, căutarea exclusivă a plăcerii. Când nu se mai urmăreşte scopul, finalitatea instinctului, atunci raţiunea pentru care sunt săvârşite unele fapte dispare, şi persoana se afundă în bezna oarbă a lipsei de sens, a morţii.
De aceea, Paulescu spune că doar morala creştină deţine remediul patimilor care bântuie sufletele oamenilor.
Medicul care făcuse carieră în Franţa afirma în lucrarea „Instincte sociale. Patimi şi conflicte. Remedii morale“ că dezordinea şi lupta dintre oameni în societate sunt efectele a două patimi care distrug armonia şi pacea în lume: lăcomia şi dorinţa de a domina. Neliniştea şi grija pe care omul o manifestă în faţa viitorului, ca şi plăcerea pe care o generează adunarea fără măsură a bogăţiilor sunt biruite de voinţa omului sprijinită pe porunca lui Hristos: „Nu vă adunaţi comori pe pământ unde moliile le mănâncă şi unde furii le sapă şi le fură… Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca… Căutaţi mai întâi împărăţia cerurilor…“.
Pilda unei vieţi de apostol
În 1921, Cincinat Pavelescu îi scria de la Paris lui Paulescu: „Tu eşti un sfânt şi ai o minte largă, întărită de o voinţă neînduplecată şi de o putere de renunţare excepţională. După tine va rămâne o operă întreagă şi pilda unei vieţi de apostol.“ Acest portret succint schiţează în câteva tuşe figura marelui om de ştiinţă, descoperitor al insulinei: un profil moral creştin fără pată, dublat de o putere de cercetare ştiinţifică, ce l-a făcut egalul vestiţilor medici fiziologi din Occident: Étienne Lancereaux, cel mai mare anatomo-patolog şi clinician din epocă, cu care va alcătui Tratatul de medicină, „Julien Huber“ sau „Ernest Scott“.
Apelativul „maestru“, adresat de savanţii întregii lumi medicale, ne îndreptăţesc să credem că Paulescu era un nume de referinţă în medicina mondială de la începutul secolului al XX-lea. Fiziologia, ca disciplină care se ocupă cu studiul fenomenelor vitale, adică cercetează mutaţiile de energie şi materie care se petrec la fiinţele vieţuitoare, i-a dat posibilitatea să deducă existenţa sufletului şi a lui Dumnezeu, ca autor al naturii.
Paulescu infirmă teoriile eronate ale ateismului biologic
Deşi în epocă adepţii lui Darwin şi ai lui Haeckel păreau a fi imbatabili, totuşi, Nicolae Paulescu a combătut cu succes erorile ateismului biologic şi a conchis că finalitatea funcţiilor fiziologice ale organismului uman pretinde în mod logic existenţa lui Dumnezeu. Ipoteza generaţiei spontanee, care stă la baza teoriei darwiniste, presupune două elemente: 1) cauza apariţiei vieţii a fost la origine combinarea anumitor elemente chimice şi 2) formarea substanţei vii (viaţa) a avut loc spontaneu, adică fără nici o altă intervenţie decât a energiei deţinută de materia elementelor care intră în combinaţie. Experienţa a demonstrat că nici o fiinţă vieţuitoare nu se naşte din materia brută în mod spontan. Profesorul Paulescu citează în sprijinul său o mulţime de experimente realizate de Spallanzani, Schultze, Schwann sau Louis Pasteur, care resping ipoteza generaţiei spontanee ca antiştiinţifică. „Energia fizico-chimică este incapabilă să efectueze transformarea substanţei neînsufleţite în substanţă vie“, afirmă cu tărie fiziologul român. „Trebuie să admitem aici intervenţia unor puteri, altele decât această energie. Aşadar, creaţia nu este efectul hazardului, adică al unor serii de circumstanţe întâmplătoare, ci al unei voinţe, care concepe scopul şi dispune mijloacele în vederea realizării acestui scop. Finalitatea vitală are drept cauză un agent, sufletul, care nu este perceptibil de simţurile noastre şi diferă prin natura sa de energia fizică. Cauza primară a existenţei sufletului este Dumnezeu“. În concluzie, Paulescu, la finalul cursului de fiziologie, sublinia: „Viaţa este efectul a două cauze imateriale: una, cauza secundară sau sufletul, unică pentru fiecare fiinţă vieţuitoare; alta, cauza primară sau Dumnezeu, unică pentru totalitatea fiinţelor vieţuitoare. A demonstra existenţa unei cauze prime a vieţii, imateriale, unice şi infinit înţelepte - iată limita sublimă la care ajunge fiziologia. Această primă cauză este Dumnezeu. Omul de ştiinţă nu se poate mulţumi deci să zică: „Credo in Deum“ (Cred în Dumnezeu). El trebuie să afirme: „Scio Deum esse“ (Ştiu că Dumnezeu există).“
