Într-o noapte, cu câteva zile înainte de sărbătoarea Crăciunului, o stea s-a desprins din cer şi cobora, oprindu-se deasupra unei stânci abrupte. Presupunând că este o cursă a vrăjmaşului, ascetul n-a crezut. Vedenia s-a repetat până în seara de Crăciun, când steaua luminoasă a coborât pe stâncă, ca şi steaua din Betleem, iar o voce s-a auzit din cer: „Nu te îndoi, Simone, slugă credincioasă a Fiului meu! Priveşte acest semn pentru că aici doresc să întemeiezi o chinovie pentru mântuirea multor suflete.”
Aşa începe istoria Mănăstirii Simonos Petras din Muntele Athos, Noul Betleem, cum a fost numită. Are hramul „Naşterea Domnului” şi este situată pe latura de sud-vest a peninsulei Athos. Aşezământul monahal are cea mai ingenioasă arhitectură şi o aşezare unică în Sfântul Munte, pe vârful unei pietre uriaşe, la o înălţime de 300 de metri deasupra mării. Mănăstirea a fost construită de Sfântul Simon Mirovlitis (izvorâtorul de mir, †1257) la începutul sec. al XIV-lea, care, potrivit tradiţiei, a primit semn ceresc pentru locul unde să o ridice. Tot după tradiţie, un înger s-a coborât din cer cu o sfoară şi, apucând sfântul de un capăt şi îngerul de celălalt capăt, au înconjurat stânca şi au tras retezând vârful stâncii pentru a se putea construi un mic schit pustnicesc. De la el se numeşte Mănăstirea Simonos Petras, adică Piatra lui Simon.
Mănăstirea Simonos Petras este a 13-a în ierarhia Athosului şi face parte din cele cinci mănăstiri cu tineret, care au adus un curent de înnoire duhovnicească în Sfântul Munte. Părintele Emilianos Simonopetritul, fostul stareţ al mănăstirii, este cel care a reînviat viaţa monahală aici, una dintre principalele figuri ale spiritualităţii athonite contemporane. În prezent, mănăstirea este păstorită de arhim. Elisei, care a adus anul trecut în ţara noastră spre închinare mâna stângă a Sfintei Maria Magdalena.
O istorie zbuciumată
Sfântul Simon s-a nevoit în grădina Maicii Domnului în sec. al XIII-lea, într-o perioadă în care Imperiul Bizantin era divizat şi slăbit în urma cruciadelor, iar capitala fusese mutată la Niceea. S-a retras în Muntele Sfânt pe lângă un bătrân, pentru a lucra la mântuirea sufletului său. Ascultarea sa exemplară, umilinţa şi iubirea pentru părintele său duhovnicesc au dovedit o înaltă virtute şi au atras admiraţia călugărilor de la Athos. Purtarea sa a atras şi respectul bătrânului său, care a încetat să îl mai considere un ucenic, ci mai curând un tovarăş în luptele duhovniceşti. Aceste onoruri nu i-au fost însă pe plac smeritului Simon. Astfel, prin forţa împrejurărilor, a obţinut să plece să trăiască singur. După multe căutări, a ales să trăiască într-o peşteră îngustă şi umedă, pe versantul vestic al Muntelui Athos.
Într-o noapte, cu câteva zile înainte de sărbătoarea Crăciunului, a văzut o stea că se desprinde din cer şi coboară, oprindu-se deasupra unei stânci abrupte în faţa grotei. Presupunând că este o cursă a vrăjmaşului care se transformă adesea în înger de lumină, ascetul n-a crezut. Vedenia s-a repetat în nopţile următoare până în seara de Crăciun, când steaua luminoasă a coborât pe stâncă, la fel cum s-a coborât steaua la Betleem, iar o voce s-a auzit din cer: „Nu te îndoi, Simone, slugă credincioasă a Fiului meu! Priveşte acest semn pentru că aici doresc să întemeiezi o chinovie pentru mântuirea multor suflete.” Liniştit fiind de vocea Maicii Domnului, Simon a fost dus în extaz la Betleem înaintea Pruncului Hristos, cu îngerii şi păstorii; apoi, venindu-şi în fire, s-a apucat fără întârziere să construiască Noul Betleem.
După această viziune, trei tineri fraţi dintr-o familie bogată din Thesalia (sau din Macedonia), auzind de virtuţile Sfântului Simon, au venit la el, punându-i la picioare toată averea lor - precum odinioară cei trei magi au pus aurul înaintea Pruncului Sfânt, rugându-l să-i primească ucenici. Venind apoi muncitorii, au vrut să înceapă să construiască, dar, văzând că locul pe care îl arăta lor Sfântul Simon este atât de abrupt şi periculos, au refuzat şi l-au acuzat că şi-a pierdut minţile. Unul dintre muncitori a căzut în prăpastie, dar datorită rugăciunilor Sfântului Simon a ieşit nevătămat. Muncitorii au devenit călugări, construind chinovia cu mult ajutor de Sus.
După mulţi ani în care harul pe care i l-a dat Dumnezeu s-a vădit în multe minuni, profeţii şi mai ales prin învăţătura sa, Sfântul Simon a adormit în pace, înconjurat de ucenicii săi. Din mormântul sfântului a început să curgă mir care făcea multe minuni. Dar distrugerile repetate ale mănăstirii au făcut să nu mai rămână nici o urmă a mormântului sau a moaştelor sale. Pomenirea Sfântului Simon se face în fiecare an pe data de 28 decembrie şi este cunoscut sub numele de Simon „al pietrei” sau „mirovlitis”.
Un secol după adormirea sa, în anul 1334, fiica despotului Macedoniei, Ioan Ugles, a fost eliberată de un duh necurat cu ajutorul Sfântului Simon. Drept mulţumire, tatăl său a transformat mica mănăstire a Sfântului Simon într-un aşezământ bogat, cu multe proprietăţi. Prin hrisovul său ctitoricesc dat în 1368, domnitorul sârb a înzestrat mănăstirea cu danii şi metocuri.
După un timp, mănăstirea, fiind jefuită de arabi, a fost reînnoită de un cuvios, tot Simon, ajutat de împăratul bizantin Andronic cel Mare, al cărui fiu, Ioan, a vieţuit în mănăstire necunoscut de nimeni, ca grădinar. De-a lungul timpului, mănăstirea a fost de mai multe ori distrusă de incendii. După incendiul din 1580, Mihai Viteazul o reface integral şi o înzestrează cu metocuri. Un nou incendiu izbucneşte în 1622, fără a o distruge în întregime. Matei Basarab o reface, iar în 1633 este resfinţită. În 1762 a venit în mănăstire Sfântul Paisie Velicicovski cu obştea sa, fiind stareţ pentru trei luni, însă nu a putut sta mult aici din cauza marilor ei datorii. Mănăstirea a fost părăsită până în 1765, când a început să funcţioneze din nou datorită ieromonahului Ioasaf din Mitilene, care, cu banii adunaţi din colectele făcute, a reuşit să răscumpere metocurile mănăstirii şi sfintele moaşte ale Sfintei Maria Magdalena, pe care le furaseră piraţii barberini cu 25 de ani mai înainte. În anul 1801, mănăstirea a devenit cenobitică, prin sigiliul Patriarhului Calinic al V-lea. În 1891, focul care a pornit de la brutărie a prefăcut în cenuşă corpul de est al mănăstirii.
Reconstrucţia mănăstirii s-a realizat prin generozitatea ţarilor ruşi şi prin ajutoarele băneşti adunate din Rusia de către egumenul Neofit. Sfântul Ioan de Kronstadt a dăruit 300 de ruble. După o perioadă de înflorire, mănăstirea a decăzut, iar în 1974 s-a stabilit o obşte de călugări de la Meteora, condusă de egumenul Emilianos, originar din Simandra - Asia Mică.
În mănăstire au trăit pentru o vreme diaconul Iacov şi monahul Dionisie, ucenicii Sfântului Noului Mucenic Iacov (†1520 în Didimotiko), precum şi Sfântul Noul Mucenic Acachie de la Schitul Mănăstirii Iviron (†1815, în Constantinopol).
Ocrotitoarea mănăstirii este Sfânta Mironosiţă Maria Magdalena, ale cărei sfinte moaşte le adăposteşte, fiind considerate odorul cel mai de preţ al mănăstirii. Mănăstirea mai deţine o parte din lemnul Sfintei Cruci, precum şi cinstitele moaşte ale Sfinţilor: Dionisie din Zakintos, Nectarie de Eghina, de la cei 20.000 de Mucenici din Nicomidia, Haralambie, Elefterie, Trifon, Chiric, fiul Iulitei, o parte din capul Sfântului Serghie, capul Sfântului Modest, Paraschevi, Cosma şi Damian. Dintre icoanele mai deosebite cu care e înzestrată ctitoria Sfântului Simon o amintim pe cea a Maicii Domnului, numită Nădejdea celor deznădăjduiţi (sec. al XV-lea), icoana Sfintei Maria Magdalena, cea a Sfântului Simon şi cea a Sfintei Ecaterina (a doua jumătate a sec. al XV-lea).
