În ultimii ani, în spațiul ortodox s-au intensificat vocile care cer renunțarea la bradul de Crăciun, considerându-l un element străin tradiției creștine răsăritene. Principalul argument invocat este
„O minte şi un suflet în două corpuri“
Pomenim astăzi în calendarul ortodox doi cuvioşi a căror prietenie legată în timpul vieţii pământeşti continuă în Biserica triumfătoare. Cinstit deopotrivă de Orientul şi Occidentul creştin, Sfântul Cuvios Ioan Casian este cel care îl numeşte, la scurt timp după mutarea la Domnul, pe prietenul său „Sfântul Gherman“. Sinodul Bisericii Ortodoxe Române, luând aminte la viaţa lor aleasă şi la cuvintele scrise de Sfântul Ioan Casian despre prietenul său, a recunoscut, în anul 1992, sfinţenia Cuviosului Gherman, rânduindu-le prăznuirea în ultima zi a lunii februarie.
Majoritatea istoricilor afirmă că Ioan Casian s-a născut în preajma anului 360 în Sciţia Mică, Dobrogea de astăzi, într-o familie romană. Ghenadie Scolasticul, istoric creştin şi preot în Marsilia secolului al V-lea, îl numără între bărbaţii aleşi şi îi atribuie o origine scitică („natione Scytha“). Părinţii săi erau romani încreştinaţi probabil de misionarii din cetăţile greceşti de pe ţărmul Mării Negre şi aveau o condiţie materială superioară, fapt ce le-a permis să-i ofere o educaţie aleasă. Nu a scris mărturii autobiografice, iar cele câteva date păstrate despre viaţa sa sunt, în special, de origine apuseană, datorită evlaviei de care se bucură în Occident. Originar din Marsilia, reputatul teolog catolic Henri-Irénée Marrou a întreprins, la jumătatea secolului trecut, o vizită de documentare în Dobrogea, pledând pentru identificarea teritoriului românesc drept patrie a Sfântului Cuvios Ioan Casian. Deşi nu este una fără tăgadă, Biserica Ortodoxă Română păstrează această tradiţie referitoare la originea celor doi sfinţi, cinstindu-i drept străromâni.
Consemnând ultima convorbire, cu un părinte Avraam, Ioan Casian descrie mărturisirea făcută împreună cu prietenul său Gherman despre dorul de locurile natale: „Cu toată neliniştea i-am mărturisit acestui Avraam lupta cugetelor noastre, care zilnic ne împingeau cu ardoare sufletească să ne întoarcem în provincia noastră şi să ne revedem părinţii. Pricina cea mai mare a dorinţelor noastre era aceea că ne aducem aminte de câtă evlavie şi pietate era plină inima părinţilor noştri. Ştiam că ei nu ne-ar împiedica niciodată de la înfăptuirea planurilor noastre şi ne gândeam mereu că mai mult lor le datorăm înaintarea noastră duhovnicească. Ne scuteau de orice griji, ne asigurau toate ale traiului, îndeplinind ei cu bucurie tot ce ar fi trebuit să facem noi. Pe deasupra, ne hrăneam sufletul cu nădejdea unor bucurii deşarte, crezând că vom primi cea mai mare roadă din convertirea multora, care ar fi urmat să fie îndreptaţi pe calea mântuirii după exemplul şi îndemnurile noastre. În afară de aceasta, ne apărea în faţa ochilor tabloul cu aşezarea locurilor, în care se găseau averea moştenită de la strămoşi şi frumuseţea regiunilor, cu întinderi, singurătăţi şi păduri care puteau nu numai să-l încânte pe un monah, dar chiar să-i dăruiască cele mai bune mijloace de viaţă“. Fie că vorbesc despre Sciţia natală, despre Betleemul unde au primit îngerescul chip sau despre pustia egipteană unde s-au desăvârşit, tabloul este unul mirific.
Adolescent fiind, Ioan Casian a plecat la Locurile Sfinte din Palestina împreună cu o soră şi cu bunul său prieten Gherman. Toţi trei au depus voturile monahale la Betleem. Dorinţa de desăvârşire duhovnicească prin împărtăşirea de experienţa bătrânilor îmbunătăţiţi i-a mânat pe cei doi către pustia Egiptului, unde au ucenicit mai bine de şapte ani. Discuţiile purtate în deşert cu monahii s-au concretizat în două dintre operele capitale ale Sfântului Ioan Casian: „De Coenobiorum Institutis“ („Aşezămintele mănăstireşti“) şi „Collationes Patrum“ („Convorbiri duhovniceşti“).
Ucenici şi apologeţi ai Sfântului Ioan Gură de Aur
Din Egipt au călătorit împreună către Constantinopol, unde au devenit ucenici apropiaţi ai Sfântului Ioan Gură de Aur, care i-a hirotonit: pe Gherman preot, iar pe Ioan Casian diacon. Vorbitor nativ de limbă latină, Ioan Casian s-a îndreptat împreună cu Gherman către Roma pentru a-l apăra, în faţa papei Inocenţiu I, pe ierarhul depus pentru a doua oară din scaunul constantinopolitan. Întrucât s-a întors de acolo preot, se pare că în Cetatea Eternă a primit hirotonia. După anul 415 îl regăsim pe Ioan Casian în cetatea Massilia (Marsilia modernă), unde fondase două mănăstiri: una de călugări, deasupra mormântului Sfântului Mucenic Victor, şi una de maici. Ultima parte a vieţii şi-a petrecut-o în Marsilia, unde se bucură de un cult de venerare deosebit, deoarece a contribuit la organizarea monahismului apusean. Sfântul Grigorie Dialogul (540-604), Episcopul Romei, îi recunoaşte sfinţenia, iar Urban al V-lea, papă al Romei între 1362 şi 1370, a dispus să se graveze, deasupra raclei de argint în care i se păstra cinstitul cap, cuvintele „Sfântul Casian“. Occidentul creştin îl prăznuieşte la 23 iulie, în timp ce Biserica Ortodoxă îl sărbătoreşte la 29 februarie, în anii bisecţi, devansându-i cu o zi sărbătoarea în ceilalţi ani.
Sfântul Ioan Casian recunoaşte sfinţenia prietenului Gherman în scrierile sale: „M-am dus în pustia sketică, unde erau cei mai încercaţi Părinţi dintre monahi, împreună cu Sfântul Gherman, cu care mă împrietenisem încă de pe când eram copil de şcoală, apoi în oaste, precum şi în viaţa călugărească“ (Filocalia, vol. I, ed. 2008, pp. 155-156). În Convorbiri, la începutul dialogului purtat cu avva Iosif despre prietenie, descrie relaţia sa cu Gherman: „Când a văzut că noi dorim să-i cunoaştem învăţăturile, întrebându-ne mai întâi dacă eram fraţi buni şi auzind de la noi că nu suntem fraţi de sânge, ci suntem legaţi prin frăţie duhovnicească şi că de la începutul renunţării noastre la cele lumeşti suntem întotdeauna împreună, atât în călătoriile pe care ni le-a impus la amândoi oastea duhovnicească în care am intrat, cât şi în ostenelile vieţii de mănăstire, şi-a început expunerea sa…“ (PSB, vol. 57, ed. 1990, p. 576).
„Chip de virtute şi desăvârşire creştină“
Luând aminte la mărturiile lui Ioan Casian, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în şedinţa sa din 20 iunie 1992, a statornicit ca monahul Gherman din Dobrogea să fie numărat în rândul sfinţilor cuvioşi. Tomosul de canonizare, semnat de vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist împreună cu ierarhii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, consfinţeşte ca „până la sfârşitul veacurilor, Cuviosul Gherman, preotul şi călugărul din Dobrogea (Dacia Pontică), să fie pomenit alături de bărbaţii cei cuvioşi şi mărturisitori de Hristos, cinstindu-se cu slujbe şi pomeniri după rânduială“. Prăznuirea sa urma să aibă loc în fiecare an, în ultima zi a lunii februarie, împreună cu prietenul său, Sfântul Cuvios Ioan Casian. Cel care a propus canonizarea şi alcătuitorul Sinaxarului Sfântului Cuvios Gherman din Dobrogea, „chip de virtute şi desăvârşire creştină“, a fost Mitropolitul Antonie Plămădeală al Ardealului. Acesta susţinuse, la 31 august 1989, o comunicare la cel de-al VI-lea Congres Internaţional de Studii Sud-Est Europene la Sofia, în Bulgaria, cu titlul „Gherman din Dacia Pontică. Un străromân ignorat“, catalogând-o drept „mai mult decât o ipoteză“. Pentru el, „Gherman e dobrogean. E al nostru. Ca şi Ioan Casian“. În acest studiu, demontează şi ipoteza conform căreia Sfântul Ioan Casian ar fi originar din Provence (sudul Galiei). Şi îl numeşte „Socratele“ celor 24 de cărţi din „Collationes“, opera lui Ioan Casian scrisă sub formă de dialoguri: „La începutul cărţii Collationes, Ioan Casian îi face o scurtă prezentare lui Gherman, numindu-l şi el Sanctus abbas Germanus, Sfântul Părinte Gherman. Apoi vorbeşte despre amândoi: «Amândoi inseparabili din vremea primelor lupte în armata duhovnicească, am vieţuit împreună atât printre cenobiţi, cât şi în deşert; şi fiecare, pentru a ne arăta prietenia strânsă unul faţă de altul, şi scopul comun, aveam obiceiul să zicem că nu eram decât o minte şi un suflet în două corpuri»“.
La sărbătoarea Sfintei Cuvioase Parascheva de la Iaşi din anul 2002, cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, la acea vreme Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei, o delegaţie a Bisericii Romano-Catolice condusă de cardinalul Bernard Panafieu, Arhiepiscop de Marsilia, a adus în ţara noastră moaştele Sfântului Cuvios Ioan Casian, dăruind o părticică pentru Catedrala Mitropolitană. Pelerinajul sfântului a continuat, în zilele de 17 şi 18 octombrie 2002, la Galaţi, unde Arhiepiscopul Bernard a dăruit o părticică din cinstitele moaşte ale Cuviosului Ioan Casian spre a fi venerate de pliroma Eparhiei Dunării de Jos.