Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Ziarul Lumina Actualitate religioasă Documentar Paisie Aghioritul, părintele care a privit oamenii „cu durere şi cu dragoste”

Paisie Aghioritul, părintele care a privit oamenii „cu durere şi cu dragoste”

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Documentar
Un articol de: Pr. Ciprian Bâra - 08 Aprilie 2008

După anul 1990, în România a fost o adevărată explozie de literatură duhovnicească, care a oferit cititorilor o serie întreagă de cărţi religioase şi teologice. Cu ajutorul lor, mulţi creştini au luat contact cu tradiţia Bisericii Ortodoxe, apropiindu-se mai mult de Dumnezeu. Unul dintre autorii foarte îndrăgiţi, prin traducerile făcute la editurile noastre, este părintele Paisie Aghioritul, care s-a făcut cunoscut prin nevoinţa sa deosebită şi prin lucrarea sa duhovnicească. A lăsat multe volume cu sfaturi pentru viaţa de familie, dar folositoare în încercările prin care trec oamenii contemporani.

„Harul lui Dumnezeu este un lucru scump. Pentru ca să vină şi să se sălăşluiască în om, trebuie ca acesta să se înrudească în Duh cu Dumnezeu şi să se nevoiască să lepede orice element omenesc (...) Hristos a pus priza, dar cablurile noastre sunt ruginite şi de aceea nu primesc harul dumnezeiesc. Să ne curăţăm cablurile, să ne nevoim, să ne cunoaştem pe noi înşine, să tăiem patimile noastre, să dobândim virtuţile şi, astfel, ne va cerceta harul lui Dumnezeu“. Acest cuvânt al părintelui Paisie este caracteristic pentru demersul lui duhovnicesc şi pentru bogata învăţătură pe care ne-a lăsat-o.

În tinereţe a fost tâmplar

Părintele Paisie Aghioritul s-a născut la 25 iulie 1924, din strămoşi evlavioşi, în apropierea patriei marilor teologi capadocieni, în adâncurile Asiei Mici, la câteva sute de kilometri de Cezareea. Farasa, locul naşterii cuviosului, era o comună bine organizată cu cincizeci de biserici, cu oameni credincioşi, printre care s-a remarcat cel l-a botezat pe părintele Paisie, Sfântul Arsenie Capadocianul, pe 7 august 1924.

„Dacă voi doriţi să lăsaţi unui urmaş numele bunicului său, oare eu să nu doresc să dau numele meu unui viitor călugăr? Şi întorcându-se către naşă, i-a spus: «Arsenie să-l numeşti»“, a spus Sfântul Arsenie părinţilor la botezul pruncului, arătându-le înainte că micul Arsenie va deveni monah.

După o scurtă perioadă de încercare în părţile Kerkirei, familia viitorului stareţ s-a stabilit la Koniţa, copilul Arsenie a terminat şcoala primară, iar mai târziu, până la plecarea în armată, în anul 1945, a lucrat ca tâmplar.

A doua călătorie la Athos l-a făcut monah

Vocaţia sa monahicească s-a manifestat din primii ani ai copilăriei. Primele buchii ale cărţii le-a exersat pe textul Sfintei Scripturi, din care citea zilnic, la fel şi Vieţile Sfinţilor. La marile sărbători priveghea, aprindea candela şi se ruga în picioare toată noaptea. Copil fiind, când era întrebat ce vrea să devină când va creşte mare, Arsenie răspundea cu toată puterea cuvântului: „Călugăr“.

În jurul lui 1950, după îndeplinirea serviciului militar, tânărul Arsenie începe căutările insistente pentru intrarea în monahism, dar după o primă vizită la Sfântul Munte Athos se întoarce în lume, în urma rugăminţilor tatălui său. A doua călătorie la Muntele Athos avea să îl aducă definitiv aici. În 1953, a mers la Sfânta Mănăstire Esfigmenu, iar un an mai târziu a fost făcut rasofor, cu numele de Averchie, iar după trei ani a plecat la mănăstirea Filotheu. Aici a primit schima mică şi numele de Paisie, în cinstea mitropolitului Paisie al II-lea al Cezareii, originar din comuna natală a viitorului stareţ.

„Credeam că, de vreme ce devenisem monah, Maica Domnului nu-mi va mai cere să împlinesc făgăduinţa pe care i-o făcusem, aceea de a ajuta să se rezidească mănăstirea ei, care fusese arsă. Dar se vede că ea dorea să o împlinesc“, mărturisea părintele Paisie la sosirea în mănăstirea „Naşterea Maicii Domnului“ Stomio-Koniţa, unde a rămas până în 1962, arătând că tot drumul său a fost călăuzit de grija apropiată a Maicii Domnului.

Viaţă liniştită la schitul Iviru

„Cu harul lui Dumnezeu am, luat o chilie la schitul Ivirului. Aici sunt toate înlesnirile pentru o viaţă liniştită. Din cinsprezece chilii, sunt locuite numai şapte. Sâmbăta şi duminica facem la biserica mare a schitului numai Sfânta Liturghie, căci celelalte slujbe le facem la chilii. Chilia mea are un paraclis cu hramul „Sfinţilor Arhangheli“, o mică livadă de măslini, o mică grădină, apă şi altele. Fireşte, casa este veche şi de aceea o mai cârpesc“, mărturisea părintele Paisie într-o epistolă trimisă în 1964.

După o perioadă petrecută în peninsula Sinai, la chilia sfinţilor Galaction şi Epistimi, s-a întors în Muntele Athos şi s-a stabilit la Schitul Ivironului, la chilia Sfinţilor Arhangheli. Aici s-a legat duhovniceşte de stareţul Tihon, care vieţuia la chilia Cinstita Cruce a Mănăstirii Stavronikita, unde a primit schima mare, la 11 ianuarie 1966.

În pustia Katunakiei, la chilia unui român

La 42 de ani, părintele Paisie s-a îmbolnăvit şi a fost internat la spitalul Papanicolau din Tesalonic, unde a fost îngrijit de câteva surori care, mai târziu, au devenit maici la Mănăstirea „Sfântul Ioan Evanghelistul şi Teologul“ de la Suroti, pe care mai târziu le-a ajutat duhovniceşte foarte mult. Întors de la spital, şi-a continuat nevoinţa, dar din cauza operaţiei a fost nevoit să schimbe în mod obligatoriu clima şi să vieţuiască într-un loc uscat. La sfatul părintelui său duhovnicesc, Tihon, aplecat spre Katunakia. În acest pustiu, călugărul doritor de linişte s-a aşezat la chilia unde vieţuise un român, Ipatie. Aici a dus o viaţă foarte săracă, ostenindu-se cu sculptatul iconiţelor în lemn de chiparos cu chipul lui Hristos Răstignit, al Maicii Domnului şi al Sfântului Ioan Teologul. Tot aici a cunoscut şi alţi părinţi care ajunseseră la măsuri duhovniceşti înalte. La mănăstirea Stavronikita a ajuns în anul 1968 şi a ajutat la trecerea acesteia de la viaţa idioritmică la cea chinovială, precum şi la punerea bazelor duhovniceşti ale noii obşti.

„Maica Domnului, pentru toţi ai locuinţă în grădina ta“

La scurt timp, a murit duhovnicul său, Tihon, pe care l-a slujit până la sfârşit, şi i-a împlinit dorinţa mergând, în martie 1969, la chilia Sfânta Cruce. Aici s-a nevoit cuviosul Paisie dormind două-trei ore pe noapte şi rugându-se de la miezul nopţii până dimineaţă. Ziua, când nu avea pelerini, făcea cruciuliţe, se ruga, răspundea la multitudinea de scrisori pe care le primea de la credincioşi, iar uneori, aduna măsline din care, cu o presă primitivă, inventată chiar de el, scotea ulei pentru candelele bisericii. După 11 ani petrecuţi în nevoinţă la chilia Cinstitei Cruci, a căutat o nouă chilie, în Kapsala. După ce a fost refuzat să se oprească la chilia bătrânului Mina românul, părintele Paisie a rugat-o din nou pe Maica Domnului să-i găsească loc de rugăciune: „Maica Domnului, pentru toţi ai locuinţă în grădina ta. Pentru mine nu ai?“ Astfel, în ziua în care i s-a arătat Sfânta Eufimia, a aflat, la îndemnul bătrânului Ioachim, coliba Panaguda.

„S-a terminat misiunea mea“

Prin 1988, starea de sănătate a părintelui Paisie s-a agravat. a părăsit pentru ultima oară Muntele Athos, pe 10 noiembrie 1993, iar ceva mai târziu, pe 4 februarie 1994, a fost operat la spitalul Theaghnio din Tesalonic şi apoi a fost dus la mănăstirea „Sfântul Ioan Teologul“ de la Suroti pentru a fi îngrijit.

„Acum vei face ascultare. Vei da poruncă să oprim tratamentul, căci din pricina lui nu pot face nimic. Ieri am vrut să mă rog în genunchi şi nu am putut. Nu mai pot primi pe nimeni. S-a terminat misiunea mea. Până aici a fost. De acum înainte, mă veţi lăsa liniştit“, i-a dat poruncă părintele Paisie Aghioritul medicului său, căci simţea că i se apropie sfârşitul. După două încercări de a ajunge în Sfântul Munte pentru a fi înmormântat, bătrânul stareţ a cerut să i se aducă schima mare şi camilafca şi a stabilit locul mormântului. Chiar şi în ultimele zile mergea singur la biserică pentru a se împărtăşi, iar la sărbătoarea Sfintei Eufimia s-a împărtăşit pentru ultima oară, stând în genunchi în pat.

S-a mutat la domnul pe 12 iulie 1994, după ce a spus: „Mucenicie, adevărată mucenicie...“ După dorinţa lui, l-au înmormântat măicuţele de la Mănăstirea Suroti, fără să afle cineva şi fără să cheme pe nimeni la înmormântarea sa.

Testamentul duhovnicesc

După moartea stareţului Paisie, la chilia Panaguda a fost găsit un preţios text, scris de mâna părintelui, care reprezintă testamentul său duhovnicesc. „Atunci când eu, renumitul Paisie m-am cercetat pe sine, am văzut că toate poruncile Domnului le-am călcat şi toate păcatele le-am făcut. Nu are importanţă dacă unele le-am făcut într-o măsură mai mică, deoarece nu am deloc circumstanţe atenuante. Căci multe faceri de bine am primit de la Domnul. Rugaţi-vă să mă miluiască Hristos. Iertaţi-mă şi iertaţi să fie toţi cei ce cred că m-au mâhnit. Vă mulţumesc mult şi, iarăşi, rugaţi-vă!“, semnează Monahul Paisie. Între cărţile rămase de la părintele Paisie Aghioritul se află: „Cu durere şi cu dragoste către omul contemporan“, „Trezire duhovnicească“, „Nevoinţă duhovnicească“, „Viaţa de familie“ „Sfântul Arsenie Capadocianul“ (toate traduse şi publicate şi la Editura românească Evanghelismos).

Citeşte mai multe despre:   Sfantul Paisie Aghioritul