Părintele Andrei Scrima, hermeneut al legendelor românești

Am arătat adesea că bună parte dintre membrii Rugului Aprins erau pasionați de aprofundarea tradiției românești, iar aceasta s-a manifestat în literatură, arhitectură, muzică, antropologie ș.a. Iată mai jos o astfel de perspectivă care poate fi arondată antropologiei fenomenului religios, căci pornește de la studiile părintelui Andrei Scrima.

Părintele profesor Andrei Scrima propune o lectură hermeneutică a câtorva legende inițiatice românești centrate pe figura lui Ștefan cel Mare și a îndrumătorilor săi spirituali, reali sau mitologici. Punctul de plecare îl constituie scrierile profesorului Andrei Scrima pe aceeași temă.

Așezat în siajul timpului de efervescență cultural-spirituală al Rugului Aprins de la Mănăstirea Antim (București), părintele Andrei Scrima se dovedește a fi, totodată, cel mai important her­meneut al acestei mișcări. Același efort al „hermeneuticii globale” este practicat de profesorul Andrei Scrima atunci când este solicitat a comenta și alte isprăvi ale spiritului, bunăoară atunci când se apleacă asupra legendarului românesc de întemeiere țesut în jurul per­so­na­li­tății lui Ștefan cel Mare, între timp canonizat.

Perechea structurală a studiului este binomul maestru-discipol, urmărit prin mai multe straturi ale legendarului medieval românesc. Cei doi termeni ai relației - Sihastrul (Daniil) și Ștefan, dom­nitorul Moldovei - formează focarele unei elipse generatoare de spațiu sacru. Privind dintr-o parte, descoperim latura prin excelență contemplativă, privind din cealaltă, latura mundană, luptătoare. Dar îndepărtarea de preju­de­căți la care ne îndeamnă hermeneutul, el însuși căutător al isihiei, ne cheamă la o perspectivă de ansamblu.

Analiza debutează cu legenda Ștefan cel Mare și îngerii (publicată inițial de Ștefan Teodorescu-Kirileanu, 1903), care descrie inițierea copilului Ștefan prin întâlnirea cu doi sihaștri bătrâni - revelați, la final, drept îngeri ai lui Dumnezeu.

O anume lumină care arde într-un tufiș îl va transborda pe erou într-un alt spațiu, într-o altă stare de ființă mai degrabă decât într-o altă lume (vol. lui A. Scrima, Experiența spirituală și limbajele ei, Ed. Humanitas, 2008). Hermeneutul simte nevoia să facă o trimitere și la alte tradiții, înrudite cu această tradiție populară românească: lumina de care vorbim în acest episod ne reconectează la tradiția islamo-iraniană prin Henry Corbin, căci ne reamin­tește de „lumea trecătoare” care ne deschide spre „lumea imaginală”.

Un element deosebit de semnificativ, pe care Scrima nu îl analizează explicit, îl constituie caracterul straniu al luminii descoperite de copilul Ștefan: această lumină găsită într-o pădure, pe când viitorul domnitor se juca, ardea fără să se miște, deși vântul și ploaia băteau cu toată puterea - o hierofanie care amintește de rugul care ardea și nu se mistuia din Ieșirea (3, 1-2). Travaliul inițiatic la care este supus tânărul ucenic include veghea nocturnă, postul și ascultarea necon­di­țio­nată. Firesc, „scenariul” ar fi trebuit să continue cu numele nou pe care îl primește ucenicul. Iată însă că excepția atrage noi înțelesuri în cazul eroului moldav.

El are deja un nume predestinat, astfel încât nu mai primește altul - Stéphanos, din grecescul cunună, coroană, cer. Binecuvântarea finală pe care Ștefan o primește de la cei doi sihaștri-îngeri marchează, în viziunea lui A. Scrima, o consacrare de tip regal: pur și simplu pentru că ceea ce e de sesizat și de formulat aici este sensul mai adânc, așadar cel mai ascuns, al personajului și al istoriei lui (Scrima, 2008).

Abia acum putem medita la o primă explicație a faptului că Ștefan are parte, concomitent, de doi îndrumători. Precum la hirotonirea unui nou episcop este nevoie de binecuvântarea a cel puțin doi episcopi, tot astfel viitorul voievod primește binecuvântarea a două personaje care dețin calitatea și puterea unui astfel de rol.

Autorul articulează dinamica relației duhovnic-ucenic cu funcțiile îngerului protector, demonstrând că modelul inițiatic din legendă îl depășește pe cel al simplei protecții. Cei doi îngeri reprezentați de sihaștri se dovedesc a fi mai mult decât îngeri păzitori. Ei sunt trimiși speciali, pentru o anume misiune: prepararea viitorului domnitor pentru rolul excepțional pe care îl va asuma în metabolismul lumii sale.

Nu există protecție fără precondiția apropierii dintre protector și cel protejat. A proteja e a fi alături. Nu este eficace decât protecția care se întemeiază pe o formă sau alta de iubire (conform lui Andrei Pleșu, Despre îngeri, Ed. Humanitas, 2003). Această dimensiune a iubirii dintre înger și om devine modelul după care funcționează și relația maestru-discipol în registrul strict uman. Iar noi am putea parafraza zicând: în iubirea maestrului pentru discipol se oglindește iubirea îngerilor pentru oameni și, mai în adânc, iubirea Tatălui pentru întreaga Creație.

Un alt vector esențial identificat de Andrei Pleșu este cel al suspendării tactice a protecției. Evitarea fenomenului de dependență este determinată tocmai de momentul îndepărtării: întreruperea tactică, în împrejurări speciale, a oficiului protector este cea mai subtilă formă a protecției, cea mai generoasă și mai responsabilă.

Am putea vorbi despre o dinamică a trei trepte de suspendare succesivă a protecției: despărțirea de familie, despărțirea de cei doi sihaștri și, în final, despărțirea aparentă de pasărea-fată care îl va însoți pe domnitor, invizibil, toată viața.

Analiza unei alte legende de întemeiere legate de Mănăstirea Putna și relația directă dintre Ștefan cel Mare și Daniil Sihastrul, hermeneutică realizată de același A. Scrima, este convergentă. Profesorul Andrei Scrima operează cu acribie și intuiție, cu simțurile spirituale în permanentă atenție (trezvie). Sfântul Cuvios Daniil Sihastrul, protagonist al legendei, împreună cu Sf. Ștefan cel Mare, parcurge trei etape spirituale marcate de schimbarea numelui - Dumitru, David, Daniil.

Episodul central analizat este cel din legenda Ștefan Vodă și turcii, în care principele, după înfrângerea de la Războieni (1476), ajunge la chilia sihastrului și este supus unor probe severe. Sihastrul îl obligă pe domnitor să se smerească: Și dacă întru adevăr ești tu Ștefan Vodă, spune-mi ce cauți prin aceste locuri pustii? Domnitorul este obligat la maximă sinceritate, la spovedanie - îi vine greu să recunoască faptul că a fost înfrânt de dușmani.

Procedura inițiatică atinge apogeul când, aflați afară, chiar pe stânca în care și-a săpat bine cunoscuta chilie, din apropierea viitoarei Mănăstiri Putna, Daniil îl îndeamnă pe voievod să-i calce piciorul drept. În acel moment, Ștefan dobândește vederea duhovnicească și vede lumini lângă un copac - pe locul viitoarei mănăstiri. Prin călcarea piciorului stâng, obține și auzul duhovnicesc, percepe cântarea îngerilor.

Concluziv, voievodul-războinic rămâne peste timp, cu sabia mereu trează - în mod obiectiv, în istoria țării, dar și în memoria și în imaginarul poporului său -, drept cel mai asiduu și mai plin de râvnă apărător și ctitor.

Relația dintre Ștefan și Daniil ilustrează, în cheie ortodoxă, aceeași structură arhetipală prezentă în cazul Sf. Bernard de Clairvaux și al regelui Ludovic al VII-lea: îndrumătorul spiritual îi revelează voievodului că înfrângerea reprezintă o consecință a îndepărtării de ajutorul lui Dumnezeu.

Binecuvântarea constituie firul roșu al acestui legendar inițiatic. Deocamdată, constatăm că, fiind vorba despre două legende cu focalizare clară asupra vieții spirituale, binecuvântarea pare a fi firul roșu care le leagă. Și constituie liantul de ordin sacru pentru o firească derulare a unui travaliu inițiatic real. De aceea am putea afirma că, în plan spiritual, binecuvântarea este marea poartă către fibra ultimă a dialogului duhovnic-ucenic, adică a dialogului întru Hristos.