Părintele Daniil Sandu Tudor în Bucovina

Prezența părintelui Daniil Sandu Tudor în Bucovina este puțin cunoscută încă în toate detaliile. De aceea ne-am propus, în continuarea articolului nostru de săptămâna trecută, să insistăm mai ales asupra viețuirii părintelui Daniil la Schitul Rarău, în ultimii săi ani de viață dinaintea arestării ultime și plecării la Domnul, petrecută în închisoarea de la Aiud (1962).

Conform documentelor de arhivă, părintele ieroschimonah Daniil Sandu Tudor ajunge la Schitul Rarău în data de 15 noiembrie 1953 și este angajat egumen. Va încerca și aici să-și pună în practică un vis mai vechi, acela al coagulării unei „mănăstiri de intelectuali” - proiect plănuit, cu ceva ani în urmă, și de alte personalități: Mitropolitul Nicolae Bălan și Gala Galaction. Realitatea este că nu au reușit nici unul dintre aceștia.

Cu excepția părintelui Paulin Lecca, ajuns ceva mai târziu la același schit, aproape de arestul final al părintelui Daniil (13 iunie 1958), toți cei din comunitatea monahală de pe Rarău erau frați și monahi cu o pregătire medie, fără aspirații intelectuale. Oameni minunați, altfel, despre care vom mai vorbi aici, fiindcă am avut bucuria să cunosc personal câțiva.

Dar tocmai cercetându-i pe aceștia, ucenicii de la Schitul Rarău ai părintelui Daniil, vom afla o cu totul altfel de perspectivă despre duhovnicul lor: un om aspru, dar extrem de corect și bun la suflet, care nu cerea mai mult decât putea da fiecare, el însuși fiind primul dintre cei care se supunea nevoințelor firești ale unei vieți monahale ortodoxe luate în serios. Ucenicii săi dau mărturie despre un adevărat părinte duhovnicesc.

Oameni cu mai multă carte erau la Mănăstirea Slatina de care depindea Schitul Rarău: părintele Petroniu Tănase, și el membru al Rugului Aprins. Sau, în apropiere, la Mănăstirea Râșca, monahul Leonida Plămădeală, viitorul Mitropolit Antonie al Ardealului, cel care îl și ajutase pe părintele Daniil să ajungă pe Rarău, fiindcă a mers personal cu cererea la Mitropolia din Iași. Aceștia comunicau, se vizitau periodic, astfel încât avem și mărturiile celor doi.

De pildă, părintele Petroniu Tănase își amintește cu un zâmbet o anume întâmplare, în volumul său de evocări intitulat Icoane smerite din Sfânta Ortodoxie românească (Schitul Prodromu, Muntele Athos  & Editura Bizantină, pp. 35-36): „Doritor de liniște și isihie, spre bătrânețe s-a retras într-o sihăstrie din Munții Rarăului, la peste 1000 de metri altitudine, unde a reînnoit și condus o obște duhovnicească de vreo 20 de ucenici, iubitori de viață aspră și rugăciune. Dar și aici venea multă lume, de la mari depărtări, să se spovedească și să ia cuvânt de învățătură și de folos sufletesc de la părintele Daniil. Pe oamenii simpli de la țară, îi primea și îi sfătuia cu multă bucurie; însă de cei ce veneau mai mult pentru vorbă curioasă, știa să scape cu înțelepciune. Astfel, au venit o dată la el câțiva domni de la oraș, care întâmplător au dat chiar peste părintele Daniil. Și fiindcă nu-l cunoșteau, i s-au adresat, zicându-i: «Părinte, am auzit că se află aici un sihastru, Daniil; am vrea să-l vedem și să stăm de vorbă cu el». «Ați fost îndrumați greșit - le răspundea părintele Daniil. Daniil Sihastrul nu se află aici, ci în altă parte, la Voroneț». Și după ce i-a tratat cum se cuvine, le-a dat îndrumări cum să ajungă la Voroneț, mănăstire care se afla departe de Rarău, cale de o zi bună de mers pe jos. Într-adevăr, la Mănăstirea Voroneț trăise un vestit pustnic sfânt, Daniil Sihastrul, care însă nu mai era viu de vreo patru secole”...

Pe de altă parte, viitorul Mitropolit Antonie Plămădeală relatează cu același umor bine stăpânit despre predicile foarte lungi și pline de citate din autori creștini impor­tanți ai primei jumătăți de secol XX, laolaltă cu Sfinții Părinți. Evident, țăranii nu înțelegeau prea mult, dar se împărtășeau de starea duhovnicească a părintelui Daniil (vezi volumul acestuia intitulat Rugul Aprins, Mitropolia Ardealului, Sibiu, 2002).

Un veritabil ucenic al părintelui Daniil Sandu Tudor este părintele Ioan Neagoe, care încă se nevo­iește și astăzi pe același munte, dar pe versantul de nord, la Mănăstirea Sihăstria Rărăului. El este și duhovnicul acestei mănăstiri, renumit în zonă.

Dumnezeu a vrut să-l aducă pe urmele pr. Daniil Sandu Tudor. Căci pr. Ioan Neagoe intenţiona în tinereţe să facă şcoala de aviaţie - fără să ştie că viitorul său îndrumător duhovnicesc era deja pilot de avioane, ba mai şi supravieţuise unei prăbuşiri cu avionul. Părintele Ioan, încă mirean, a fost însă refuzat, întrucât avea o anume problemă de sănătate la coloana vertebrală, nu a putut trece de duritatea examenului medical. Fiind de loc chiar din Câmpulung Moldovenesc, părintele Ioan era în mod natural un tânăr foarte credincios, precum sunt toţi locuitorii Bucovinei. A plecat la Mănăstirea Vladimireşti, unde păstorea părintele Ioan Iovan, cerându-i sfatul dacă se poate dedica unui altfel de zbor, cel îngeresc, adică să se călugărească. Precum în povestea în care abia plecat departe de casă afli despre comoara pe care o căutai că se află chiar în locul unde te-ai născut, părintele Ioan Iovan l-a întors pe tânărul Neagoe în locurile părinteşti spunându-i despre Mănăstirea Rarău şi despre părintele Daniil Sandu Tudor. A devenit astfel ucenic al părintelui Daniil în obștea acestuia de la Schitul Rarău. Apoi, după mai multe încercări, inclusiv o arestare, în vremea prigoanei comuniştilor împotriva Bisericii, părintele Ioan Neagoe ajunge din nou în locul tinereţilor sale şi reconstruieşte Mănăstirea Sihăstria Rarăului, aflată pe celălalt versant al muntelui față de Schitul (Mănăstirea) Rarău, unde uce­­nicise.

Fiind un om cu teamă de Dumnezeu şi foarte smerit, acesta declară adesea: „Eu nu am fost niciodată monah… sper să mă ajute Dumnezeu să devin măcar acum, la bătrâneţe”. Nici postitor, declară, nu ar fi fost cu adevărat - dacă este să se compare cu părintele Daniil, care ajunsese să mănânce doar de două ori pe săptămână! Prin acesta se adeveresc învăţăturile evanghelice care spun: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4, 3-4). Amintirile sfinţiei sale par astăzi de domeniul miracolului pentru un om de rând: „Părintele Daniil Sandu Tudor mânca de două ori în săptămână, doar sâmbăta şi duminica. Atât! Cinci zile pe săptămână nu mânca, se ruga neîncetat, ţinea toate slujbele şi predica după fiecare slujbă. Mai mult, la ceasurile mesei venea de fiecare dată în trapeză, ne privea pe noi cum mâncam, chiar dacă el nu lua nici o fărâmitură. În timpul fiecărei mese un frate citea din Cartea Sfântă, din Vieţile Sfinţilor, Pateric, Sbornic sau o anumită rugăciune, apoi mâncam în tăcere, iar la sfârşit părintele Daniil ne explica, împreună cu toată obştea, pe marginea celor citite”.

Întâlnirile personale avute de-a lungul anilor cu părintele Ioan Neagoe nu numai că m-au îm­bogățit duhovnicește, dar mi-au adus bogate informații despre atmosfera de la Schitul Rarău, din anii ’50 ai secolului trecut. Vremuri deloc ușoare, în care mai ales starețul, părintele Daniil, era deja urmărit de poliția politică și era ispitit prin diverși informatori - chestiune care se va vedea din dosarele aflate astăzi în Arhiva CNSAS.

Să încheiem însă într-o notă tonică, cu o poezie pe care i-o dedică părintelui Daniil medicul și poetul Vasile Voiculescu (1955), citată și în evocarea de mai sus a părintelui Petroniu (pp. 39-40):

„Visez adesea Moldova, cea din demult cerească,
Încinsă-n constelații de albe schituri sfinte;
Duhovniceasca slavă începe să-mi mijească,
Ca tainicii ei ctitori din peșteri și morminte.

Către Rarău atuncea își face gândul cale.
Te văd slujind la Rugul Aprins ca-ntr-o minune,
În aspra poezie a sihăstriei tale
Înveșmântată-n aur, înalt de rugăciune.”