În Libisi, localitate grecească aşezată pe versantul apusean al Muntelui Antikragos, trăiau la începutul secolului trecut 500 de suflete. Relaţiile lor cu turcii mergeau foarte rău. După ce terminase războiul cu grecii din Pont, Mustafa Kemal îşi adunase trupele, masându-le în zona de vest a Asiei Mici, unde prădau satele elene, omorând şi înspăimântând populaţia. În aceste împrejurări se năştea, în 1920, Iacov Tzalikis, fiul lui Stavros şi al Teodorei, unul dintre cei mai cunoscuţi părinţi duhovniceşti pe care i-a dat Grecia în secolul al XX-lea.
Micuţul Iacov a început să meargă la şcoala din sat în 1927. Era foarte sărac. Cele mai multe luni din an umbla desculţ, cu hainele găurite, dar întotdeauna curate. Prindea foarte repede lecţiile, astfel încât a ajuns să fie respectat şi iubit de către învăţătorul său şi preotul satului.
Serios, exagerat de slab, cu fruntea luminoasă, nimeni nu l-a văzut vreodată jucându-se în drum sau purtându-se necuviincios. Cei care îl cunoşteau mai bine îi spuneau „bunicul“ sau „călugărul“, iar când ajunsese la 10 ani, mulţi îl numeau „părintele Iacov“. Toate aceste apelative au devenit mai târziu realitate, căci copilul din Libisi avea într-adevăr ceva special.
Rugăciunea fratelui, ascultată de Dumnezeu
De când era la şcoală puterea rugăciunilor sale era cunoscută. La 9 ani, Iacov a fost trimis cu fratele său, Gheorghe, să treiere ogorul. Acolo, un şarpe l-a muşcat de mână pe fratele său care a început să se simtă rău. Iacov nu s-a speriat. A spălat cu apă rana fratelui său şi, îngenunchind, a scos crucea cea mică de lemn pe care o purta întotdeauna la gât, a însemnat cu ea pe fratele său cruciş şi a ridicat mâinile sale spre cer, spunând: „Hristoase al meu, Te rog, fă ca otrava să se facă apă, ca să nu păţească ceva rău frăţiorul meu. Şi pedepseşte şarpele cel blestemat“. În scurt timp durerea a încetat, veninul nu şi-a mai făcut efectul, iar şarpele, dându-se puţin în lături, a rămas nemişcat şi a murit.
Acesta era Iacov. De la biserică nelipsit, venea înaintea tuturor în zilele de sărbătoare şi, după ce aranja cele din altar, mergea la strană unde citea sau cânta. Toţi aveau convingerea că acest băiat era deosebit de restul copiilor din sat. Prin viaţa lui curată şi dedicată lui Dumnezeu, Iacov devenise ajutorul oamenilor simpli şi săraci, al refugiaţilor greci care o duceau cel mai greu. Pentru că medicii erau departe, iar preotul slujitor la biserica satului locuia în altă parte, „micul pustnic“, cum i se spunea, ajunsese să fie chemat de oricine avea vreo problemă. Se îmbolnăveau animalele? Iacov le citea şi ele se făceau sănătoase. Şi la femeile care năşteau greu Iacov venea, cu untdelemn de la icoanele Sfinţilor Gheorghe, Parascheva şi Haralambie, ungea uşa casei, se ruga şi pleca. Apoi femeile primeau uşurare.
Scăpat de la moarte de Sfântul Haralambie
Dar şi peste tânărul Iacov se abăteau nenorociri. În 1935, în ajunul Paştelui, s-a îmbolnăvit foarte grav. Părea că sfârşitul lui nu era departe. Îngrijoraţi de soarta celui mai iubit fiu al satului, locuitorii din Libisi se întrebau: „Iacov a citit şi însemnat cu Sf. Cruce pe toţi cei care au suferit necazuri, iar ei, prin rugăciunile lui, au primit vindecare. Şi oameni şi animale. Pentru ce Dumnezeu nu-l tămăduieşte şi pe el?“. Era Duminica Tomii şi, în după amiaza acelei zile, lui Iacov i-a apărut în vedenie Sfântul Haralambie, care l-a binecuvântat de trei ori pe piept în chipul crucii. Bolnavul şi-a revenit imediat şi a povestit mamei sale ce s-a întâmplat. Aceasta i-a răspuns: „Copilul meu, astăzi s-a făcut învierea ta din morţi. Să prăznuieşti această zi!“.
Ajuns la vârsta de 20 de ani, Iacov trăia o viaţă de asceză aproape de neimaginat pentru alţii. Mănânca foarte puţin, dormea la fel, se ruga multe ore, mai ales noaptea. Prin toate acestea a dobândit curăţia minţii şi a inimii, primind darul înainte-vederii. Astfel, la începutul anului 1940, de mai multe ori, în bisericuţa „Sfânta Parascheva“, i se arată muceniţa întristată, spunându-i: „Fiule, am să-ţi zic ceva. În curând va fi război“. Şi aşa a fost.
„Oare îl va părăsi Dumnezeu pe alesul Său?“
A venit războiul cu foamete, cu boli, cu sărăcie şi multe alte necazuri. În mijlocul atâtor grozăvii, Iacov a stat neclintit. În 1943, împreună cu alţi localnici, Iacov a fost luat ostatic de nemţi, care i-au transportat cu un camion într-un sat vecin, Strofilia. După ce i-au coborât din maşină, au îndreptat asupra lor mitralierele. Toţi cei prinşi se rugau lui Dumnezeu cu multă râvnă. Cei care îl cunoşteau pe Iacov se uitau la el cu uimire: „Oare îl va părăsi Dumnezeu pe alesul Său?“. Sosise momentul execuţiei. Dar nu se ştie de unde germanii au primit înştiinţare să părăsească urgent acel loc. Au strâns armele şi au plecat în grabă, lăsând liberi pe captivi. Pe drumul spre casă, Iacov, care avea doar 23 de ani, le-a spus tuturor: „Sfânta Treime ne-a izbăvit“. Râvna lui pentru Dumnezeu şi pentru sprijinirea oamenilor nu a fost înfrântă de ororile războiului. Dorul de a sluji numai lui Hristos devenea mistuitor. Însă Iacov trebuia să împlinească promisiunea făcută mamei sale înainte de moartea acesteia, care-i spusese: „Pe sora ta o încredinţez lui Dumnezeu şi în mâinile tale. Nu pleca înainte de a o căpătui“. Iar Iacov a ascultat-o. A făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a agonisi zestre pentru sora sa şi doar apoi s-a dus la mănăstire. A intrat într-o mănăstire foarte săracă, care avea însă o comoară duhovnicească valoroasă, moaştele Cuviosului David, un sfânt monah trăitor în secolele XVI-XVII în Grecia.
Duhovnic pentru înalţi demnitari, episcopi, patriarhi
Părintele Iacov a dobândit în urma rugăciunilor sale darul înainte-vederii. Cei care vizitau pentru prima dată mănăstirea rămâneau uimiţi când ieromonahul slab şi zâmbitor, deşi nu-i cunoştea, îi chema pe nume, le spunea greutăţile pe care le-au avut de înfruntat în viaţa lor...
Multora din cei care veneau să se spovedească la el, şi erau şovăitori sau ruşinoşi în mărturisirea păcatelor, părintele Iacov începea să le spună el ispitele, păcatele, căderile. Apoi, cu dragoste oferea remediile duhovniceşti necesare. Cu toate că nu făcuse decât clasele primare, părintele Iacov, ajuns între timp stareţ, se făcea înţeles şi ţăranului, şi profesorului universitar. Înalţi demnitari, judecători, dar şi episcopi, patriarhi s-au plecat sub epitrahilul lui gheron Iacov, cel fără diplome, cerând îndrumare duhovnicească.
Privirea stareţului era o părticică din rai
Ducea o viaţă de nevoinţă pustnicească imposibil de urmat pentru oamenii obişnuiţi. De aceea, îndemna pe toţi din jurul său la discernământ, explicând că cele pe care le citim în vieţile sfinţilor sau le vedem la alţii nu se potrivesc nici tuturor, nici în toate situaţiile.
Faţă de monahii obştii sale se purta cu multă dragoste, iar când aceştia îşi neglijau datoriile sau slăbeau în nevoinţa lor, nu-i mustra cu asprime, ci doar îşi pleca, mâhnit, capul în jos. Atunci, ucenicii ştiau că ceva e în neregulă şi alergau să ia din nou binecuvântare de la bătrânul lor, pentru îndreptarea lucrurilor.
Cuvântul stareţului, privirea lui mângâietoare erau o părticică din rai. Niciodată el nu poruncea: „Du-te acolo“ sau „Fă asta“, ci le dădea celorlalţi de înţeles ce trebuie să facă, în chip foarte blând, spunând: „Când eram mai tânăr eu mergeam la paraclisul mănăstirii, făceam curăţenie, pregăteam totul, jertfeam din odihna mea…“. Iar ucenicii înţelegeau că trebuie să facă mai mult decât cele obişnuite, atunci când nevoia o cere.
„Până după-amiază să-mi aduci făptaşul. Altfel te voi închide în racla ta…“
Pentru smerenia lui, Dumnezeu i-a dat îndrăzneală în rugăciune către sfinţi, şi mai ales către Cuviosul David şi Sfântul Ioan Rusul. Cererea lui era în cuvinte simple, fără şovăială şi fără ocolişuri. Odată, în 1972, un om a tăiat din livada mănăstirii câţiva măslini din puţinii care mai erau pe pământul lavrei. Stareţul s-a mâhnit mult pentru fapta întâmplată. Nu putea să meargă la poliţie, la procuror. Avea destule probleme pe cap, numai procesele îi lipseau. Pentru aceea, fără să stea prea mult pe gânduri, a mers la biserică şi înaintea icoanei Cuviosului David a spus: „Eu, sfinte al meu, livezile, casele şi toate celelalte ale mele le-am lăsat şi am venit aici din dragoste ca să îţi slujesc. Ştii cât te iubesc şi te cinstesc. Livezile mănăstirii îţi aparţin. Şi totuşi, tu nu te interesezi de ele şi merge oricine doreşte şi le taie. Eu nu mă pot duce la poliţie. Până după-amiază să-mi aduci pe cel care ţi-a tăiat măslinii. Altfel, o să te închid, bătrâne, în racla ta şi nu te voi mai tămâia şi nici candela nu ţi-o voi mai aprinde“.
Iar Cuviosul David „s-a conformat“. În aceeaşi zi, spre seară, un ţăran a intrat în biserică, mărturisind fapta sa.
La înmormântarea sa, oamenii au strigat: „Sfânt, Sfânt… Sfânt“
Multe altele se pot spune despre faptele minunate legate de persoana sa. Ajunsese să înţeleagă starea omului numai dintr-o privire a chipului aceluia. Primise o harismă deosebită, dar aceasta îi pricinuia nu doar bucurie, ci şi suferinţă. Pentru că, văzând un chip urâţit de patimi, nu putea decât să se întristeze cu amar. Deşi nu plecase niciodată departe de mănăstirea sa, stareţul Iacov vorbea despre multe locuri pe care le vizitase în chip minunat în răpiri dumnezeieşti. Atunci când un creştin îi povestea despre una din icoanele făcătoare de minuni din Muntele Athos, părintele Iacov adăuga cu simplitate: „Da, cunosc şi eu locul acela. M-a dus Maica Domnului. Peste tot m-a dus…“.
Acesta era părintele Iacov: smerit, curat, puternic în rugăciune şi mare în faptă. Pe 21 noiembrie 1991 a trecut din această viaţă în împărăţia lui Dumnezeu. La înmormântarea sa, mii de oameni s-au strâns ca să îşi ia rămas bun de la părintele lor. Mitropolitul Procopie al Kefaloniei, prezent la ceremonie, a poruncit ca sicriul cuviosului să fie înălţat pentru a putea fi văzut de toţi credincioşii. În acel moment, din piepturile celor aflaţi de faţă a izbucnit un strigăt puternic: „Sfânt, Sfânt… Sfânt eşti!“. Şi, într-adevăr, oamenii nu greşeau cu nimic, pentru că cei care vin să se închine în mănăstirea unde este îngropat trupul său primesc ajutor şi mângâiere în necazurile lor.
