Perioada liturgică în care fiii Bisericii postesc şi se roagă mai mult

Începând cu Duminica vameşului şi a fariseului, calendarul ortodox consemnează intrarea în perioada premergătoare Paştelui, numită Triod. Aceasta este una din cele trei mari perioade liturgice ale anului bisericesc, alături de perioadele Penticostarului şi Octoihului. Triodul a fost înţeles întotdeauna ca o perioadă de vârf a ascezei creştine şi a nevoinţelor spirituale, fapt pentru care el a ocupat un loc aparte, deosebit de important în creştinismul răsăritean. Înţelegerea autentică a Triodului, a textului liturgic şi a raţiunii postului conduce fără doar şi poate către o viaţă creştină adevărată. Numai în acest sens Triodul poate fi considerat drept o veritabilă şcoală a desăvârşirii, o incontestabilă scară a virtuţilor care ar deschide uşile pocăinţei în sufletul fiecărui creştin şi ar pregăti marea întâlnire la „Ospăţul Stăpânului“.

Una dintre cele trei perioade liturgice ale anului bisericesc, corespunzătoare slujirii arhiereşti a Mântuitorului, slujire îndeplinită de Hristos prin Patimile şi moartea Sa pe Cruce, actualizată şi comemorată în perioada prepascală (înainte de Paşti), poartă denumirea de „perioada Triodului“. Ea însumează în total zece săptămâni, şi începe din Duminica vameşului şi a fariseului şi se încheie în Sâmbăta Mare. Denumirea liturgică a perioadei Triodului este determinată şi de numele cărţii de slujbă folosită în această perioadă, şi ea cuprinde de obicei rugăciuni şi cântări cu conţinut specific acestei perioade. Biserica a rânduit şi a fixat relativ târziu, însă pentru totdeauna, această perioadă pregătitoare în care fiii ei postesc şi se roagă mai mult, punându-le în faţă diferite modele de pocăinţă şi făcându-i mai conştienţi de menirea lor.

Triodul sau „Trei-Cântări cu Dumnezeu cel Sfânt“

Potrivit Părintelui Makarios Simonopetritul, „Triodul utilizat actualmente în Biserica Ortodoxă constituie rezultatul unei îndelungate evoluţii, urcând până la originile calendarului liturgic creştin şi păstrând în structura sa mărturiile principalelor etape ale acestuia“. „Triodul“ este cunoscut mai ales ca o carte de cult, însă, aşa cum am precizat deja, există, de asemenea, o perioadă a anului bisericesc numită „a Triodului“. Între aceste două noţiuni coexistă o interdependenţă indivizibilă. Este foarte greu, de altfel, să stabilim cu exactitate ce a apărut mai întâi: materialul imnografic al cărţii sau etapele perioadelor Triodului. „Triodul“ sau „Trei-Cântări cu Dumnezeu cel Sfânt“ este o carte liturgică ce cuprinde slujbele bisericeşti cu începere de la Duminica vameşului şi a fariseului“ până la Sfânta Înviere. Este foarte probabil ca numele acestei cărţi să fi fost determinat de structura cărţii, mai exact de numărul Cântărilor Canonului, care, comparativ cu Canoanele Octoihului şi ale Mineielor (formate din nouă Cântări), era alcătuit din trei Cântări sau ode. Potrivit indicaţiilor din Sinaxarul Duminicii vameşului şi a fariseului“ (Sinaxar atribuit lui Xantopol), Triodul cuprinde însă şi „canoane depline“.

Conţinutul Triodului

Triodul nu conţine numai tropare (forma cea mai veche şi fundamentală a poeziei imnografice) care alcătuiesc aşa-numitele „tricântări“ ale Canonului Utreniei. Întâlnim, de asemenea, între Canoane, unele formate din două cântări, din patru cântări, din opt cântări şi chiar un Canon cu nouă cântări. Triodul mai cuprinde stihiri (tropare, în general), catisme, lecturi biblice şi Sinaxare. Problema fundamentală pe care o ridică structura Triodului ţine însă de rânduiala zilelor de rând ale Postului Mare, în special de faptul că Triodul prevede la Canonul de la Utrenie doar trei cântări, în timp ce pentru Canonul Duminicilor şi ale altor sărbători prevede nouă cântări. Liturgiştii argumentează această uzanţă spunând că, în perioada Postului Mare, a fost conservată o structură mai veche a Canoanelor, potrivit căreia la Utrenie se cânta numai trei cântări. În realitate, această practică nu este confirmată de nici unul din vechile Ceasloave, care, din contra, prevăd nouă Cântări pentru Canonul Utreniei.

Evoluţia Triodului şi etapele formării sale

În ceea ce priveşte structura originară a cărţii de slujbă pe care noi o numin Triod, menţionăm mai întâi de toate că ea cuprindea la origine două perioade liturgice ale anului bisericesc: timpul Postului Mare şi perioada de la Paşti până la Cinzecime (Rusalii). Potrivit specialiştilor, începând cu sec. al XII-lea, Triodul a fost împărţit în „Triodul Postului“ şi „Triodul Cinzecimii“ (Pascal), numit mai târziu şi Penticostar (actualmente, cartea liturgică care cuprinde slujbele ce se săvârşesc în biserici în perioada dintre Paşte şi Rusalii). Alcătuirea Triodului este atribuită, în general, Sfântului Teodor Studitul († 826) şi fratelui său, Iosif Studitul, arhiepiscop al Tesalonicului († 830), cei care au alcătuit cel mai mare număr de canoane din Triod. Liturgistul rus I. Karabinov, care va publica la Sankt Petersburg, în 1910, „Triodul Postului“ însoţit de un studiu istoric cu privire la structura, la conţinutul şi la ediţiile slave ale Triodului, avea să afirme la finele acestui studiu că ideea atribuirii Sfântului Teodor Studitul alcătuirea Triodului ar trebui abandonată. În realitate, chiar se poate presupune că primii redactori ai „Triodului Postului“ au fost copiştii care, având la îndemână colecţiile diverselor tipuri de imne (stihiri, canoane, tricântări), le-au strâns la un loc. De altfel, cărţile liturgice care conţineau doar colecţii cu un singur fel de imne pentru săvârşirea unei slujbe erau foarte incomode, din moment ce în astfel de situaţii era nevoie de mai multe cărţi liturgice pentru slujba respectivă. Este foarte probabil ca, în perioada în care au fost făcute primele ediţii complete ale Triodului, să fi existat deja cărţi liturgice care conţineau imne şi cântări pentru Săptămâna Sfintelor Patimi. În acest caz, primii redactori ai Triodului au avut deja la îndemână modelul potrivit căruia să întocmească o carte liturgică pentru întrega perioadă a Postului Mare. În teza sa de doctorat privind etapele formării Triodului, N. Cappuyns tratează despre o posibilă triplă origine a imnelor Triodului: a) Tipul oriental-ierusalimitean; b) Tipul constantinopolitan nestudit; c) Tipul studit. Potrivit lui Cappuyns, tipul oriental ar fi cel mai vechi, cel mai simplu şi cel mai puţin dezvoltat. Celelalte două aparţin aceleaşi epoci, cu deosebirea că tipul studit s-ar fi format mult mai repede şi ar fi mult mai complet. În fine, Triodul actual, spune el, este rodul sintezei dintre aceste trei tipuri.

Autorii Triodului

Sfântul Teodor Studitul († 826) şi fratele său, Iosif Studitul, arhiepiscop al Tesalonicului († 830), nu au fost singurii care aveau să scrie imne pentru Triod. Pr. Miguel Arranz, într-un articol din revista liturgică „Biblioteca Ephemerides Liturgicae, Subsidia 7“ din 1976, aminteşte faptul că, deja Sinaxarul lui Xantopol din sec. al XIV-lea, introdus la începutul „Triodului Postului“, menţionează ca autor al imnelor din Săptămâna Sfintelor Patimi pe Sfântul Cosma de Maiuma. Tot aici sunt menţionaţi şi alţi imnografi ai Triodului, precum Sfântul Andrei Criteanul († 740) şi Sfântul Ioan Damaschin († 826). De altfel, lista autorilor Triodului este una foarte bogată, însă ceea ce este foarte important de subliniat este faptul că Triodul nu rămâne pur şi simplu un vestigiu, ci devine expresia cea mai izbitoare a unei spiritualităţi liturgice ortodoxe dinamice şi, în acelaşi timp, fidele faţă de originile ei.

Săptămâna Sfintelor Patimi - „desăvârşirea Triodului“

Potrivit informaţiilor pe care ni le oferă Egeria, aflăm că, în Săptămâna Patimilor îndeosebi, creştinii de la Ierusalim recapitulau în slujbele lor ultimele zile ale vieţii pământeşti a Mântuitorului, făcând rugăciuni în toate locurile pe unde El a trecut. Aceste forme incipiente ale cultului, numite în termeni tehnici „cult staţional“, au reprezentat fundamentul dezvoltării liturgice ulterioare. Cu timpul, Săptămâna Sfintelor Patimi va ocupa un loc special în perioada Triodului, ieşind din rândul celor şapte săptămâni de post. Menirea ei este de a-i introduce pe creştini în atmosfera tainică a nopţii Sfintei Învieri, mai cu seamă prin slujbele bisericeşti zilnice, care îi deconectează de la preocupările lor cotidiene strict materiale. Permanentizarea grijii pentru suflet, caracteristică fecioarelor înţelepte ce L-au aşteptat pe Mirele Hristos (Mat. 25, 1-13), este înlesnită de caracterul nocturn al Deniilor. Retrăind în cadrul acestor slujbe momentele premergătoare morţii şi îngropării Mântuitorului, Prohodul şi aşezarea Lui în mormânt, dobândim starea sufletească a femeilor mironosiţe, a ucenicilor, a lui Iosif şi Nicodim, care n-au avut linişte până n-au dat de veste de la unul la altul, în forfota creată în jurul mormântului gol, că Hristos a înviat.