Postul Mare, urcuș spre Înviere

Postul Mare este o perioadă a nevoințelor duhovnicești, în care fiecare, după putere, ne vom curăți simțirile, ca să-L vedem pe Hristos strălucind, așa cum cântăm la Utrenia Învierii. Prin post, priveghere, rugăciune, studiu, meditație, milostenie și ascultare ne curățim simțirile sufletești și trupești cu inima curată, văzându-L pe Hristos strălucind în neapropiata lumină a Învierii Sale. El a biruit păcatul și moartea, a înviat pentru noi, împărtășindu-ne bucuria și viața care izvorăsc din lumina Sa. Orice nevoință - postul, privegherea, rugăciunea și milostenia - reprezintă un urcuș duhovnicesc care are destinație finală Învierea. Hristos a venit din cer (Ioan 3, 13) să ne aducă pacea, bucuria și fericirea împărăției Sale, să ne ridice la înviere și viață veșnică în Dumnezeu. De aceea calea urcușului spre înviere ne-o arată prin viața și învățăturile Sale mântuitoare.

Fericirile sunt noul decalog, un urcuș pe care-l putem urca, pas cu pas, spre iubirea dumnezeiască, spre bucuria și fericirea cerească. Dacă primul decalog ne înălța mintea spre iubirea de Dumnezeu (Deuteronom 6, 5), din care izvorăște adevărata iubire de oameni, cel nou ne învață cum să înaintăm spre iubirea lui Dumnezeu prin smerenie, plâns, umilință, blân­dețe, sete de sfințenie și dreptate, rugăciune neîncetată, milă față de făpturi și creație, curăția inimii, iubire, răbdare, suferința de dragul sfințeniei lui Hristos (Matei 5, 3-12). Tot așa și Sfântul Apostol Petru ne sfătuiește să adăugăm „credinței fapta bună, faptei bune cunoștința, cunoș­tinței înfrânarea, înfrânării răbdarea, răbdării evlavia, evlaviei iubirea frățească, iubirii frățești iubirea dumnezeiască atotcuprinzătoare (II Petru, 1, 5-7).

Urcușul duhovnicesc al Postului Mare este cuprins în perioada liturgică a Triodului, slujbele din această perioadă fiind o filocalie pentru toți. Textele evanghelice din fiecare duminică și săptămână, cântările și rugăciunile, învățăturile patristice, folosite în cadrul liturgic, trezesc în noi dorința de înviere, dorința de a vedea slava lui Hristos. Părintele Alexandr Schmemann, în cartea Postul Mare, pași spre Înviere, ne spune că totul pornește de la dorință. Sfântul Grigorie Teologul spune: Bolnavul dorește tămăduirea, sclavul eliberarea, sufletul dorește înălțarea... Dorința de a-L vedea pe Hristos s-a trezit în vameșul Zaheu, iar Hristos a luat aminte la cel doritor de a-L vedea. L-a chemat, a intrat în casa lui, l-a convertit, făcându-l ucenic și apostol al Său. Cu această pericopă, a 33-a după Rusalii, începem pregătirea pentru Postul Mare, cu dorința inimii după Hristos. În urcușul duhovnicesc al Triodului avem patru duminici pregătitoare și șase propriu-zise ale postului.

Perioadele urcuşului duhovnicesc al Triodului

 Omul este dorință, zice un filosof. Pentru ca dorințele noastre să nu se risipească în vane idealuri, ne îndreptăm ochii sufletului spre Hristos Cel Răstignit și Înviat, Începătorul credinței noastre (Evrei 12, 2). Pornim pe calea dumnezeiescului urcuș, ajutați de învățăturile Sale, arătate în viața Sa. El este adevărata Cale, pentru că la El fapta și cuvântul una sunt. Din desă­vâr­șirea Sa, dumnezeiesc-omenească, luăm și noi puterea cu­noașterii, înțelegerii și făptuirii.

 Prima duminică pregătitoare este a Vameșului și a fariseului. Ea ne învață că smerenia este temelia vieții duhovnicești. Prin exercițiul smereniei conștien­tizăm nimicnicia noastră. Dumnezeu ne-a creat din nimic, ne-a dăruit totul (I Cor. 4, 7): viața, iubirea, puterea, frumusețea, înțelepciunea, bucuria, cerul, pământul, apa, lumina, aerul etc. Acum trăim într-o lume, cultură și civilizație care au început prin dictonul: Omul este măsura tuturor lucrurilor! De aceea este necesar să refacem exercițiul smereniei, al smeritei cugetări, al fericirii celei dintâi. Exercițiul afirmării omului: „Ai încredere în tine, fii tare, tu ești totul!” -  reprezintă sfaturile culturii egoiste a societății care a dus la pierderea adevăratei fericiri. Căci fericirea adevărată constă în a-l afirma pe celălalt, a-l iubi, a-l înălța. Aceasta reprezintă toată gândirea și trăirea filocalică și patristică a Bisericii. Hristos este marele nostru Celălalt. El este mirele meu, iubitul meu, viața mea, lumina și bucuria mea, Izvorul vieții mele (duhovniceşte nu am putea trăi o secundă fără El). Este întărirea mea, scăparea, ajutorul și izbăvitorul meu (Ps. 17, 1).

Pentru o adevărată smerenie trebuie să trezim conștiința nimicniciei și înstrăinării față de El. Ne-am îndepărtat cu toții de modul de viață adevărat, trăit și mișcat în Dumnezeu (Fapte 17, 28). Dumnezeu este smerit. A făcut totul, dăruiește totul, ne ține în viață, dar trăiește aparent retras. Este nevoie să ne oprim din iureșul vieții cotidiene, ca să-L cunoaștem pe Dumnezeu (Ps. 45, 11), să ne întoarcem spre El, să-L cunoaștem pe calea smereniei, calea fericirii lui Dumnezeu (Matei 5, 3). Ea este contrară culturii egois­mului care pustiește sufletele de bucurie, iubire și pace. Biserica ne îndeamnă astfel: „Să nu ne trufim ca fariseul, ci să ne smerim înain­tea lui Dumnezeu ca vame­șul, prin postire (cerând milă), strigând: Dumnezeule, milos­tivește-te spre mine, păcătosul! Dumnezeu este bun! Firea Sa este constituită din iubire, milă, iertare și bunătate. Iartă orice păcat. Iertarea însă este condițio­nată de căința sinceră, de adevărata smerenie și desăvârșita lepădare de sine. Rugăciunea smerită a unui suflet conștient de nimicnicia și păcăto­șenia sa este ascultată. Vameșul era păcătos cu adevărat. Dar smerenia și căința sinceră l-au îndreptat. Un gând smerit: Doamne, eu postesc de două ori pe săptămână, dar Tu nu mănânci niciodată; eu dau zeciuială, câțiva bănuți, Tu dai hrană și viață la toată făptura, l-ar fi îndreptat și pe fariseu.

A doua duminică, a întoarcerii Fiului Risipitor, este duminica iubirii atotmilostive a lui Dumnezeu. El plânge orice îndepărtare a noastră și așteaptă cu dor întoarcerea la El. Toți, într-un fel, suntem mai mult sau mai puțin niște fii risipitori. Risipim harul dumnezeiesc în păcate și zădărniciile lumii. Disprețuim dragostea părintească a lui Dumnezeu, idolatrizăm virtuțile (ca fiul cel mai mare), uitând că subiectul și izvorul iubirii noastre îl constituie însuși El - Hristos. De aceea spre a mai urca o treaptă, cu mintea adâncită în smerenie, să ne rănim inima de iubire față de Cel ce este Iubire. Iubirea este motorul care susține calea urcu­șului și nevoinței noastre spre Înviere. Iar iubirea izvorăște lacrimi. În fața iubirii lui Dumnezeu plângem (Matei 5, 4) de două ori. O dată nimicnicia și înstrăinarea noastră de El. A doua oară marea recu­noștință față de El. De dragul nostru S-a întrupat, S-a răstignit (Ioan 3, 16), nu ne părăsește (Matei 28, 20), mereu ne caută, ne dorește, vine la noi (Apoc. 3, 20).

A treia duminică, a Izgonirii lui Adam din Rai, ne aduce aminte de starea noastră cea dintâi. Dorul de pământul celor blânzi (Matei 5, 5), raiul pe care l-am recâștigat prin Hristos. Acolo au trăit strămoșii noștri până la căderea în păcat. Tineri, fru­moși, sănătoși, nemuritori, până la cădere ei vorbeau cu îngerii și cu Dumnezeu față către față. Raiul era ca o biserică, porunca era asemenea unei cădelnițe (Sf. Efrem Sirul) prin care-L slujeau pe Dumnezeu. Slujind, treaptă cu treaptă, ar fi urcat în fericirea dumnezeiască, dar neascultarea i-a scos din această stare. Căderea lor a produs cataclismul cosmic, dezastrul moral și duhovnicesc în care trăim până astăzi. Sfântul Nicolae Velimirovici ne spune că meditând la momentul căderii, dobândim adevărata cunoaştere. Să ne amintim dar că Dumnezeu ne-a creat să fim oameni-dumnezei, să fim asemeni lui Hristos, Fiul Său cel veșnic. Prin neascultare de poruncile lui Hristos noi cădem în animalitate și demonism, făcând din păcat virtute. Să ne întoarcem dar cu mintea și cu inima la fericirea raiului, la slăvirea neîncetată a lui Dumnezeu prin fapte și cuvinte, ca să moștenim pământul celor blânzi, iubitori și smeriţi. Din această zi nu se mai mănâncă bucate din carne.

A patra duminică pregătitoare este cea a Înfricoșătoarei Jude­căți, care ne aduce o mângâiere. Setea noastră de dreptate (Matei 5, 6) atunci va fi potolită. Toți dorim dreptatea, sfințenia, pacea, iubirea, armonia, niciodată depline pe acest pământ. Dar iată bucuria! Lumea aceasta a păcatului, a confuziei (răul amestecat cu binele) va lua sfârșit. Hristos va veni a doua oară, va transfigura această lume, instaurând cer și pământ nou (Apoc. 21, 1), unde vor locui sfințenia și dreptatea.

La acea ultimă judecată (evaluare) vor participa îngerii și oameni. Îngerii răi (demonii) vor fi pedepsiți în întunericul cel mai dinafară, împreună cu oamenii care i-au ascultat. Atunci va fi despărțit binele de rău, grâul de neghină, curăția de necurăție, sfințenia de imoralitate, cunoș­tința de necunoștință, lumina de întuneric și se va instaura împă­răția dreptății și a sfințeniei. Atunci va veni împărăția pe care o dorim: Împărăția păcii, Împă­răția iubirii, Împărăția lui Dumnezeu.

După această perioadă pregătitoare, prima săptămână a postului este una aparte. Duminică seara, se lasă sec de brânză, iar primele zile se postește mai aspru. Se mănâncă fără ulei, se ajunează până seara. În mănăstiri primele trei zile nu se mănâncă nimic, la Sfântul Munte chiar primele cinci. În minunata slujbă a Pavercerniței Mari se citește și se cântă cea mai completă slujbă de pocăință din imnografia Bisericii noastre - Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul. Este o alcătuire minunată care ne pune în față toate exemplele din Scriptură de sfințenie și păcătoșenie, de cădere și de ridicare. De la frații Abel cel drept și Cain ucigașul la David psalmistul, care din căderea sa face o minunată ridicare, din viața sa un imn de laudă adus lui Dumnezeu. Trăind prin credință, arătată în post, rugăciune, priveghere, metanii și alte osteneli, trezim în noi căința, umilința, dorința de îndreptare, cerând mila lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu, după o săptămână de nevoință, Se milostivește spre noi, punându-ne în față prima treaptă a Postului Mare: Duminica Ortodoxiei.

Ortodoxia este mila lui Dumnezeu arătată omului. Ea este dreapta credință, dreapta cu­noaș­tere, dreapta-înțelegere, dreapta trăire a vieții. Ortodoxia este icoana. Hristos este icoana Tatălui, făcut Om și purtat de brațele Preasfintei Maicii Sale, înconjurat de toți sfinții Săi. Aceasta este biruința Ortodoxiei împotriva păgânismului necinstitor de Dumnezeu și a ereziei care cugetă greșit despre El. Ortodoxia este firea omului, zice părintele Rafail Noica, iar întâiul ortodox a fost Adam, urmat de Enoh, Noe, Avraam, Isaac, Iacob, Moise, Ilie și toți ceilalți proroci și drepți. Toți aceștia au fost nedesăvârșiți în cunoaștere și trăire. Mila cea mare a lui Dumnezeu S-a arătat omului prin trimiterea Fiului Său, icoana slavei Sale, Dumnezeu-Omul, ortodoxul desăvârșit, întru care locuia trupește toată plinătatea dumnezeirii (Col. 2, 9). Hristos S-a zămislit din Preacurata Fecioară Maria și din Duhul Sfânt. A trăit viață fără păcat și S-a jertfit pentru noi. Prin întrupare, moarte, înviere și înălțare a lucrat mântuirea noastră. Desăvârșirea Sa dumnezeiesc-omenească ne-a dat-o în Biserică prin Duhul Sfânt. De aceea rostim: Doamne, miluește-ne! Strigăm de sute și mii de ori în prima săptămână și-n tot postul: „Miluiește-ne, revărsând harul și puterea Ta peste noi!”. Ortodoxia noastră este divino-umanitatea Ta! De aceea, adâncește-ne în iubirea și puterea Ta, în Ortodoxia Ta!

 Trăirea în Ortodoxie, care este cerul pe pământ, nu poate fi decât o continuă liturghie, o continuă doxologie, o neîncetată rugăciune. Doamne, miluiește-ne! Rugăciunea simplă a vameșului, strigătul orbului s-au transformat într-o rugăciune neîncetată, rostită în toată vremea: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dum­nezeu, miluiește-mă!”. Doamne: Dumnezeule în Sfânta Treime, izvorule și făcătorule a toate câte sunt, prin Iisus Hristos, Fiul Tău făcut Om, miluiește-mă pe mine, făptura Ta (omul) cea căzută. Dacă în Vechiul Testament credin­cioșii se rugau seara și dimineața, de șapte ori pe zi, cei mai evla­vioși (Ps. 118, 164 ), nouă, celor din Legea Harului, prin apostolul Său, Hristos ne cere mai mult: Neîncetat vă rugați, zice, pentru toate mulțumiți! (I Tes. 5, 17). Pentru a deprinde această rugăciune, pentru a ne statornici pe această treaptă, Hristos ne-a dat pe cel mai iscusit dascăl: Pe Sfântul Grigorie Palama. Ocrotitul Maicii Domnului - împărăteasa rugăciunii -, ucenicul Teologului Ioan -, Apostolul Iubirii, Sfântul Grigorie Isihastul este teologul harului și dascălul rugăciunii neîncetate. Duminica a II-a corespunde fericirii a șasea (Matei 5, 8), căci prin Duhul Sfânt Sfântul Grigorie ne călăuzește spre vederea și unirea cu Hristos cel Răstignit și Înviat.

 În duminica a treia ne întâlnim cu Hristos cel Răstignit pe Cruce. Grea este nevoința noastră, grele sunt postul și rugăciunea neîncetată, care ne pregătesc de străpungerea inimii și dorința de a suferi pentru Hristos. Dacă până acum El ne-a întărit cu harul Său, cu Trupul și Sângele Său, acum El ne dezvăluie taina și puterea Crucii Sale. Cea mai mare dorință a lui Hristos a fost să moară în chinuri pentru noi. De aceea pătimirile și moartea pe Cruce sunt pentru El cea mai mare slavă, cel mai mare trofeu. Crucea pe care sfârșeau marii păcătoși odinioară nu este slăbiciune pentru Hristos, ci cea mai mare putere. El o primește cu iubire și trece prin moarte (omorând-o), prin puterea iubirii. Înainte de răstignire Hristos a spus cele mai importante cuvinte: Să vă iubiți unul pe altul! (Ioan 13, 34); Eu sunt Calea, Adevărul și Viața (Ioan 14, 6); făgăduința Duhului Sfânt (Ioan 20, 6). Iar cele șapte cuvinte de pe cruce arată de asemenea puterea iubirii Sale desăvârșite. Un evreu convertit (Richard Wurmbrand) spune despre cuvintele (limba ebraică având puține cuvinte, oferă multe posibilități de interpretare): Eli, Eli, lama sabahtani! (Matei 28, 46), că ar putea fi interpretate și ca o mulțumire adusă de Hristos Tatălui pentru binecuvântarea părintească de a Se întrupa și a suferi pentru oameni. De aceea Duminica a III-a a postului este pentru noi un popas de praznic. Bucuria și odihna duhovnicească sunt izvorâte din lumina și puterea crucii lui Hristos. Părintele Macarie Simonopetritul, în cartea sa Triodul explicat, dezvoltă o minunată teologie închinată praznicului crucii și înju­mătățirii postului. Această treaptă corespunde fericirii a șaptea (Matei, 5, 9), căci pacea dumnezeiască și puterea de a suferi pentru Hristos ne vin din Crucea Lui.

 Duminica a IV-a, a Sfântului Ioan Scărarul și Duminica a V-a, a Sfintei Maria Egipteanca, arată faptele sfințeniei ce pot fi dobândite prin post, rugăciune și priveghere. Ele corespund ultimelor două fericiri (Matei 5, 10-11). ­Pericopa evanghelică din Duminica a IV-a ne arată puterea credinței și a spovedaniei, care vindecă pe cel paralizat, iar Sfântul Ioan Scărarul, în Scara sa, dă mulțime de pilde de pocăință (tâlharul), de răbdare (Achachie și Isidor), de smerenie (arhidiaconul Mina), menite să ne întărească în credință și râvnă pentru dobândirea sfințeniei și bucuria trăirii în unire cu Hristos.

 Duminica a V-a arată puterea credinței și smereniei, dar și pericolul trufiei și slavei deșarte. Marii Apostoli Ioan și Iacob, prin dorire și mărire deșartă sunt pândiți de ispita căderii de la înălțimea demnității duhovnicești apostolice la do­rința demnităților lumești. De cealaltă parte, smerenia, căința, pocăința și suferința vieții aspre din pustie o înalță pe Sfânta Maria Egipteanca la înălțimea vieții îngerești. Între aceste două duminici se mai citește o dată, miercuri, întreg Canonul cel Mare, iar vineri se săvârşeşte Denia Acatistului Bunei Vestiri. Maica Domnului este cea mai strălucitoare biruitoare asupra păcatului. A biruit prin post, milostenie, priveghere și neîncetată rugăciune, dar mai ales prin smerenie. De aceea, ajutați de Preacurata și Preaputernica noastră Stăpână, Născătoarea de Dumnezeu, să ne rugăm lui Hristos să ne întărească în urcușul acestui post, întăriți de harul și învățăturile Evangheliei Sale, ale Sfinților Săi Părinți. Să urmărim mereu virtuțile esențiale: smerenia, dragostea, ascultarea, iubirea, comuniunea, slăvirea lui Dumnezeu și mulțumirea, evitând excesele și extremele prin care cel viclean vrea să tulbure calea nevoinței noastre.

 Postul Mare sfârșește în Duminica Floriilor sau Intrării Domnului în Ierusalim. Atunci, după ce Hristos, ca și pe Lazăr, îl va fi înviat pe mortul din noi, cu stâlpări de rugăciuni și cântări să-L primim cu drag în Ierusalimul sufletelor noastre. Să petrecem cu El, Mirele Ceresc, în Săptămâna Pătimirilor Sale. Atunci fiecare zi este Mare... Dar despre aceasta vom vorbi la vremea potrivită.

Tuturor un post binecuvântat! Nevoințe luminoase și bucuroase spre slava lui Hristos!