Primul martir al Bisericii

A treia zi după Naşterea Domnului, Biserica prăznuieşte pe Întâiul mucenic şi Arhidiacon Ştefan. Numărului mare al creştinilor primelor comunităţi, precum şi faptul că iudeii elenişti se plângeau apostolilor că văduvele lor sunt nedreptăţite la împărţirea ajutoarelor au constituit argumentul hotărâtor pentru alegerea şi hirotonirea primilor şapte diaconi din istoria Bisericii creştine.

Primul dintre diaconi, care purta numele de Ştefan şi pentru că era un inimos predicator al lui Hristos, a ajuns să fie omorât cu pietre.

După Înălţarea la Cer a Mântuitorului, dar mai ales după Pogorârea Sfântului Duh, prima comunitate de creştini din Ierusalim era formată din credinicioşi proveniţi dintre iudei care încă mai păstrau legătura cu templul iudaic, între ei fiind şi mulţi preoţi mozaici, aşa după cum aflăm din cea de a cincea carte a Noului Testament, Faptele Apostolilor.

Pogorârea Sfântului Duh a adus pe lângă puterea mărturisitoare a Învierii lui Hristos în inimile apostolilor şi o unitate pe plan material şi moral, în sânul tinererei comunităţi.

Biserica a fost condusă în acea vreme în mod nemijlocit de către apostolii care „grăiau cu îndrăzneală cuvântul lui Dumnezeu“. Tot apostolii erau cei care se îngrijeau şi de distribuirea corectă a fondurilor comunităţii, „împărţindu-se fiecăruia după cum avea cineva trebuinţă“.

Primul între cei dintâi diaconi

Cu timpul, creşterea numărului creştinilor a făcut ca solicitările pentru diversele slujiri ale apostolilor să crească de la zi la zi, iar toate acestea îi îndepărtau de slujirea lor propriu-zisă, propovăduirea Evangheliei lui Hristos. Toate acestea, dar şi faptul că iudeii elenişti se plângeau apostolilor că văduvele lor sunt nedreptăţite la împărţirea ajutoarelor au constituit argumentul hotărâtor pentru alegerea şi hirotonirea primilor şapte diaconi din istoria Bisericii creştine. Pentru aceasta, ucenicii s-au adunat în locul lor obişnuit, pridvorul lui Solomon, şi au ales şapte bărbaţi vrednici care să supravegheze şi să asigure buna rânduială la mesele comune. Primul dintre aceştia a fost Ştefan, iar ceilalţi şase sunt: Filip, Prohor, Nicanor, Timon, Permena şi Nicolae. Dintre „cei şapte“, Ştefan este numit primul, fiind probabil cel mai cunoscut şi pentru faptul că în persoana lui se manifestau din plin darurile Sfântului Duh.

Din scrierile părinţilor apostolici aflăm că diaconii de mai târziu sunt succesorii acestora dintâi, pe care apostolii i-au rânduit nu numai pentru exercitarea unor servicii de ordin administrativ, material, ci şi pentru săvârşirea unui oficiu religios. La mijlocul secolului al III-lea, în Roma, dar şi în restul Bisericilor mari existau câte şapte diaconi.

Mărturisitor ferm al lui Hristos

Sfântul Ştefan a fost unul dintre cei şaptezeci de ucenici, cunoştea foarte bine Noul Testament şi Vechiul Testament şi propovăduia cu multă putere pe Hristos. Predica sa a ajuns şi la urechile saducheilor şi fariseilor fanatici în convingerile lor şi, pentru că nu puteau să polemizeze cu cel dintâi dicon şi aprig mărturisitor al lui Hristos asupra spiritualităţii şi omniprezenţei lui Dumnezeu, au încercat în diferite moduri să-l aducă la tăcere sau chiar să-l înlăture pe inimosul propovăduitor. Prima armă a fost calomnia. Aceştia au pus nişte bărbaţi să zică: „L-am auzit spunând cuvinte de hulă împotriva lui Moise şi a lui Dumnezeu.“

La iudei, blasfemia era pedepsită cu moartea prin lapidare, dar acestea trebuiau confirmate mai întâi de Sinedriu. Ajuns aici, în faţa judecătorilor din sinedriu, Sfântul Ştefan a ţinut o amplă cuvântare justificativă. După ce s-a apărat, destrămând punct cu punct acuzele ce i s-au adus, Sfântul Ştefan a deschis o adevărată ofensivă împotriva celor care l-au judecat. Curajul său de a-i înfrunta pe judecători i-a hotărât pe aceştia să ceară pentru tânărul Ştefan uciderea lui cu pietre.

În aceste clipe Sfântul Ştefan a avut o viziune în care l-a văzut pe Mântuitorul Hristos care venea spre el. „Ştefan, plin de Duh Sfânt şi privind la cer, a văzut slava lui Dumnezeu şi pe Iisus stând de-a dreapta lui Dumnezeu. Şi a zis: Iată văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu.“, aflăm din cartea Faptele Apostolilor.

„Doamne nu le socoti lor păcatul acesta“

Lapidarea lui Ştefan a avut loc în zona suburbană din nordul Ierusalimului, în preajma unor vechi fortificaţii, lângă pârâul Cedrilor. În ultimile sale clipe, Sfântul Arhidiacon Ştefan s-a rugat şi pentru sine, dar şi pentru cei care îl omorau: „Doamne nu le socoti lor păcatul acesta“, a zis în acele ultime clipe primul dintre martiri.

La momentul crucial, ucigaşii s-au dezbrăcat de hainele lor şi le-au lăsat la picioarele unui tânăr, numit Saul, viitorul Apostol al neamurilor care prin gestul său a arătat că este parte activă la lapidare şi nu este doar spectator pasiv. Mai târziu, în faţa lui Irod Agripa, precum şi în alte situaţii, Sfântul Apostol Pavel a recunoscut şi a regretat tristul episod. Pentru că prevederile vremii interziceau ca trupul celui omorât cu pietre să fie înmormântat în cavoul familiei, se presupune că trupul Sfântului Ştefan a fost aşezat în mormântul unui creştin evlavios, nu departe de locul morţii.

Moaştele au fost descoperite prin viziune în anul 415

Prigoana împotriva creştinilor ce a urmat în perioada imediat următoare, asediul, dărmarea şi reconstrucţia Ierusalimului, au făcut ca pentru o vreme mormântul primului martir creştin să nu fie cunoscut.

Astfel în decembrie 415 preotul Luchian din Kefar-Gamala, din ţinutul Ierusalimului, a avut o întreită viziune în urma căreia s-a descoperit mormântul şi moaştele sfântului.

Moaştele Arhidiaconului Ştefan aduse de un mare sobor de preoţi condus de patriarhul Ierusalimului, Juvenal, împreună cu episcopul Ioan au fost depuse într-o biserică din Sion, unde activase Sfântul Ştefan ca diacon. Sfintele sale moaşte au stat aici până la 14 ianuarie 460, când au fost mutate în bazilica zidită de împărăteasa Evdochia pe locul martiriului său. Despre aceasta, Evagrie Ponticul a scris: „Evdochia i-a ridicat Sfântului Ştefan un sanctuar măreţ, remarcabil prin dimensiunile şi frumuseţea sa. El se află situat la mai puţin de un stadiu de Ierusalim“. Toate acestea au fost dovedite mai târziu şi de săpăturile şi cercetările arheologice care între anii 1883-1885 au scos la iveală o biserică de mărime considerabilă, iar mai târziu s-a descoperit în interiorul ei o criptă.

▲ Cea mai veche mănăstire de la Meteora, închinată diaconului Ştefan

Cea mai veche aşezare monahală de pe Muntele Meteora este cea închinată Sfântului Ştefan care a fost fondată în anul 1192 de către sihastrul Ieremia. Această mănăstire este prin aşezarea ei pe un platou de piatră la care se urcă pe două drumuri, din satul Kastraki şi Kalambaka, cea mai accesibilă pentru pelerini.

În anul 1333 mănăstirea aceasta a găzduit pe împăratul Bizanţului Andronic al III-lea Paleologul, care a oferit foarte multe daruri călugărilor. De atunci mănăstirea s-a numit regală şi patriarhală şi s-a bucurat de anumite privilegii, iar împăratul a făcut aici foarte multe donaţii.

În anul 1350 a fost construită biserica cu hramul „Sfântul Arhidicon Ştefan“, iar pentru că în timp a devenit neîncăpătoare, în mănăstire s-a mai construit şi biserica cu hramul „Sfântul Haralambie“. La anul 1398 domnul unguro-valah, Ioan Vladislav a dedicat mănăstirii un fragment de sfinte moaşte, precum şi proprietăţi pe pământ românesc, iar ceva mai târziu, la anul 1545, nepotul său, Vornicul Dragumar, a oferit capul Sfântului Haralambie.

Cea mai bătrână mănăstire de pe Meteora avea 31 de monahi, în anul 1888 ca mai apoi, în anul 1960, să fie aproape pustie. A devenit mănăstire de maici în anul 1961, existând până astăzi o viaţă duhovnicească şi administrativă bogată.