Primul mucenic încununat de Dumnezeu

Prin întreaga Sa activitate pământească, Mântuitorul Iisus Hristos a subliniat importanţa sacrificiului, a jertfei în viaţa creştină, având rolul de a evidenţia veridicitatea şi autenticitatea credinţei. La baza propovăduirii evanghelice, pe lângă actul kerigmatic, martiriul creştin va constitui o piatră de hotar în viaţa Bisericii, va fi prezent în sânul acesteia aproape patru secole şi se va face simţit periodic. Cartea „Faptele Apostolilor“ scoate în relief personalitatea primului mucenic al Bisericii creştine, Sfântul Arhidiacon Ştefan, ca punct de plecare al martiriului creştin. Este pomenit în fiecare an la 27 decembrie.

Bărbat ales, cu nume bun, plin de Duh Sfânt şi de înţelepciune, aşa cum este numit în capitolul al şaselea din Faptele Sfinţilor Apostoli, Ştefan este primul dintre cei şapte diaconi ai Bisericii creştine, ales de sfatul celor doisprezece. Foarte scurtă vreme de la hirotonirea sa întru diacon, roadele slujirii lui erau adăpate de puterea deosebită a lui Dumnezeu prin care săvârşea nenumărate minuni pentru sporirea numărului celor care vor veni la dreapta credinţă. Întreaga misiune a Sfântului Ştefan a fost caracterizată de o coordonată principală: demonstrarea faptului că Mântuitorul Iisus Hristos este Mesia Cel prezis de prooroci, adică împlinirea promisiunilor divine vechi-testamentare.

Reacţiile compatrioţilor

Atitudinea prin care Sfântul Ştefan îşi va duce la îndeplinire scopul său, şi anume proclamarea publică şi solemnă a divinităţii Mântuitorului, atrage revolta învăţaţilor vremii, numiţi în Scriptură liberţi, cireneni, alexandrini, şi a altora, care, la fel ca în cazul Mântuitorului, pentru a-l aduce în faţa completului de judecată reprezentat de Sinedriu (Tribunalul evreiesc), pun ca primă culpă acuzaţia că Ştefan denigrează prin cuvinte de hulă legea lui Moise. Martorii mincinoşi, antrenaţi din umbră de cei a-mintiţi, fac însă ca Ştefan să expună în faţa Sinedriului toate argumentele credinţei sale. Înainte de a se apăra, toţi acuzatorii săi au parte de un lucru neobişnuit: faţa arhidiaconului strălucea asemenea unui înger, vestind fără cuvinte lumina adevăratei credinţe purtate în sufletul său.

Predica Sfântului Ştefan, sinteza mesianică a Vechiului Testament

Având posibilitatea de a-şi apăra dreapta credinţă, Sfântul Ştefan îşi începe cuvântarea printr-un aspru rechizitoriu asupra celor de faţă, străbătut de firul roşu al Întrupării Domnului, făgăduită încă de la greşeala primilor oameni şi amintită sistematic în istoria poporului evreiesc prin patriarhii Vechiului Testament, Avraam, Isaac, Iacov şi ceilalţi. Această cuvântare consistentă redată în Fapte, capitolul al şaptelea, versetele 2-53, reprezintă sinteza mesianică a Vechiului Testament, deoarece corelează principalele făgăduinţe ale venirii Mântuitorului pe pământ: credinţa lui Avraam în formarea unui popor ales, ascultarea exemplară demonstrată de Isaac, binecuvântarea primită de Iacov, precum şi proorocia lui Moise despre proorocul asemenea lui ce va fi ridicat de Dumnezeu din mijlocul lui.

Apogeul cuvântării

Ajungând la Moise, şi nu întâmplător, deoarece era acuzat că ar fi încălcat legea acestuia, arhidiaconul Ştefan, ca oarecând marele profet Ilie Tesviteanul, aprins de râvnă dumnezeiască şi înflăcărat de căldura Duhului Sfânt, demaschează ipocrizia şi răutatea celor de faţă cât şi a înaintaşilor lor, prin aceea că nu au fost în stare să recunoască indiciile oferite de profeţii ce pregăteau calea venirii Domnului: „Voi cei tari la cerbice şi netăiaţi împrejur la inimă şi la urechi, voi pururi vă împotriviţi Duhului Sfânt, precum şi părinţii voştri, aşa şi voi! Pe cine din prooroci n-au izgonit părinţii voştri? Şi au omorât pe cei ce mai înainte au vestit despre venirea lui Mesia Cel aşteptat“.

Mucenicia arhidiaconului, mărturie a credinţei adevărate

Fierbând de mânie, cei din Sinedriu erau jigniţi profund în orgoliul şi practicile strict formale practicate, caracteristice. Nefiind parcă de ajuns cuvintele ce le-au răscolit sufletele, Ştefan cuprins de puterea Duhului Sfânt, prin curajul mărturisirii sale, are parte de o teofanie, drept care, proclamă solemn vederea slavei lui Dumnezeu: „Iată văd cerurile deschise şi pe Iisus stând de-a dreapta lui Dumnezeu“. Mesajul propovăduirii divinităţii Domnului Hristos prinde contur, însă rostirea acestor cuvinte va constitui condamnarea la moarte prin lapidare, moment aşteptat îndelung de cei de faţă. Scos afară din Sinedriu, târât şi bătut până în valea lui Iosafat, aflată între muntele Eleon şi Ierusalim, avalanşa de pietre provocată de mulţimea potrivnicilor prezenţi, printre care şi Saul, cel ce va deveni prin pronie cerească marele Apostol Pavel, nu îl împiedică însă pe Ştefan, aflat în faţa morţii, să rostească aceleaşi cuvinte ale Mântuitorului: „Doamne, primeşte duhul meu“ şi „Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac“, cuvinte ce subliniază emblematic deplina nădejde în Mântuitorul Iisus Hristos, Cel pentru care şi-a jertfit viaţa.

Acest sfârşit pământesc al Sfântului Ştefan va rămâne un etalon în istoria creştinismului, arătând veridicitatea credinţei în Hristos. Gestul sacrificării propriei vieţi pentru credinţa în Dumnezeul Cel adevărat, Întrupat, Răstignit, Îngropat şi Înviat va aduce în Biserică un adevărat curent mucenicesc ce reliefează realitatea existenţei lui Dumnezeu în general şi a dumnezeirii lui Iisus Hristos, în special.

Sărbătorirea Sfântului Ştefan

Cinstirea Sfântului Ştefan a început de la scurtă vreme de la moartea sa. Moaştele sale au fost duse spre îngropare într-un sat de lângă Ierusalim ce se numea Cafargamala de către renumitul învăţător al legii evreieşti, Gamaliel, cel ce împreună cu fiul său Avelvie, întăriţi de curajul arhidiaconului Ştefan, va primi credinţa creştină. În secolul al V-lea, soţia împăratului Teodosie cel Mic, Evdochia, venind în pelerinaj la Locurile Sfinte, în Ierusalim, hotărăşte zidirea unei biserici, chiar acolo unde, la o vârstă de puţin peste 30 de ani, în urmă cu aproape patru secole, Ştefan devenise primul martir al creştinismului.

În fiecare an, în ziua de 27 decembrie, la scurtă vreme de la marele praznic al Naşterii Domnului, creştinii îşi amintesc de arhidiaconul Ştefan, al cărui nume înseamnă „încununat de Dumnezeu“. Nu întâmplător, pomenirea lui se leagă de sărbătoarea Crăciunului. Venirea lui Dumnezeu pe pământ cinstită la 25 decembrie, văzută ca un prilej de bucurie nespusă pentru toţi din lume, cere uneori asumarea condiţiei de creştin prin mărturisirea credinţei creştine până la suprema jertfă. Având temei slujirea concretă, vie şi nestăvilită a lui Dumnezeu, Ştefan a rămas în cinstirea Bisericii ocrotitorul diaconilor şi exemplul ferm de urmat al tuturor mărturisitorilor mucenici.