Românii și primul Crăciun al țării întregite

„Oamenii se nasc, cresc, se frământă, năzuiesc, suferă și pier. La fel ca oamenii, se ridică neamurile și împărățiile, cresc, înfloresc o clipă, dăinuiesc și cad. Și, la fel ca oamenii și cu împărățiile, dar în alt ritm, se aprind stelele cerului, luminează o vreme și se sting. Și, prefacerea aceasta pare omului inelară, condiția nașterii din nou e moartea, totul trece, totul se întoarce fără de sfârșit.” Sub acest chip, zugrăvit de Mircea Vulcănescu prin 1935, se înfățișa și Crăciunul anului 1918, primul petrecut în abia conturata Românie Mare.

Puține sunt informa­țiile ajunse până la noi din articolele unor gazete ale vremii, din memoriile și amintirile unor contemporani care fac referire la felul în care românii, strânși cu toții în hotarele aceleiași patrii la 1 Decembrie 1918 la Alba Iulia, au petrecut primul lor Crăciun de după Unire. Dar, și așa, astăzi, putem reface, fie și parțial, chipul pe jumătate senin, pe jumătate cernit al acelei zile, în care așteptarea omenirii întregi, a fiecărui român, așa cum era el, cu patimile lui, cu păcatele și suferințele lui neostoite, era răsplătită cu un fapt, cu unul singur: Nașterea Mântuitorului. Adică cu acela care atestă că „stârpiciunea noastră și-a aflat limanul, că goliciunea noastră și-a aflat îmbrăcăminte, că năzuința noastră și-a aflat întruchipare, că S-a născut Domnul nostru adevărat, Care ne face dreptate”, cum scria același Mircea Vulcănescu.

Praznicul unui vis împlinit

Petru Fărcaș, nemeșul din Ponorul Țării Hațegului, întors recent acasă de pe frontul din Italia, cu ce mai rămăsese din regimentul lui grăniceresc cezaro-crăiesc, povestea la masa de Crăciun o întâmplare stranie petrecută în ziua de Paști a anului 1918, care căzuse pe 31 martie, conform tradiției occidentale. Ecourile ei aveau să-l marcheze peste ani pe nepotul său, profesorul și istoricul clujean Alexandru Diaconescu, care, la rândul său, avea să o împărtășească unui gazetar. La vremea evenimentului, Petru Fărcaș era prins în tranșeele de pe malurile râului Piave, din nordul Italei. În ajunul Paștelui, românii, ungurii, slovacii și austriecii roșiseră ouă, iar în dimineața Paștelui au ieșit din tranșee. De cealaltă parte a râului, italienii au ieșit și ei, au intrat cu toții în apă până la brâu, au ciocnit ouă împreună, și-au urat „Hristos a Înviat”, s-au sărutat și au plâns. „De ce ne batem, de ce luptăm unii cu alții?”, se întrebau între ei. A doua zi, aveau să se spintece cu baionetele, ca și când nimic nu se întâmplase...

În ținutul Putnei, în ajunul Crăciunului, deportații vrânceni, eliberați din lagărele de concentrare de la Odobești și Dragosloveni, se întorceau pe la casele lor de la munca forțată la căile ferate din munți, alții îi izgoneau pe ultimii soldați austrieci din Munții Vrancei, iar mulți săteni încă își mai căutau morții prin tranșeele munților. Documente de arhivă zugrăvesc atmosfera cernită a acelor zile din satele vrâncene, „decimate de tifosul exantematic”, cu „școlile transformate în grajduri”, cu foametea care ucidea”, cu „drumurile pline de refugiați” și cu „bisericile care nu mai aveau clopotele, care fuseseră topite și transformate în bombe”, cu „miile de case bombardate”.

„Acum România își vede visul împlinit cu prețul sângelui, al glorioșilor săi fii, cu resemnarea admirabilă și cu imense sacrificii din partea întregului popor”, scria „Curierul Putnei” cu câteva zile înainte de Crăciun.

Peste munți, la Sibiu, gazetele vorbeau de posibila revenire a portocalelor în prăvălii de sărbători, de programul magazinelor, ridicarea interdicțiilor de producere a franzelei, sau despre scumpirile pieței imobiliare, în timp ce magistratul orașului anunța că s-au înmulțit furturile de lemne și actele de violență, iar ziariștii de la „Gazeta Poporului” se plângeau că străzile și piețele nu au încă denumiri românești. Specula îi îmbogățea pe prăvăliași, care vindeau scump, ținând deschise magazinele doar șase ore, ca să crească prețul produselor. Și, peste toate, faimosul Tisza Pișta, agent al propagandei maghiare, făgăduia „domnilor” români, fruntașilor poporului, „toate bunătățurile pământești”, numai să se lepede de poporul unit. Zadarnic însă, căci, în ziua de Ajun, armatele române intrau în oraș, în uralele celor care strigau, „cu trâmbiți de arhangheli, «Bine ați venit în mijlocul fraților voștri!»”, cum relatează aceeași gazetă.

La Iași lipsea apa și gripa spaniolă făcea încă ravagii. Peste Prut, populația suferea de foame din cauza rechizițiilor de alimente, animale și furaje pentru front, ceapa, mămăliga și „poșirca” rămânând principalele alimente „de lux” puse pe masă în zi de sărbătoare, la fel ca și în satele argeșene.

„Atmosferă de senină mulţumire“

Peste tot, războiul lăsase în urmă ruină și mizerie.
În București, telefoanele nu funcționau, orășenii mai avuți felicitându-se de Crăciun doar prin intermediul gazetelor. Mărioara Stoienescu scria, de pildă, într-una din ele lui Tică Chirovici: „Am auzit că ne-ai căutat pe acasă. Vino la farmacia Schuster. «La ochiul lui Dumnezeu». Calea Victoriei 154, mă vei găsi”. Prin prăvălii începuseră să apară din nou cojoacele de oaie, ghetele și rufe uzate, pălăriile „purtate puțin”, mandolinele, flautele, patefoanele, țigăncușele vindeau flori din hârtie, samsarul Mărculescu scotea la vânzare „două iepe preafrumoase, mari, de numai trei ani”, se deschiseseră cinematografele, „consumul la Cercul Militar” și la „Carul cu bere”, iar un cetă­țean anunța la gazetă că va bea „în sănătatea Reginei”, „atinsă” de o păcătoasă de gripă, în timp ce un dentist evreu executa „lucrări de aur și de cauciuc!”

Din cartea de memorii „Adio lumii vechi”, a lui Petru Groza, viitor prim-ministru care a pus umărul la comunizarea României după cel de-al Doilea Război Mondial, aflăm despre „goliciunea și sărăcia” satelor din fostul Regat, „cu casele mai mult bordeie, fără îngrădiri”, cu „biserici din scânduri, acoperite cu tinichea”, despre care un deputat de Șomcuța Mare avea să spună: „Mă, fraților, pe aici miroase totul a țigănie!”

Cu toate acestea, sub titlul „Zile mari, zile sfinte”, ziarul „Mișcarea” scria în prima pagină a ediției din 25 decembrie 1918: „Neamul românesc prăznuiește de data aceasta Nașterea Mântuitorului într-o atmosferă de senină mulțumire. Suflarea românească, de la Nistru până la Tisa, într-o sublimă îmbrățișare frățească, prăznuiește astăzi cea mai frumoasă sărbătoare a creștinătății în lumina senină a idealului îndeplinit”.

Se adeverea prin aceste cuvinte, în pofida tuturor greu­tăților îndurate de populație, și funcționării confuze a două calendare, încă din perioada ocupației, că primul Crăciun al României Mari aducea speranță. Prin Nașterea Pruncului Iisus, românii recăpătau curăția, redobândeau gustul de viață, se simțeau întregi, strălucitori, împliniți în statutul ființei lor adevărate, văzând că „la El nu e pentru nimic moarte, ci numai Înviere, Bucurie, Strălucire și Viață fără de sfârșit”, cum spunea Mircea Vulcănescu, și cum cântau prin sate puținii colindători scăpați din ghearele tifosului exantematic...