Săptămâna brânzei şi începutul urcuşului duhovnicesc

Postul Mare este precedat de o săptămână pregătitoare, de trecere, numită Săptămâna brânzei sau Săptămâna albă. Aceste denumiri vin de la faptul că în cele 7 zile premergătoare Postului Mare se mănâncă brânză, lapte, ouă şi peşte. După Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi, a Lăsatului sec de carne, în Săptămâna albă se face dezlegare la peşte în orice zi, inclusiv miercuri şi vineri.

Această săptămână ne pregăteşte trupeşte şi spiritual pentru urcuşul duhovnicesc al Postului Mare. Ea este un timp ce ne introduce în bucuria duhovnicească a postului, prin abstinenţa de la carne. De asemenea, prin rânduielile liturgice, ne pregăteşte pentru rânduiala tipiconală ortodoxă specifică Postului Sfintelor Paşti.

Săptămână brânzei a început în seara Duminicii Lăsatului sec de carne cu slujba Vecerniei şi ţine până în Duminica Izgonirii lui Adam din Rai, când se lasă sec înaintea Postului Mare, fiind numită şi a Lăsatului sec de brânză. După această zi începe propriu-zis Postul Mare, când se consumă doar alimente de post.

Semnificaţiile acestei săptămâni sunt sintetizate chiar în cântările de la Vecernia din seara Duminicii Lăsatului sec de carne: „Lăcomind, ne-am supus goliciunii celei dintâi, biruiţi fiind de gustarea cea amară, şi de la Dumnezeu ne-am lepădat. Ci să ne întoarcem la pocăinţă şi să ne curăţim simţirile asupra cărora este războiul, făcând începerea postului; cu nădejdea darului inimile întărindu-ne, iar nu cu mâncărurile, întru care cei ce au umblat nu s-au folosit. Şi întru acest chip vom mânca Mielul lui Dumnezeu, întru sfânta şi purtătoarea de lumină noaptea Învierii, Cel ce s-a adus junghiere pentru noi şi S-a împărtăşit pe Sine ucenicilor la Cina cea de taină; Care risipeşte întunericul necunoştinţei cu lumina Învierii Sale”.

Din imnografia acestei săptămâni înţelegem că toată această perioadă este un „antrenament în asceza celor 40 de zile ale Postului Mare”, care „e privită de imnografii noştri drept înainte-prăznuirea postului şi introducerea lui. E uşă de intrare în stadionul înfrânării, intrările şi uşile dinaintea postului şi a luptelor duhovniceşti” (Ieromonahul Macarie Simonopetrinul, Triodul explicat). Slujbele Săptămânii Lăsatului sec de brânză ne introduc în timpul liturgic al postului, mai ales că miercuri şi vineri sunt zile aliturgice, adică nu se face Sfânta Liturghie, la fel ca în primele două zile din Postul Mare.

Astfel, anticipăm perioada postului și începem să rostim rugăciunea de pocăinţă a Sfântului Efrem Sirul: „Doamne şi Stăpânul vieţii mele…”

Sâmbăta Săptămânii brânzei ne aduce exemplul asceţilor care au fost postitori prin excelenţă şi care ne arată prin viaţa lor cum să parcurgem drumul anevoios al postului. Această sâmbătă este numită a asceţilor, pentru că acum Biserica ni-i pune înainte „pe toţi bărbaţii şi femeile care, prin multe nevoinţe şi osteneli, au trăit cu cuvioşie. Aceasta, pentru ca, prin pomenirea lor şi a luptelor lor, să ne facă să intrăm cu mai mult curaj în marea luptă a postului. Având ca pildă şi călăuză viaţa lor şi dobândind sprijinul şi ajutorul lor, vom putea fi gata pentru luptele cele duhovniceşti, mai cu seamă când ne gândim că şi ei au avut aceeaşi fire ca şi noi” (Sinaxar, Sâmbăta Lăsatului sec de brânză). Astfel, asceţii sunt o pildă pentru noi care ne pregătim să parcurgem perioada Postului Mare, cel mai important timp duhovnicesc din cursul anului bisericesc.

Prin zilele acestei săptămâni intrăm treptat în atmosfera postului, mai ales prin înfrânarea de la consumul produselor din carne. Săptămâna aceasta se alătură celor 6 ale Postului Mare, precum şi Săptămânii Sfintelor Pătimiri ale Domnului, care împreună duc la un timp de 8 săptămâni în care nu mâncăm produse din carne şi în care ne pregătim pentru marea bucurie a sărbătorii pascale. Să nu uităm că, în acest răstimp, urcăm duhovniceşte, trecând prin post, pocăinţă şi rugăciune, pentru a ajunge în ziua Învierii Domnului, care este şi inau­gurarea zilei a opta - „modul existenţei mai presus de materie şi de timp”, după cuvântul Sfântului Maxim Mărturisitorul.

Săptămâna albă ne aminteşte de timpul pe care protopărinţii Adam şi Eva l-au petrecut în Rai. Dacă în Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi Biserica ne-a pus înainte sfârşitul lumii, prin Săptămâna albă suntem aduşi la începutul creaţiei şi la crearea omului şi aşezarea lui în Eden, după cum aflăm din referatul Facerii: „Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie. Apoi Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre Răsărit, şi a pus acolo pe omul pe care-l zidise” (2, 7-8). După această săptămână urmează duminica în care Sfinţii Părinţi ne arată consecinţele nepostirii lui Adam, izgonirea din Rai. Din acest eveniment biblic, Biserica ne învaţă că prin post putem să câştigăm ceea ce Adam a pierdut, adică Raiul. „De aceea se pune acum, la începutul sfântului Post de patruzeci de zile, pomenirea lui Adam, pentru ca, aducându-ne aminte ce mare rău a adus nepostirea lui, să ne străduim să primim postul cu multă bucurie şi să-l păzim spre a dobândi cu ajutorul lui ceea ce n-a reuşit Adam, adică îndumnezeirea” (Sinaxar, Duminica Izgonirii lui Adam din Rai).

Postul este timpul întoarcerii la starea paradisiacă, la starea noastră naturală de cetăţeni ai Raiului, pentru care am fost creaţi de Dumnezeu. În Săptămâna şi Duminica Lăsatului sec de brânză, Biserica ne invită să ne pregătim pentru călătoria spirituală a Postului Sfintelor Paşti, la capătul căreia ne vom întâlni în bucuria pascală cu Hristos, Care prin Jertfa şi Învierea Sa ne-a dăruit Raiul pierdut prin nepostirea lui Adam: „Depărtaţi fiind, Doamne, din Rai mai înainte pentru mâncarea cea din lemn, iarăşi ne-ai adus pe noi prin Crucea şi prin patima Ta, Mântuitorule şi Dumnezeul meu. Prin care întăreşte-ne să săvârşim postul, prin cuvioasă curăţie, şi să ne închinăm dumnezeieştii Învieri, Paştilor celor mântuitoare; cu rugăciunile Celeia ce Te-a născut pe Tine” (Utrenia Duminicii Lăsatului sec de brânză).

Toată perioada postului este o îndepărtare de cele vremelnice şi o asumare a urcuşului duhovnicesc ce ne duce către viaţa veşnică, ţinta şi scopul existenţei noastre.