Schitul Horăicioara - Tradiţie monahală din timpul Sfântului Voievod Ştefan cel Mare

▲ Mâine, la Schitul Horăicioara din ţinutul Neamţului va fi sărbătoare ▲ Aceasta este prilejuită de resfinţirea bisericii schitului care, în ultimii ani a fost renovată şi împodobită cu mobilier nou, obiecte şi odoare de cult, dar şi cu o nouă pictură în tehnica frescă ▲ Schitul Horăicioara se află la o distanţă de aproape un kilometru de Mănăstirea Horaiţa, la 900 de metri altitudine ▲ De pe şoseaua care leagă Piatra Neamţ de Târgu Neamţ, din comuna Crăcăoani, pe un drum lateral, la 5 km spre vest, se ajunge la Mănăstirea Horaiţa ▲ De aici, urcând 1 km prin pădure, se ajunge la Schitul Horăicioara ▲ Mâine sunt aşteptaţi la Horăcioara toţi credincioşii care doresc să participe la slujba de resfinţire a bisericii şi la Sfânta Liturghie arhierească, oficiate de Înalt Prea Sfinţitul Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, înconjurat de un sobor de preoţi şi diaconi ▲

După vizita sa de prin 1881 la Schitul Horaiţei de pe munte, Calistrat Hogaş rememora acest moment în „Amintiri dintr-o călătorie“, numind micuţa aşezare monastică de aici „un adevărat cuib de vulturi aninat în crăpătura unei stânci aeriene“. Schitul Horăicioara (Horaiţa Mică sau Horaiţa Veche), cu hramurile „Buna Vestire“ şi „Izvorul Tămăduirii“, se află sub jurisdicţia Mănăstirii Horaiţa. Este situat la aproape 1 km pe versantul muntos dinspre nord-vestul Mănăstirii Horaiţa, la o altitudine de 900 de metri.

Potrivit tradiţiei orale consemnată în tinda bisericii, acest schit a luat fiinţă în anul 1466, când Sfântul Voievod Ştefan cel Mare dădea poruncă stareţului de la Horaiţa, arhimandritul Chiriac, să construiască pentru călugării săi un schit, mai sus, în munte, întrucât la mănăstire voievodul adusese 200 de vânători din jurul curţii de la Vaslui. Aceştia au stat în mănăstire până în 1518, când, în lipsă de hrană, s-au retras în comuna Girov, întemeind aici satul Gura Văii. În anul 1480, arhim. Chiriac, împreună cu ucenicii lui, ridica din lemn prima biserică a acestui aşezământ monahal, cu hramul „Buna Vestire“. În anul următor, călugării de la schit au coborât din nou la mănăstire pentru a relua firul vieţii monastice, sus rămânând doar cei mai legaţi de viaţa în singurătate. Pentru că, după cum se ştie, atunci când izolarea căpăta forma unei aspiraţii spre singurătatea deplină, călugării sihăstreau în locuri îndepărtate, în chilii retrase „amenajate“ în hăţişurile pădurilor, numele unora dintre aceştia stăruie şi astăzi în toponimia locală.

Irinarh Rosseti, ctitorul Horaiţei, plecat de la Horăicioara

Cu timpul, la schit au început să vină din ce în ce mai mulţi doritori de viaţă retrasă, astfel încât atunci când obştea de sus a Horăicioarei copleşea spaţiile restrânse de locuit, călugării emigrau la mănăstirea din vale.

De aici a pornit şi Irinarh Rosseti constituind temeinic în vale, acum aproape 185 de ani, comunitatea monastică a Horaiţei, în locul în care se afla un paraclis construit pe temeliile unei alte biserici.

Prin anii 1834-1848, boierul Solomon renovase schitul cu chiliile sale, dar în aprilie 1868, demolând vechiul lăcaş, Hermoghen Buhuş, stareţul Mănăstirii Horaiţa, l-a rezidit din piatră.

Noul lăcaş al schitului a fost târnosit la 20 octombrie 1868 de locţiitorul episcopului de Roman, arhiereul Isaia, primind hramul „Izvorul Tămăduirii“, care este şi astăzi. De atunci şi până astăzi, biserica şi chiliile schitului au fost supuse mai multor lucrări de restaurare şi renovare, prin grija egumenilor care s-au succedat la conducerea schitului.

Potrivit pisaniei, biserica a mai fost renovată de ieromonahul Epifanie Acatrinei, stareţ al Mănăstirii Horaiţa, şi sfinţită la 29 aprilie 1938. Un martor al vechimii istorice a schitului, atestând cele de mai sus, este şi piatra din incintă, aşezată în partea de nord-vest a bisericii actuale. Inscripţia de pe această piatră atestă vechimea bisericii şi acoperă locul Sfintei Mese a bisericii vechi ridicată de ucenicii sihastrului Chiriac la începuturile schitului.

Biserica adăposteşte şi o icoană a Maicii Domnului, mai mică decât icoana de la mănăstire, cunoscută ca fiind făcătoare de minuni. Catapeteasma bisericii, în stil gotic şi de dimensiuni reduse, a fost confecţionată - probabil - cu puţin timp înainte de anul sfinţirii bisericii (1868).

„Continuă tradiţia vrednicilor înaintaşi“

Între anii 1998-2002, ieromonahul Caliopie Pomohaci a organizat ample lucrări de construcţie, consolidare şi înălţare cu 20 centimetri a zidurilor sfântului lăcaş, înlocuirea lemnăriei acoperişului cu lemn de stejar şi învelirea cu tablă de aramă, precum şi tencuieli interioare şi exterioare.

Din anul 2003, sub îndrumarea ieromonahului Antim Gemănar, egumen al Schitului Horăicioara, biserica a fost pictată în tehnica frescă de pictorul Ciprian Istrati. De asemenea, lăcaşul de cult a fost împodobit atât cu obiecte şi odoare de cult, cât şi cu strane din stejar, vitralii şi un frumos mozaic reprezentând „Izvorul Tămăduirii“.

„Retras în inima munţilor, departe de «zgomotul» lumii, Schitul Horăicioara continuă şi astăzi tradiţia vrednicilor înaintaşi de a împleti în mod armonios rugăciunea şi munca, ascultarea şi isihasmul. În acest loc binecuvântat de Dumnezeu, pelerinul dornic de linişte se poate bucura şi de un cuvânt folositor pentru viaţa duhovnicească“, citim pe site-ul mănăstirii, horaita.mmb.ro.

▲ Izvorul care vindecă

De la biserica Schitului Horăicioara, spre miazăzi, la circa 50 de metri în aval, se află un izvor tămăduitor al Maicii Domnului care izvorăşte de sub muntele Feriga. Datorită minunilor pe care le-a făcut apa acestui izvor, a devenit cunoscut ca „izvor al tămăduirii“, iar schitul a primit acest hram. La circa 200 m spre nord se află izvorul Horăiciorul, care trece pe la nord de Mănăstirea Horaiţa. Hramul bisericii de la schit prilejuieşte anual un amplu pelerinaj, în prima vineri de după Paşti, când Ortodoxia prăznuieşte Izvorul Tămăduirii.

Tradiţia consemnează că acest izvor tămăduitor al Maicii Domnului a apărut în chip minunat. În urmă cu mai bine de un secol, în timpul stăreţiei arhimandritului Ermoghen (1837- 1877), călugării care vieţuiau la schit, majoritatea bătrâni, erau nevoiţi să coboare la 500 de metri de schit, pentru a lua apă de la o fântână care există şi astăzi. Ei nu aveau altă sursă de apă în apropiere. Astfel, au hotărât să postească şi să se roage Maicii Domnului pentru a descoperi o sursă de apă mai aproape. În urma rugăciunilor intense s-a petrecut o minune, Maica Domnului făcând să izvorască apă dintr-o stâncă aflată cam la 50 m depărtare de biserica schitului. Acest izvor, singura sursă de apă din împrejurimi, a fost binecuvântat cu darul tămăduirii bolilor sufleteşti şi trupeşti ale celor care merg acolo cu credinţă. Puterea sa tămăduitoare s-a dovedit prin numeroasele vindecări miraculoase, unele dintre ele consemnate, care s-au petrecut de-a lungul timpului.