Semnificaţiile numelor în Vechiul Testament

Pentru mentalitatea veche, numele reprezenta ceva care depăşea simpla denumire, desemnând o parte din realitatea numită. Nu este o simplă etichetă pusă, ci o manifestare a celui numit. Cunoaşterea numelui cuiva iniţia o relaţie interpersonală. În textul Vechiului Testament, primul care dă nume este chiar Dumnezeu. Numirea urmează chiar lucrării de „separare”, adică de distingere a unei realităţi de alta. După ce desparte lumina de întuneric, Dumnezeu numeşte lumina „zi” şi întunericul „noapte”. La fel, tăria care desparte (distinge) apele de deasupra de cele de desesubt este apoi numită „cer”. În fine, a treia menţionare a numirii în primul referat al creaţiei urmează de asemenea separării: după ce desparte uscatul de adunarea apelor, îl numeşte pe acesta „pământ”, iar adunarea apelor „mări”.

Cel de-al doilea referat biblic despre creaţie îl arată pe om ca fiind cel care pune numele. În forma canonică actuală, omul devine al doilea care numeşte, activându-şi astfel statutul său de chip al lui Dumnezeu. Creatorul aduce animalele la Adam, pentru ca acesta să le pună numele. Interesant faptul că Dumnezeu îi căuta omului un ajutor pe potrivă, iar nepotrivirea animalelor cu omul se descoperă abia după ce omul le pune numele. Punerea numelui, sau „chemarea numelui”, cum foarte expresiv se spune în ebraică şi greacă, arată că există o legătură între rostirea numelui şi rostuirea celui apelat. Şi în limba română, „rost” înseamnă atât „gură” sau „cuvânt”, cât şi „scop”, „sens”. Adam, care de altfel înseamnă pur şi simplu „om”, e înţeles ca nume propriu abia în cap. 5 din Facere. Totuşi, Septuaginta îl înţelege ca nume propriu. Septuaginta interpretează deci că şi în al doilea referat creaţional, Dumnezeu este cel care pune primul nume. Omul devine oricum un fel de colaborator al Creatorului, pentru că animalele, după ce sunt create, sunt numite (rostuite) de către om.

Nume sugestive

În acest al doilea referat, apare pentru prima dată şi termenul „nume”. Braţele râului care uda raiul au nume. În acest context apare şi numele simbolic: locul unde se află grădina raiului este numit Eden, care înseamnă „desfătare”. Se deschide astfel o practică obişnuită de punere a unui nume sugestiv, care să manifeste realitatea numită. Este astfel stabilită o strânsă legătură între semnificant şi semnificaţie. Aceasta se observă mai ales în cazul naşterii: Eva îl numeşte pe primul fiu Cain, pentru că l-a dobândit de la Dumnezeu. În Vechiul Testament sunt apoi numeroase astfel de exemple pentru persoanele importante: Noe: de la verbul noah „a se odihni”, Isaac primeşte numele de la verbul ţahaq „a râde”, Iacov de la aqev, „călcâi”.

De remarcat faptul că prima femeie primeşte în două rânduri câte un nume. Mai întâi, înainte de cădere, ea este numită de Adam „femeie”, imediat ce o recunoaşte ca fiind os din oasele lui şi carne din carnea lui, adică scoasă din bărbatul ei. După căderea în păcat, Adam o numeşte Eva, pentru că va fi mama tuturor celor vii (în ebr. hava sau haya înseamnă „a fi viu”). Dacă înainte de intrarea păcatului în lume, numele lor constituia o paralelă care atesta comuniunea dintre ei, o relaţie curată, după cădere, omul experimentează fragmentarea firii umane în indivizi, care poartă nume distincte (Adam-Eva).

Istoria primordială înregistrează însă eşecul omului de a-şi păstra intimitatea cu Dumnezeu pe o scară graduală. Păcatul se înmulţeşte, culminând cu zidirea turnului Babel (Babilon). Într-adevăr, capitala Imperiului babilonian devine simbolul cosmopolitismului perceput negativ, ca amestecare, al luxului, corupţiei şi tiraniei. Deloc întâmplător, mobilul construirii turnului până la cer este dobândirea de „nume (renume)”. Mândria oamenilor va atrage însă pedeapsa separării limbilor.

Dobândirea unui nume nou atrage o nouă stare interioară

Un fapt cu consecinţe teologice foarte importante este schimbarea numelui. O nouă stare interioară va atrage după sine dobândirea unui nou nume. În Cartea Facerii capitolul 17, în contextul stabilirii legământului cu Dumnezeu prin semnul circumciderii, lui Avram i se schimbă numele în Avraam, iar Serai, soţia sa, primeşte numele Sara. După ce rezistă luptei de încercare cu Dumnezeu la râul Iaboc, lui Iacov i se schimbă numele în Israel. A cunoaşte numele unei persoane înseamnă a dobândi putinţa de a pătrunde în adâncurile fiinţei ei şi de acolo să intri în relaţie cu ea, poate chiar să ai şi un oarecare control asupra ei. De aceea, misteriosul trimis care lupta cu Iacov la vadul Iabocului refuză să-şi dezvăluie numele. De asemenea, Solomon a fost numit la naştere şi Iedidia, probabil Solomon fiind numele luat la urcarea pe tron.

Numele umane reflectă puterea numelui dumnezeiesc

În Noul Testament, Simon este numit în calitate de apostol Chefa/Petru, iar Saul îşi schimbă numele după ce îl converteşte pe proconsulul Sergius Paulus în Pavel/Paulos.

În ultimă instanţă însă, numele umane reflectă puterea numelui dumnezeiesc. Realitatea deplină a semnificaţiei prin nume stă în însuşi numele Creatorului, din care se împărtăşeşte creaţia. După teologia Codului preoţesc, Dumnezeu Şi-a revelat numele în etape. Mai întâi, în istoria primordială, era cunoscut cu numele generic de Elohim, „divinitate”. În istoria patriarhilor, Dumnezeu Se va revela cu numele de El Şaddai, „Dumnezeu Atotputernic”, arătându-Şi puterea în ţinerea făgăduinţelor făcute acestora. Abia Moise, pe muntele Sinai, primeşte revelaţia numelui personal, Iahve. Cunoaşterea numelui lui Dumnezeu, până atunci recunoscut ca minunat, dar negrăit, devine astfel intrarea într-o comuniune personală cu Dumnezeu, posibilitatea de apelare ca „Tu”. Sanctuarul era locul unde omul poate experimenta manifestarea lui Dumnezeu prin nume, pentru că altfel Dumnezeu rămâne transcendent. De exemplu, altarul este „locul unde voi pune pomenirea numelui Meu”. Deşi cerul şi pământul nu Îl încap pe Dumnezeu, şi cu atât mai puţin templul, totuşi El a spus „Numele Meu va fi acolo”.

În vechime numele erau teoforice

Revenind la problema punerii numelui, în tradiţia iudaică, observăm că aceasta nu era o prerogativă a tatălui. Atât mama, cât şi tatăl puteau alege numele copilului.

În cazul naşterii Sf. Ioan Botezătorul, se spune că cei prezenţi l-au numit mai întâi pe prunc Zaharia, „după numele tatălui său”.

Practica obişnuită era punerea numelui copilului chiar la naştere. Legarea punerii numelui de ziua a opta, dedicată circumciderii, este atestată în Noul Testament în cazul Sfântului Ioan Botezătorul şi al Mântuitorului, dar în sine este o practică iudaică târzie.

Legarea punerii numelui de tăierea împrejur indică de fapt înţelegerea numelui ca funcţie neapărat necesară pentru comuniune. Intrarea în poporul lui Israel se făcea prin dimensiunea personală. Aşa cum Dumnezeu Îşi descoperă numele pe Sinai şi îi cheamă pe israeliţi într-o relaţie personală cu El, lăsându-Se chemat pe nume, la fel cel nou născut primeşte în ziua a opta deopotrivă statutul de membru al comunităţii, prin jertfa de sânge adusă din propriul trup, dar şi posibilitatea chemării sale pe nume.

De aceea, numele oferit la naştere doreşte să exprime cât mai profund persoana celui care îl poartă. Spre deosebire de timpurile noastre, când numele pot fi alese pe simple criterii eufonice sau exotice, numele ebraice semnificau ceva. Deseori numele erau teoforice, adică purtau în sine numele lui Dumnezeu. Mai ales prin componenta verbală des întâlnită, numele devenea o rugăciune în miniatură, care îi structura purtătorului viaţa religioasă.

Nume identice şi paralele peste timp

Numele Mântuitorului este Iisus, în ebraică Iehoşua (însemnând „Iahve salvează, mântuieşte”). Astfel, denumirea de Mântuitor este conţinută chiar în numele dat, descoperit de către înger. Trebuie precizat că Biblia sinodală nu mai păstrează identitatea numelui Iisus cu cel al lui Iosua, urmaşul lui Moise. În tradiţia bisericească, Iosua încă mai este numit Iisus Navi. Dar identitatea rămâne foarte importantă, pentru că prin aceasta Iisus este noul Iosua, adevăratul urmaş al lui Moise. Dacă Iosua le-a dat israeliţilor Pământul Făgăduinţei, noul Iosua, Iisus, le oferă oamenilor împărăţia cerească.

Numele lui Iosif, care în ebraică înseamnă „să adauge”, oferă iarăşi o paralelă cu Vechiul Testament. După cum Iosif a salvat viaţa fiilor lui Israel, ducându-i în Egipt, tot aşa şi noul Iosif, logodnicul Mariei, a salvat viaţa lui Iisus Hristos, fugind în Egipt. Israel este numit fiul întâi-născut al lui Dumnezeu, dar Iisus este cu adevărat Fiul singur-născut al Tatălui.

Numele Maria, în ebraică Miriam, a cărui etimologie este controversată, dar care ar însemna cel mai probabil „doamnă”, „stăpână”, îşi regăseşte iarăşi o interesantă paralelă în Vechiul Testament. Izbăvirea Israelului din Egipt a fost cântată de Maria, sora lui Moise, una dintre profetesele vechi-testamentare. La fel, Maria, Maica Domnului, a cântat izbăvirea adusă de Dumnezeu şi mărirea de care s-a învrednicit.

Numele Emanuel, dat Mântuitorului, este un nume simbolic, bazat pe profeţia pruncului minunat din Isaia 7,14. Emmanuel înseamnă „Dumnezeu este cu noi”, confirmând chiar taina Întrupării, adică venirea lui Dumnezeu cu trupul alături de noi.

Hristos, regele aşteptat

Mesia este transliterarea în greacă a termenului arameic Meşihá, echivalentul ebraicului Maşíah. La origine, era denumirea regelui din Israel, care la urcarea pe tron era uns ritualic cu untdelemn sfinţit de către un profet sau un preot. Exilul a adus cu sine aşteptarea unui nou rege, urmaş al lui David, care să restaureze regatul şi să domnească prin dreptate şi pace. Mesia a devenit astfel regele aşteptat, de iudaism încă şi în ziua de astăzi. Supranumele Mântuitorului de „Hristos” este tocmai grecizarea termenului Mesia, pentru că în greacă verbul hrio înseamnă „a unge”.