Lucrarea apologetică a creștinismului siriac se caracterizează îndeosebi prin proeminența simbolismului dezvoltat mai cu seamă în operele lui Afraate și Efrem Sirul. Gândirea și modalitatea lor de teologhisire se situează departe de orice influență elenizatoare, încadrându-se într-o tradiție semitică cu totul autentică, plină de înțelesuri și idei hristologico-mistice. Modalitatea de exprimare a fost una cu totul specială, marșând, pentru prima dată, pe mesajul pastelat al poeziei ca „vehicul prim pentru teologie”.
Reprezentant de seamă al acestei atitudini mărturisitoare, cel supranumit „Profetul sirienilor”, Sfântul Efrem Sirul s-a născut în localitatea Nissibis, în anul 306. A ucenicit alături de Episcopul Iacob din Nissibis, unul dintre cei 318 Părinți care au luat parte la lucrările Sinodului I Ecumenic de la Niceea (325). De la el a primit hirotonia întru diacon, slujire în care a rămas până la mutarea la cele veșnice (9 iunie 373). La momentul asaltării cetății Nissibis de perșii lui Sapur al II-lea, rugăciunile sfântului părinte au salvat sufletele celor care erau între ziduri. În final, a fost nevoit să se refugieze la Edessa, unde a pus început unei școli de teologie, recunoscută mai târziu datorită personalității lui. Toată viața a urmat o asceză severă, după unii, dobândită în urma a opt ani de ședere în pustia Egiptului, alături de anahoreții și pustnicii de acolo. A revenit în Edessa pentru a lupta împotriva ereziilor. A reușit să se impună în fața celor rătăciți printr-un stil cu totul inedit pentru teologia din acele vremuri, dezvoltând o imnografie armonizată pe teme hristologice și mistice, specifice ethosului literaturii siriace (Remus Rus, Dicţionar de literatură creştină din primul mileniu, Bucureşti, 2003, pp. 206-208; William Right, Istoria literaturii creştine siriace, Bucureşti, 1996, pp. 31-32).
Sfântul Efrem a fost un scriitor foarte fecund, lucrările sale fiind alcătuite atât în versuri, cât și în proză. Într-o structurare sistematică a acestora am putea delimita patru categorii, împărțite după mesajul teologic pe care îl impun. Avem astfel lucrări cu caracter dogmatico-apologetic, cum ar fi, de pildă: Imnele împotriva ereziilor (sunt direcționate în special către Bardesanes, Marcion, arieni și sabelieni), Scrisorile către Hypatius și Domus împotriva ereziilor (în care respinge doctrina fatalistă a gnosticismului și fatalismul maniheic), Predici despre credință (o critică la adresa ereticilor și iudeilor), Imnele Raiului și Imnele despre credință (cu evident caracter trinitar și hristologic). În a doua categorie se înscriu scrierile cu subiect ascetic, dintre care amintim: Imnele despre feciorie (tratează teme precum: fecioria, Taina Întrupării Cuvântului sau diverse episoade biblice) și Imnele despre Biserică (reprezintă latura eclesiologică a operei efremiene). Din cea de-a treia categorie fac parte alcătuirile liturgice ale părintelui sirian: Imnele Nașterii Domnului, Imnele despre Post (destinate perioadei Postului Mare), Imnele Azimelor și Răstignirii (un profund comentariu teologico-poetic asupra Patimilor Mântuitorului Hristos) și Carmina Nisibena. Ultima categorie aparține comentariilor exegetice: la Diatessaron, la Epistolele pauline, Facere și Ieșire (Paul Fhegali, Presentation au Saint Ephrem, Paris, 1989, pp. 7-8).
Poezia Sfântului Efrem - o viziune teologică dinamică
Stilul apologetic al Sfântului Efrem Sirul se poate defini drept „o formă literară prin care, în mod firesc, nu se limitează adevărul de credință în formule sau definiții dogmatice, ci se oferă, în esență, o viziune teologică dinamică, îndemnând continuu cititorul să pătrundă cu mintea dincolo de forma exterioară a cuvintelor spre adevăratul lor înțeles” (Sebastian Brock, The Luminous Eye, p. 160). El este cu siguranță „cel mai mare maestru al poeziei creștine de limbă siriacă”. Mai întâi de toate, trebuie știut că a fost un aprig apărător al învățăturii ortodoxe împotriva ereticilor arieni, care nesocoteau dumnezeirea Fiului și deoființimea Sa cu Tatăl. În acest sens, a demonstrat, alături de Afraate, că Întruparea Mântuitorului Hristos este o taină care depășește cu mult puterea de înțelegere a oricărei minți omenești. Cei doi sfinți părinți sirieni au arătat astfel că Domnul a venit în lume, îmbrăcându-Se cu firea noastră, pentru ca noi, prin credință și iubire, să ne îmbrăcăm cu El prin Botez. Astfel, abordarea Sfântului Efrem devine, în contextul disputelor antiariene, una cu totul aparte, „o extinsă meditație în versuri și cântec, alcătuită într-un stil cu totul contemplativ, preferat cu precădere de creștinii vorbitori de limbă semită” (Kees Den Biesen, Simple and bold. Ehrem’s art of Symbolic Thought, Giorgia Press, New Jersey, 2006, p. 292). Acest element, „încărcat cu simboluri, tipuri, antetipuri și imagini”, constituie cu siguranță principiul de diferențiere între scriitorii sirieni și teologii elenofili.
Apologie prin poezie creştină
Lucrarea mărturisitoare a sfântului părinte conjugă într-un mod cu totul aparte elementele de doctrină, mistică, asceză, într-un cuvânt viața autentică trăită în duhul Sfintelor Scripturi. Apologia sa adună de fiecare dată laolaltă repere și argumente din Vechiul și Noul Testament, găsind în toate realitățile create «ochiul luminos» cu „urme, simboluri, figuri sau taine ale neîncetatei prezențe a Fiului și a neîncetatei Sale lucrări mântuitoare”. El vede astfel în Mântuitorul Hristos „cea mai mare convergență de simboluri”. Întregul cosmos și întreaga experiență umană sunt marcate cu „pecetea milostivirii dumnezeiești, cu toată bunăvoința ei tămăduitoare”. „Lumea creată vorbește în tot locul de Tatăl și de Fiul, care ies tainic Unul din Altul” (H. Virg. 25, 7), spune Sfântul Efrem. În taina dumnezeieștilor înțelesuri, omul nu descoperă numai un simplu mod de viețuire, pe care îl adaugă stării sale de păcătoșenie, ci „participă în mod direct la lauda Creatorului a toate”. Așa se face că, după sfântul părinte, „imaginile extrase din sfera lumii naturale (alături de cunoștințele epocii), împletite cu figurile biblice, deschid tipologia sa spre o răsunătoare polivalență semantică. Adesea, într-un mod cu totul sugestiv și lipsit de carențe, doctorul sirian nu ezită să penduleze între simboluri. Ceea ce contează până la urmă este primirea învățăturii celei pline de viață a Mântuitorului Hristos”. Această convingere este explicată într-un mod firesc, alăturând-o firescului gândirii şi ethosului teologiei siriene. Poezia are până la urmă ultimul cuvânt: „Precum mana cea din pustie, singură/ a mulţumit poporul, înlocuind alimentele,/ în acelaşi fel, cu hrana Sa, El mă va mulţumi pe mine./ Perla va înlocui cărţile/ laolaltă cu lecturile şi comentariile lor” (H. Fide. 81, 8).
