Biserica Ortodoxă îl prăznuieşte astăzi pe Sfântul Grigorie, Episcopul Nyssei (335-394/395). Ca frate al Sfântului Vasile cel Mare (330-379), Sfântul Grigorie de Nyssa este considerat, împreună cu Sfântul Grigorie de Nazianz (329-389/390), conservatorul legitim al moştenirii lui spirituale şi o autoritate ecleziastică în toate problemele dogmatice.
Înainte de a pătrunde în universul teologic al operelor marelui capadocian, amintim emoţionanta consideraţie pe care acesta i-a purtat-o fratelui său, Vasile. Recunoscând că nu poate spune „nimic senzaţional“ despre lecţiile pe care le-ar fi luat de la maeştri celebri în timpul studiilor sale din tinereţe (Ep. 13, 4, ad Liban), Sfântul Grigorie nu a încetat în schimb să îl laude pe un ton entuziast, ca „maestru şi părinte“ al său, pe Sfântul Vasile. El era pentru Grigorie „minunea întregului univers“ şi prototipul unui filosof (Or. in XL mart., 776 A); îl aşeza alături de vechii sfinţi şi considera scrierile sale pline de inspiraţie, căci Sfântul Vasile era, într-adevăr, „plăsmuit după chipul şi firea Creatorului său“ (De hom. opif., 125 B). Într-adevăr, parcurgând scrierile Sfântului Grigorie al Nyssei se poate simţi limpede dependenţa de maestrul său, chiar acolo unde nu îl citează cu numele. Sfântul Grigorie este, realmente, discipolul Sfântului Vasile cel Mare, dar acest elogiu ce însoţeşte întreaga sa operă nu trebuie să creeze impresia falsă că Sfântul Grigorie s-ar fi mărginit la admiraţia faţă de model şi că nu ar fi creat opere pline de originalitate. Dimpotrivă, Grigorie de Nyssa este teologul universal din secolul de aur al patristicii. În scrierile sale întâlnim până şi expuneri ţinând de ştiinţele naturii şi medicină, care dovedesc nu doar cunoaşterea, ci şi înţelegerea problemelor din acele domenii. Prin vasta sa cultură îi seamănă fratelui său, Sfântul Vasile, dar prin profunzimea şi completitudinea cunoaşterii îi este, deseori, chiar superior.
Trăsăturile fundamentale ale doctrinei sale mistice
Sfântul Grigorie al Nyssei şi-a început activitatea literară în 371, odată cu elaborarea lucrării Despre feciorie. Încă din această primă lucrare, capadocianul lasă să se întrevadă trăsăturile fundamentale ale doctrinei sale mistice. Profund influenţat de platonism şi de origenism, deseori inspirându-se din Filon şi din exegeza sa biblică, Grigorie de Nyssa îşi întemeiază idealul abstinenţei pe motivaţii filosofico-retorice, astfel încât această operă apare uneori ca un tratat filosofic, analog acelora pe care puteau să le scrie filosofii păgâni ai timpului său.
Tema ascezei, prezentă în opera despre feciorie, nu este abandonată, ci continuă să fie obiect de meditaţie în lucrări mai mici, precum Către monahul Olimpiu, despre desăvârşirea creştinului, Numele şi mărturisirea de credinţă a creştinului, două opere înrudite ca temă (plasate între 375-379) - aprofundarea naturii adevăratului creştin, care se realizează ca atare în imitarea lui Hristos. O caracteristică statornică a lui Grigorie de Nyssa este fundamentarea doctrinelor spirituale pe o motivaţie teologico-filosofică; din această cauză, şi în aceste opere minore se găsesc motive esenţiale pentru teologia Sfântului Grigorie.
Despre crearea omului
De un cu totul alt orizont sunt două tratate doctrinare, care îşi iau ca punct de plecare doctrinele biblice şi care, în orice caz, sunt încă puternic dependente de învăţătura Sfântului Vasile, motiv pentru care le şi amintim în acest context, cu toate că amândouă sunt ulterioare morţii acestuia. Dacă sfântul episcop de Cezareea a explicat în Omiliile la Hexaemeron crearea lumii şi a omului, Sfântul Grigorie de Nyssa se întoarce la subiect aprofundându-l în tratatul Despre crearea omului, dedicat Sfântului Petru de Sevasta, fratele său şi al lui Vasile. Grigorie îşi propune să examineze problema antropologiei (despre care vorbeşte Facerea 1, 26 şi 1, 27), rezolvând-o în sensul că din textul sfânt s-ar înţelege prima dată omenirea considerată ideal în ansamblul său, iar a doua oară crearea propriu-zisă a omului real, diferenţiat în bărbat şi femeie. Ulterior, reluând doctrine stoice după care frumuseţea şi perfecţiunea operei lui Dumnezeu se manifestă în toată creaţia, inspiratul scriitor pune în evidenţă funcţionalitatea şi corespondenţa cu providenţa divină, care se recunosc în corpul uman. Cealaltă operă are titlul Explicare apologetică a Hexaemeronului, adică îşi propune să reia exegeza doctrinei despre facerea lumii şi, în acelaşi timp, înţelege să fie o apărare a Omiliilor la Hexaemeron a Sfântului Vasile, care, după unii critici ai vremii, nu ar fi abordat în mod profund ştiinţific această temă importantă, ci s-ar fi oprit la suprafaţă şi ar fi vorbit mai mult pentru ignoranţi decât pentru oameni de cultură. Sfântul Grigorie încearcă să dea o explicaţie cu un caracter mai riguros ştiinţific, având în vedere doctrinele stoice, iudaismul şi pe Filon Evreul.
S-a ocupat de controversele din domeniul trinitar şi hristologic
Moartea Sfântului Vasile în 379 constituie un moment crucial şi marchează o răscruce nu numai în viaţa, dar şi în creaţia literară şi teologică a Sfântului Grigorie de Nyssa. Activitatea sa literară devine din ce în ce mai intensă. Omiletica sa atinge rezultate de prim rang pe planul gândirii şi exegezei, dar inferioare pe plan literar faţă de cele ale lui Grigorie de Nazianz. În Omiliile despre Fericiri, Sfântul Grigorie desfăşoară liniile esenţiale ale doctrinei sale spirituale, ale sufletului ca şi chip al lui Dumnezeu, la care trebuie să ne întoarcem după coruperea suferită prin lucrarea păcatului (este doctrina platonică a homoiosis theoi transformată în sens creştin): este necesar să-L găseşti pe Dumnezeu în tine însuţi şi nu în risipirea lumii materiale, fiindcă numai sufletul reproduce arhetipul divin.
În anii săi de activitate episcopală, Grigorie s-a ocupat, de asemenea, din punct de vedere teologic, de controversele din domeniul trinitar şi hristologic. Mai multe scrieri împotriva arianului Eunomie argumentează şi apără cu luciditate, inteligenţă şi corectitudine, doctrina ortodoxă. Mai mult decât Sfântul Vasile, Sfântul Grigorie de Nyssa este atent în special la unitatea internă şi la conlucrarea permanentă dintre cele trei ipostasuri divine. El se străduie să arate relaţia existentă nu numai între Duhul Sfânt şi Tatăl, ci şi între Duhul Sfânt şi Fiul, anticipând problema de mai târziu a „realismului“ occidental, adică întrebarea cu privire la realitatea ideilor universale în raportul lor cu individuaţia concretă. Grigorie s-a confruntat şi cu apolinarismul. Spre deosebire de Sfântul Grigorie de Nazianz, el susţine o hristologie care se apropie de concepţia de mai târziu a Sinodului din Antiohia, întrucât diferenţiază net natura divină şi natura umană din persoana unică a Mântuitorului. În Marea sa Cateheză, a tratat în mod unitar, integrator doctrina trinitară şi doctrina întrupării şi a mântuirii, precum şi botezul, euharistia, credinţa şi naşterea din nou. Opera a fost concepută pentru a fi de ajutor în predica apologetică; dar, în pofida formei întrucâtva populare, ea este, de la Origen, prima mare încercare de sinteză doctrinară a creştinismului.
„Omiliile la Cântarea Cântărilor“ - punctul de vârf al exegezei Sfântului Grigorie
O spiritualitate mai profundă şi mai angajată se manifestă în două mari opere din perioada de deplină maturitate creatoare a capadocianului: ne referim la cele cincisprezece Omilii la Cântarea Cântărilor şi la Viaţa lui Moise. Omiliile la Cântarea Cântărilor constituie fără îndoială punctul de vârf al exegezei Sfântului Grigorie. Noutatea lui Grigorie de Nyssa constă în sublinierea mistică a fiecărei particularităţi a Cântării, în reunirea într-un singur context a tuturor experienţelor spirituale la care a făcut mereu referire, precum aceea a viziunii extatice, a „beţiei sobre“ care învăluie sufletul răpit în extaz, a ascensiunii către Dumnezeu, a înaintării neîncetate a sufletului către obiectul iubirii sale (este doctrina epektasis-ului, de origine paulinică), a continuei deziluzii produse de faptul că iubitul este infinit, în timp ce iubitorul este o creatură limitată. Aceleaşi motive mistice le întâlnim şi în Viaţa lui Moise: evenimentele vieţii lui Moise sunt, în conformitate cu regulile exegetice nysseniene, expuse la început conform istoriei şi apoi interpretate spiritual. Totul este îndreptat către o interpretare mai profundă, care nu este morală, nici numai spirituală, este mistică: neîncetata asceză a sufletului, aici simbolizată de Moise, care primeşte de la Dumnezeu manifestările prezenţei Sale de importanţă mereu crescândă, de la aceea a rugului în flăcări la aceea a înmânării tablelor Legii. Se descrie viziunea mistică, care este una înţesută de sensuri, simbolizată de întunericul în care Moise s-a adâncit pentru a-L vedea pe Dumnezeu pe Sinai. De asemenea, alături de puternica reliefare mistică este şi interesul ascetic: orice amănunt al vieţii lui Moise se poate spune că este funcţional pentru perfecţionarea morală a creştinului, perfecţiune care culminează cu faptul de a deveni „prieten cu Dumnezeu“.
Filosof creştin, Părinte al Bisericii şi scriitor care a dus la apogeu teologia capadocienilor, Sfântul Grigorie de Nyssa a trăit experienţa vie a Duhului, mărturisită în mii de pagini ce se constituie în tot atâtea picături de har, date nouă spre luminarea minţii şi a inimii.
