Sfântul Grigorie Teologul şi-a povestit viaţa în poeme

Pomenit de Biserică la 25 ianuarie, Sfântul Grigorie Teologul ne oferă informaţii certe despre viaţa sa într-o serie de poeme autobiografice. În cea de-a doua parte a vieţii, arhiepiscopul Constantinopolului aşterne pe hârtie gânduri despre evenimentele prin care a trecut şi felul cum acestea şi-au pus amprenta asupra sa.

Dintre acestea, se distinge poemul "Despre viaţa sa" (II, I, 11), alcătuit din 1949 din versuri autobiografice şi apologetice. Traducătorul poemelor în limba română, diac. Ioan I. Ică jr., îl cataloghează drept "unica autobiografie din literatura antică". Într-o vreme în care lumea nu îşi mai găseşte modele adecvate, recursul la vieţile sfinţilor ne prezintă portrete demne de urmat, peste ani, în orice epocă.

Omagiu părinţilor

Cuvintele Sfântului Grigorie Teologul despre părinţii săi sunt pilduitoare pentru orice familie creştină: "Am avut un părinte foarte frumos şi bun, bătrân, simplu la purtare, cu viaţă aşezată, un adevărat patriarh, al doilea Avraam, fiind, nu părând, un om excelent. ş...ţ Iar mama, ca să fiu scurt, soaţă pe potrivă a unui asemenea bărbat şi de aceeaşi greutate morală, încă dinainte foarte evlavioasă din părinţi evlavioşi, femeie la trup, dar mai mult decât un bărbat prin purtare; amândoi erau pe buzele tuturor prin viaţa lor deopotrivă". Venirea pe lume a celui de-al doilea prunc, primul de parte bărbătească, după fiica Gorgonia, i-a făcut pe fericiţii părinţi să-l închine lui Dumnezeu: "Dar de cum am venit, îndată am ajuns şi străin cu înstrăinarea cea bună; căci am fost înfăţişat lui Dumnezeu ca un miel sau un viţel drag, jertfă nobilă şi cinstită cu raţiune, pentru că-mi este greu să spun ca un nou Samuel

[I Regi 1, 28], afară numai dacă m-aş uita la dorinţa celor ce m-au dăruit".

Educaţia

Educaţia părintelui capadocian se prezintă drept model pentru orice tânăr care doreşte să-şi clădească o cultură autentică: "Fiind încă imberb, mă poseda o dragoste fierbinte de literatură. Căci căutam să vin în ajutor literaturii neautentice cu o literatură adevărată, ca să nu se înalţe cei ce nu învaţă nimic altceva decât limbuţia deşartă şi goală ce stă în zgomote făcute din gât, şi să n-am nevoie de sofisme împletite. Nu mi-a venit nicicând în minte să pun ceva înaintea educaţiei mele şcreştineţ".

Coleg de studii cu Sfântul Vasile cel Mare la Atena, Sfântul Grigorie mărturiseşte: "Două căi ne erau cunoscute: cea dintâi, desăvârşită, ne ducea la sfintele noastre biserici şi spre învăţătorii de acolo; cealaltă, care nu era de aceeaşi vrednicie precum cea dintâi, ne ducea la învăţătorii ştiinţelor lumeşti". Rar s-a scris în întreaga literatură despre o prietenie atât de frumoasă: "Noi duceam astfel o viaţă liniştită - ca un izvor de ape dulci în ape amare, cum se crede - nelăsându-ne târâţi de cei ce duceau spre vătămare, ci trăgându-ne noi înşine prietenii spre cele mai bune. Căci şi în aceasta mi-a făcut bine Dumnezeu, căci m-a unit cu un bărbat prea înţelept, unic prin viaţă şi mai presus de toţi prin cuvânt. Cine e acesta? Dar îl cunoaşteţi foarte bine: era Vasile, marele folos al vieţii de acum. Cu acesta aveam în comun studiul, acoperişul şi gândurile. Iar dacă trebuie să mă laud, eram o pereche nu neînsemnată în Elada, căci toate le aveam comune şi un singur suflet lega două trupuri distincte. Ceea ce ne unea îndeosebi era aceasta: Dumnezeu şi dorul de cele mai bune".

Ierarh în capitala imperiului

În anul 379, paşii vieţii l-au purtat către Constantinopol, unde avea să ocupe scaunul de arhiepiscop. Oraşul de pe malul Bosforului nu i-a oferit, însă, liniştea pe care o căuta. În 378 murise împăratul arian Valens, lăsând în urmă o cetate imperială împânzită de lăcaşuri de cult eretice şi cu doar câteva altare ortodoxe. Având siguranţa adevăratei credinţe, Grigorie al Constantinopolului şi-a început misiunea de la amvonul Bisericii-paraclis "Anastasia", de unde aveau să răsune cele cinci cuvântări teologice, capodopere ale genului. Nici măcar reşedinţă arhierească nu a avut la început, primind găzduire şi protecţie din partea verişoarei aristocrate Teodosia. Dincolo de intrigi şi minciuni, însăşi viaţa i-a fost pusă în pericol, în special de acţiunile arienilor fanatici. Deşi erezia preotului alexandrin Arie fusese combătută la Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325), arianismul cu greu a fost înăbuşit, şi a fost suficient ca un împărat să o

accepte, pentru a lua din nou amploare. Mai întâi, în primul an de pastoraţie în capitala imperiului, chiar în noaptea Învierii Domnului din 21 aprilie 379, arienii au atacat cu pietre pe ortodocşii uniţi în rugăciune în Biserica "Anastasia". Peste ani, Sfântul Grigorie avea să rememoreze: "Voi lăsa deoparte pietrele, ospăţul meu îmbelşugat, cărora le-aş face un singur reproş: că n-au fost bine ţintite, când s-au întâmplat ele, care urmăreau omorul gol". Altădată, retras în chilia sa, a primit, la ceas de seară, vizita unor prieteni. Printre aceştia, "un tânăr palid, pletos şi îmbrăcat de doliu". Îl prinseseră când se pregătea să intre în camera sa, înarmat cu o sabie, să-l omoare: "Când l-am întrebat "Cine eşti, de unde eşti, şi de ce ai nevoie?", acela nu scotea decât strigăte încă şi mai mari. A început să se jure, să suspine, să-mi strângă şi mai tare mâinile, iar atunci

m-au podidit şi pe mine lacrimile. Iar când a fost smuls cu forţa de mine - căci nu putea vorbi - unul din cei de faţă a spus: "Acesta e asasinul tău. Află că vezi încă lumina zilei din pricina acoperământului lui Dumnezeu"". Părintele capadocian a avut puterea de a-l ierta pe cel ce voia să-i piardă viaţa: "Dumnezeu să te mântuiască. Nu e lucru mare pentru mine, salvatul, să arăt bunătate junghietorului meu. Îndrăzneala ta te-a făcut al meu. Priveşte cum te-ai făcut cuviincios pentru mine şi pentru Dumnezeu!"

"Despre sfârşitul vieţii"

Bolnav şi obosit de toate intrigile ce înăbuşeau capitala imperiului, Sfântul Grigorie Teologul avea să ceară dezlegarea de la împăratul Teodosie cel Mare pentru a-şi trăi bătrâneţile în linişte, retras: "Şi eu, împărate, o singură favoare cer puterii tale care face daruri măreţe. Nu cer aur, nu tăbliţe multicolore, nu acoperăminte pentru masa de taină, nu să primesc o înaltă demnitate pentru neamul meu sau să stau aproape de tine, cel preabun. ş…ţ Un singur lucru cer să mi se dea: să stau puţin departe de invidie. Doresc să cinstesc scaunul, dar de departe. Am obosit să fiu urât de toţi, chiar şi de prieteni, pentru că nu pot privi spre altceva, decât spre Dumnezeu". "La acestea împăratul a aplaudat în public şi au aplaudat şi ceilalţi, iar eu am obţinut favoarea, cu greu, după cum se spune, dar am obţinut-o", încheie sfântul povestea petrecerii sale în cetatea Sfântului Constantin.

Retras la Arianz, în cetatea unde crescuse, avea să aştearnă pe hârtie gânduri "Despre sfârşitul vieţii" (II, 1, 72): "Florile au trecut, s-a apropiat secerişul. Alb îmi este părul, iar aria cere spicul. Strugurele verde s-a dus şi tăierea lui e aproape. Teascul relelor mele e înălţat. Vai, ce zi rea pentru mine! Unde voi fugi de ea? Şi ce mă voi face? Ce teamă de păcat mă cuprinde? Teama de spinii şi strugurii Gomorei, atunci când Hristos Se va arăta la judecată dând ca un Dumnezeu unor dumnezei cele după vrednicie, un loc de lumină fiecăruia pe cât poate să poarte vederea Lui. O singură speranţă mi-a rămas: să alerg iarăşi în aceste scurte zile la călăuzirea Ta, Fericite!"

Florile au trecut, s-a apropiat secerişul. Alb îmi este părul, iar aria cere spicul. Strugurele verde s-a dus şi tăierea lui e aproape. ş...ţ O singură speranţă mi-a rămas: să alerg iarăşi în aceste scurte zile la călăuzirea Ta, Fericite!"