Sfântul Ioan Scărarul, o viaţă în urcarea muntelui spre cer

Cuviosul Ioan Scărarul, egumenul Mănăstirii Sinai, ne-a lăsat unul dintre cele mai vii şi frumoase îndrumare despre felul în care sufletul omului atent la dialogul cu Dumnezeu poate urca pe treptele nevoinţelor prin care dobândeşte virtuţile şi Împărăţia cerurilor. Asemenea Patriarhului Iacov din Vechiul Testament, Ioan Scărarul ne pune în faţă o scară pe care putem urca în Rai. A trăit la sfârşitul veacului al VI-lea şi începutul celui de-al VII-lea. Fiu de oameni înstăriţi, care l-au putut şcoli, el a ales să vieţuiască în aşezămintele monahale de la poalele muntelui Sinai, unde primise odinioară Moise poruncile dumnezeieşti. Acolo erau câteva zeci de astfel de mănăstiri, iar Sinaiul avea în jur de 100 de vieţuitori. Ioan a fost ucenicul ascultător al lui Avva Martirie. Contemporanii i-au spus lui Martirie că l-a tuns monah pe cel care avea să devină egumenul Sinaiului. La scurt timp după tunderea monahală şi după moartea învăţătorului său, Ioan se retrage ca pustnic în regiunea văii Tholas, la o depărtare de vreo 8 km de Mănăstirea Sinai. Acolo, tânărul monah şi-a făcut o grădină de zarzavaturi, pe care le îngrijea în timpul zilei, iar seara compunea cărţi, acest lucru ferindu-l de acedia care poate apărea într-un astfel de context al pustiei. Ajunge la o stare duhovnicească înaltă şi alţi monahi încep să-l viziteze sau chiar să-şi facă sălaş în apropierea chiliei lui. Astfel, un tânăr pe nume Moise, ucenic al Sfântului Ioan, este salvat de la moarte pentru rugăciunile acestuia. Cuviosul nu s-a depărtat de Sinai decât o singură dată, atunci când a vizitat Sketis şi Mănăstirea Tabeniselor. În rest, a stat toată viaţa în pustiul Sinai. Peştera în care a pustnicit este astăzi vizitată de pelerini, iar în apropierea acesteia a fost ridicată cu timpul o biserică închinată marelui cuvios.

După o vieţuire pustnicească de 40 de ani, Ioan este ales, împotriva voii lui, egumen al Mănăstirii Sinai sau mai bine zis al Mănăstirii Rugului Aprins, care mai târziu a devenit Mănăstirea „Sfânta Ecaterina”. Despre Sfântul Ioan Scărarul s-a spus, pe bună dreptate, că a fost ca un „al doilea Moise” în pustiul Sinai, ajungând la „Ierusalimul cel de sus”. Cu puţină vreme înainte de moarte, Ioan l-a pus egumen pe fratele său trupesc, pe nume Gheorghe, iar el s-a retras din nou în peştera unde pustnicise atâta vreme şi acolo şi-a încredinţat sufletul în mâinile Domnului, într-o primăvară. Biserica a stabilit data mutării sale la Domnul în ziua de 30 martie, iar a patra duminică din Postul Mare i-a fost închinată anume lui, pentru felul în care a înţeles să trăiască, dar şi să-i înveţe pe alţii despre urcuşul duhovnicesc, atât de necesar creştinului toată viaţa, dar accentuat în timpul Postului Mare al Paştilor.

În secolul al X-lea, Cuviosul Ioan era cinstit deja ca un sfânt al Bisericii. Astfel, Nichita Paflagonul îi scrie în acel secol un cuvânt de laudă sau panegiric, cum se scrie la pomenirea sfinţilor lui Dumnezeu. Părticele din moaştele Sfântului Ioan Scărarul se păstrează în mai multe mănăstiri greceşti din Koniţa, insulele Tinos, Samos şi Mikonos. Cinstitul cap al cuviosului se află la mănăstirea Schimbării la Faţă din Meteora.

Sfântul Ioan ne-a lăsat câteva scrieri, dintre care, desigur, cea mai cunoscută este „Scara urcuşului dumnezeiesc”. Alte scrieri sunt „Cuvânt deosebit pentru Păstor” şi „Scrisoare de răspuns lui Ioan din Rait”. Acest Ioan din Mănăstirea Rait l-a şi convins pe Sfântul Ioan să compună „Scara”. Astăzi se mai păstrează în jur de 70 de manuscrise greceşti ale lucrării, dintre care 15 în biblioteca Mănăstirii Sinai. Cele mai multe manuscrise datează din secolele XI-XIV. Cartea a fost tipărită pentru prima dată în 1606 de iezuitul M. Rader, la început doar „Cuvântul către Păstor”, iar în 1633 toată „Scara”. Această ediţie, deşi incompletă, a şi stat la baza textului „Scării” inclus în colecţia de texte patristice a abatelui J. Migne (vol. 88). Ulterior, au apărut alte ediţii, completate şi revizuite, precum şi traduceri, inclusiv în limba română, dintre care prima a fost la Mănăstirea Secu, în 1618. Părintele Dumitru Stăniloae a introdus această operă importantă în colecţia de texte filocalice, ea găsindu-se în volumul 9 al Filocaliei româneşti.

Lucrarea „Scara” este compusă din 30 de capitole, fiecare corespunzând unei virtuţi sau patimi. Capitolele sau cuvintele sunt independente, dar în legătură unul cu celălalt, constituind un fel de ierarhie a vieţii duhovniceşti. Primele trei ne arată ce este viaţa monahală, spu­nându-ne despre lepădarea lumii, desprinderea de obişnuinţele lumeşti şi înstrăinarea de bună voie. În următoarele sunt descrise virtuţile principale (ascultarea, pocăinţa, a­min­tirea de moarte, plânsul) pe care trebuie să le dobândească monahul, dar şi unele patimi (mânia, deznădejdea, lăcomia, mândria ş.a., în cap. 8-23) pe care acesta trebuie să le biruiască. Roade ale luptei celei bune sunt numite de Sfântul Ioan Scărarul simplitatea, smerenia, discernământul, care îl conduc pe ascet spre treptele mai înalte ale tăcerii, rugăciunii, despătimirii şi iubirii (cap. 30). Scara duhovnicească nu are o ultimă treaptă, pentru că dacă omul ajunge la iubire, atunci, după cum spune însuşi Sfântul Ioan, „înaintând în ea, niciodată nu ajungem la sfârşit, nici în veacul acesta, nici în cel viitor, adăugând lumină la lumină” (cap. 26; 2, 38).

Cuvântul al 28-lea vorbeşte despre „fericita rugăciune” astfel: „Rugăciunea este, după însuşirea ei, însoţirea şi unirea omului şi a lui Dumnezeu; iar după lucrare, susţinătoarea lumii. Este împăcare a lui Dumnezeu; maica lacrimilor şi fiica lor; ispăşirea păcatelor; pod de trecere peste ispite; peretele din mijloc în faţa necazurilor; zdrobirea războaielor, lucrarea îngerilor, hrana tuturor fiinţelor netrupeşti, veselia ce va să vie, lucrarea fără margine, izvorul virtuţilor, pricinuitoarea harismelor (a darurilor), sporirea nevăzută, hrana sufletului, luminarea minţii, securea deznădejdii, dovedirea nădejdii, risipirea întristării, bogăţia călugărilor, vistieria sihaştrilor, micşorarea mâniei, oglinda înain­tării, arătarea măsurilor, vădirea stării dinăuntru, descoperirea celor viitoare, semnul slavei. Rugăciunea este celui ce se roagă cu adevărat tribunal, dreptar şi scaun de judecată al Domnului, înaintea scaunului Judecăţii viitoare”.