Sfântul Tihon de Zadonsk sau credinţa dusă până la capăt

La începutul secolului al XVIII-lea, mai exact în anul 1724, avea să se nască în Rusia pravoslavnică unul dintre marii luminători ai Bisericii Ortodoxe, Sfântul Tihon de Zadonsk, episcop de Voronej şi Eleţk, cunoscut şi ca făcător de minuni. Viaţa lui a fost o pildă de neobosită slujire lui Dumnezeu şi oamenilor. Cărturar, dar şi om de rugăciune şi adâncă nevoinţă ascetică, Sfântul Tihon a făcut să rodească în sufletul său curat darurile credinţei în Hristos, Mântuitorul său.

În casa diaconului Savelie Chirilov, tatăl lui Timotei (numele de mirean al Sfântului Tihon), unde cel din urmă va sta până la vârsta de 14 ani, domnea o atmosferă de credinţă şi evlavie pe care o împărtăşea cu bucurie întreaga familie. Dar necazurile nu întârzie să apară. Odată cu moartea tatălui lui Timotei, familia pierde susţinerea materială. Domnica, mama Sfântului, împreună cu fiii ei, patru băieţi şi două fete, traversează o perioadă de sărăcie extremă. Văzând că le era foarte greu, un vizitiu bogat, dar lipsit de copii îi propune mamei lui Timotei înfierea celui din urmă. Dar lucrurile au luat o altă întorsătură. Să-l lăsăm chiar pe sfânt să povestească: „Măicuţa, cu toate că îl refuza (pe vizitiu), părându-i rău să mă dea, totuşi, neavând cu ce să mă hrănească, se hotărî să mă dea. Luându-mă de mână, mă duse la vizitiu. Fratele meu cel mare nu era acasă când am plecat. De aceea, auzind de la surorile noastre că sunt în drum spre noii mei părinţi, a alergat şi, ajungându-ne din urmă pe mine şi pe mama, s-a pus în genunchi în faţa ei şi i-a spus: «dacă-l daţi vizitiului, vizitiu se va face. Mai bine îmi iau lumea în cap, dar nu dau pe fratele meu… să ne străduim să-l învăţăm carte şi va reuşi să-şi găsească un rost la biserică ca diacon sau paraclisier». Şi măicuţa se întoarse acasă.“

Sărăcia materială şi bogăţia sufletească ale lui Timotei

Anii pe care i-a petrecut în casa părintească până la înscrierea sa la Şcoala Teologică slavonă din Novgorod, în modestie, şi-au pus puternic amprenta asupra tânărului Timotei. Preferinţa pentru simplitate, simpatia faţă de oamenii din popor, sobrietatea în limbaj, toate s-au impregnat în fiinţa lui. Şi la seminar a fost greu din cauza lipsei banilor, deşi Timotei era unul dintre cei mai străluciţi elevi: „Continuam să învăţ ca intern şi eram în mare suferinţă, din cauza neajunsurilor materiale; când îmi primeam raţia de pâine, îmi păstram jumătate să o mănânc, iar cealaltă jumătate o vindeam; cu banii primiţi, îmi cumpăram o lumânare la lumina căreia stăteam să citesc.“

Pentru că şcoala avea foarte puţini profesori, iar elevii erau foarte numeroşi, cursanţii erau obligaţi să aştepte mulţi ani pentru a accede la un nivel de studiu superior. De aceea, Timotei a zăbovit în seminar nu mai puţin de 14 ani. Deşi era elev, ajunsese ca în ultimul an să fie şi profesor de greacă pentru cei din clasele mai mici. Darurile cultivate de el, smerenia, supunerea şi hărnicia i-au atras respectul şi dragostea colegilor, a profesorilor şi chiar a episcopului de Novgorod.

În anul 1754, Timotei a absolvit seminarul. Atmosfera descrisă de unul din cunoscuţii lui era una de care se plângeau toţi: „Scolastica era pretutindeni la modă, câştigând teren în rândul majorităţii profesorilor. Între cuvânt şi faptă, între gând şi realitate nu exista aproape nimic în comun, se vorbea foarte mult şi în cuvinte alese, dar fără nici un rezultat. Nimic nu se punea în practică. Faţă de această stare de lucruri, Sfântul din Zadonsk era străin şi contradicţiile nu încăpeau în sufletul său.“

Ca să întorci de la rătăcire pe cineva trebuie să fii mai întâi tu în rânduială!

Timp de patru ani, din 1754 până în 1758, Timotei Sokolov a fost profesor de retorică în cadrul seminarului, după care a fost tuns în călugărie, primind numele de Tihon. Devine repede ierodiacon, ieromonah, arhimandrit şi egumen al Mănăstirii Jelticov, paralel cu activitatea profesorală la Seminarul din Tver. Este ales episcop-vicar al Novgorodului, unde nu stă decât un an, pentru că în februarie 1763, trecând la Domnul episcopul de Voronej şi Eleţk, Ioan Pavluţkoi, a fost investit ca arhipăstor al acestei eparhii episcopul Tihon. Zona unde păstorea ierarhul Tihon era una dificilă, mulţi eterodocşi şi credincioşi de rit vechi refugiindu-se în părţile Voronejului, aproape de râul Don, unde erau feriţi de urmărirea stăpânirii de stat. Pentru întoarcerea ereticilor la Biserica Ortodoxă, episcopul Tihon a mizat atât pe comisia misionară înfiinţată în cadrul garnizoanei cazacilor care locuiau în acele ţinuturi, dar a pus în primul rând accentul pe starea moral-religioasă a comunităţilor ortodoxe din eparhie. Cu alte cuvinte, s-a îngrijit de pregătirea unor preoţi competenţi, de dezvoltarea învăţământului religios, de îndeplinirea corectă a slujbelor religioase. Prima grijă a episcopului Tihon a fost înfiinţarea şcolilor pentru clericii săraci şi pentru copiii lor, pentru că, socotea ierarhul locului, educaţia religioasă are o putere hotărâtoare în lupta cu rascolnicii. Dar mai mult decât orice, episcopul realiza acest obiectiv aducându-şi aminte de zilele grele din internatul seminarului de pe vremea sa.

În Voronej mulţi oameni mai ţineau sărbătorile păgâne, fapt pe care Sfântul Tihon nu îl putea trece cu vederea. Ceremoniile închinate zeului Iarila, patron al agriculturii şi al fecundităţii sau al războiului, după mitologia slavă precreştină, petrecerile destrăbălate şi beţiile din ajunul celor patru posturi de peste an îl mâhneau peste măsură pe smeritul păstor din Voronej. A avut mult de luptat cu aceste obiceiuri, cu decăderea morală a oamenilor din eparhia sa. Nu de puţine ori îşi făcea apariţia chiar în toiul sărbătorilor păgâne. Reacţia oamenilor era cutremurătoare. Unii o luau la fugă, nesuferind ruşinea întâlnirii cu el, alţii îi cădeau la picioare şi cereau iertare, căindu-se. Mulţi nu înţelegeau semnificaţia ritualurilor la care participau şi, la cuvântul părintelui, se îndreptau din rătăcirea lor.

Activitatea sa în cadrul episcopiei îi ocupa tot timpul; când treburile pastorale o cereau, el petrecea în rugăciune, întocmind cuvinte de învăţătură pentru luminarea preoţilor şi a poporului. A condus eparhia de la Voronej patru ani şi jumătate. În aceşti ani a alcătuit mai multe scrieri pentru îndrumarea clerului, a tinerilor monahi şi a credincioşilor. „Datoria pastorală. Despre cele şapte Sfinte Taine“, „Povăţuire despre îndatoririle fiecărui creştin“, „Trupul şi sufletul“ sunt doar câteva din cărţile reeditate de multe ori la Moscova şi Petersburg chiar în secolul al XVIII-lea. Cerea preoţilor să aibă Noul Testament din care să citească zilnic, iar în scrisorile sale pastorale chema pe păstorii eparhiei sale la săvârşirea cu evlavie a Sfintelor Taine, la smerenie şi trezvie, la iubire de fraţi şi la cugetare de Dumnezeu.

De multe ori a fost văzut schimbat la faţă, cu chipul strălucitor

Nevoinţele aspre, munca pastorală, grijile şi provocările la care era chemat să facă faţă din pricina ereticilor i-au şubrezit sănătatea. În 1766 depune cerere să fie pensionat, iar din 1769 se mută la Mănăstirea Bogorodiţk din Zadonsk. Aici, în însingurare, Sfântul s-a cufundat în rugăciune şi viaţă ascetică şi contemplativă înaltă. Scrie în această perioadă mai multe cărţi despre îndrumarea celor care vor să-şi dedice integral viaţa lui Hristos, călugărilor: „Pravila vieţii monahale“, „Poveţe pentru cei ce au părăsit deşertăciunile lumii“ devin repere pentru lucrarea monahismului autentic. Înainte de moarte i s-a arătat de mai multe ori Maica Domnului înconjurată de Sfinţii Apostoli, care i-a spus data plecării din viaţa cea pământească. El însuşi a proorocit victoria Rusiei în războiul dus în 1812 de Napoleon împotriva ţarului. Despre episcopul de Voronej se spunea că nu de puţine ori a fost văzut schimbat la faţă, în extaz duhovnicesc şi cu chipul strălucitor, însă el evita şi chiar interzicea să se vorbească despre acestea.

Trecerea sa la cele cereşti s-a petrecut în data de 13 august 1783, în al cincizeci şi nouălea an de viaţă al Sfântului, ierarhul Tihon fiind înmormântat într-o criptă construită sub altarul bisericii mari a mănăstirii din Zadonsk. La aproape 100 de ani de la înveşnicirea sa, au fost descoperite moaştele sale neputrezite, iar la 25 mai 1861 în urma raportului Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse, Sfântul Tihon de Zadonsk a fost canonizat.

„Credinţa din suflet este asemenea unui prunc care se alipeşte de mama sa…“

În multe din scrisorile adresate episcopului de Voronej, o seamă de întrebări se referă la credinţa în Iisus Hristos. Ce este această credinţă? În ce constă ea, cum poţi verifica dacă ai credinţă, sunt întrebări la care Sfântul Tihon răspunde cu cuvinte teologice neaşteptat de inspirate.

„Iisus Hristos este Alfa şi Omega, începutul şi sfârşitul mântuirii; fără o credinţă adevărată şi vie în El nimeni nu se va mântui. Pentru a crede cu adevărat şi din toată inima în Hristos trebuie să-L recunoaştem ca fiind Dumnezeu adevărat, ca fiind Mesia Cel prezis de prooroci şi trimis de Tatăl în lume, ca fiind Mântuitorul şi Răscumpărătorul personal al fiecărui om.

Orice om trebuie să-şi însuşească dragostea Lui şi gândurile, faptele Lui. Acesta este izvorul credinţei adevărate, vii, născute din inimă: să-L numim pe Dumnezeu din tot sufletul: Dumnezeul nostru. Aşa spune şi Sfântul Pavel: «trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine»(Gal. 2, 20). Fiul lui Dumnezeu a iubit pe toţi oamenii şi pentru toţi S-a dat pe Sine, dar sufletul evlavios al lui Pavel şi-L însuşeşte ca pentru sine. Astfel îi spune şi Toma: «Domnul meu şi Dumnezeu meu!», deşi El este Domnul şi Dumnezeul tuturor. Această însuşire a lui Dumnezeu se arată în multe locuri din Scriptură, dar mai ales în psalmi, unde psalmistul David îl numeşte pe Dumnezeu: Împăratul Meu, Dumnezeu meu, luminarea mea, apărătorul meu. Tot aşa şi Dumnezeu se numeşte pe Sine Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac, Dumnezeul lui Iacov, pentru credinţa acestora în El, cu toate că este Dumnezeul tuturor.

Credinţa din suflet este asemenea unui prunc care se alipeşte de mama sa şi care vrea să se afle mereu în prezenţa ei, întinzându-şi pentru orice trebuinţă mânuţele spre ea. La fel credinţa, lăsând la o parte întreaga zidire, se alipeşte întotdeauna de Dumnezeu, căci de la El se trage, şi pentru orice necaz sau trebuinţă la el aleargă, cerând ajutor şi ocrotire, pe El se sprijină ca pe Dumnezeul ei atotputernic, atotînţelept şi adevărat. Cel care are această credinţă nu va suferi să păcătuiască, ci se va feri de săvârşirea răului, ştiind că Hristos, Răscumpărătorul său, a băut paharul amar al suferinţelor pentru păcatele tuturor.“