Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă Documentar Sfântul Vasile cel Mare - templul păstrător al adevărului deplin

Sfântul Vasile cel Mare - templul păstrător al adevărului deplin

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Documentar
Un articol de: Alex Burac - 29 Dec, 2007

Flacără nestinsă a adevărului şi foc arzător pentru eretici, dascăl şi medic de suflete, ascet şi filantrop neobosit, Sfântul Vasile cel Mare ne cheamă să îi urmăm exemplul. Prin scrierile sale, el luptă împotriva arianismului şi îndeamnă tinerii să culeagă, precum albina, ceea ce este bun de la fiecare scriitor şi filosof elin, pentru că şi înţelepciunea lor are utilitatea ei. Sf. Vasile s-a străduit din răsputeri să asigure unitatea creştinilor ortodocşi şi apropierea ereticilor arieni de dreapta credinţă.

 

 

 

Pe la 330 se năştea în Cezareea Capadociei un fiu de nobil pe care părinţii l-au numit Vasile. Mama sa se numea Emilia, iar tatăl său era Vasile, retor şi avocat în cetatea Neocezareii Pontului. Aceştia au reuşit să ofere micului Vasile modelul unui cuplu exemplar. Se îngrijeau atât de reuşita lor în plan social, având multă bogăţie, influenţă şi reputaţie, cât şi de propăşirea lor duhovnicească şi lucrarea dragostei creştine, încât multa lor râvnă de a primi pe străini, de a îngriji de bolnavi şi de săraci, uimeau mult pe locuitorii Pontului şi Capadociei.

 

 

Însă contribuţia lor cea mai însemnată pentru lumea creştină au fost copiii lor. Din cei nouă sau zece copii, cunoaştem doar numele a cinci dintre ei: Vasile, Macrina (care s-a nevoit ca monahie), Grigorie (viitorul episcop de Nyssa), Petru (viitorul episcop de Sevasta) şi Navcratie (care s-a făcut judecător şi a murit călugăr). În rândul sfinţilor, sunt număraţi astăzi primii patru dintre aceştia, la care se adaugă mama lor, Emilia, şi bunica lor, Macrina cea Bătrână.

 

 

 

 

Sub înrâurirea duhului Macrinei

 

 

 

 

Primul dascăl al micuţului Vasile a fost Macrina, bunica lui, de la care a învăţat primele litere ale credinţei. Această bătrână plină de înţelepciune, experienţă şi amintiri a fost marea personalitate ce a marcat copilăria lui Vasile, precum şi a Macrinei, sora lui, punând pentru totdeauna în sufletele lor temelia trainică a credinţei celei adevărate. Ca învăţăcei direcţi ai bunicii Macrina, Vasile şi sora lui au devenit măsură şi etalon duhovnicesc pentru ceilalţi fraţi ai lor.

 

 

O primă educaţie elementară a primit de la tatăl său, în Neocezareea Pontului, unde acesta îşi profesa meseria. Tânărul Vasile a dovedit încă de pe acum o minte ageră şi dornică de a pătrunde cu plăcere în tainele ştiinţei. A doua etapă a instrucţiei sale a avut loc la Cezareea, unde a primit o formare enciclopedică şi a avut marea şansă de a-l cunoaşte pe prietenul şi colegul Grigorie, care va deveni apoi marele Teolog, precum şi biograf al lui Vasile. Rezultatele la învăţătură ale lui Vasile erau cu totul excepţionale, încât era considerat de profesorii lui un geniu. Studiile şi le-a continuat apoi la Constantinopol, noua capitală a Imperiului roman, care se străduia să adune în ea tot ce născuse mai de seamă cultura greco-romană. Spiritul însetat de cunoaştere al tânărului Vasile, înzestrat şi cu un dezvoltat simţ al autenticului şi al adevărului, va suferi o oarecare dezamăgire făcând cunoştinţă cu lumea intelectuală a Constantinopolului. Un nou orizont al cunoaşterii s-a deschis înaintea lui Vasile în celebra cetate a Atenei. Înfloritor centru al literelor şi al artelor din Imperiul roman, Atena reprezenta piscul studiilor superioare din acea vreme. Veneau studenţi din toate colţurile Romei. Vasile s-a dedicat cu râvnă unor studii extrem de variate, urmând două cicluri de ştiinţe: primul cuprindea filosofia, gramatica şi retorica, iar celălalt aritmetica, geometria şi astronomia, optând chiar şi pentru medicină.

 

 

 

 

Lupta cu sine însuşi

 

 

 

 

După terminarea acestor studii, Vasile s-a întors în patria sa, cu sufletul frământat de gânduri indecise cu privire la drumul pe care să pornească mai departe: cel al retoricii sau cel al ascezei? O boală grea de ficat l-a lovit la numai 28 de ani şi, în aceste grele clipe, a început să mediteze profund la sensul vieţii sale trecătoare. A decis să pornească cu toată fiinţa sa pe drumul anevoios al trăirii adevărului deplin - Dumnezeu şi al lepădării de cele lumeşti. Şi-a dat seama că va trebui să ducă o luptă grea cu sine însuşi, pentru că, în anii săi de studiu, se lăsase destul de mult influenţat şi sedus de cercurile filosofilor şi ale retorilor necreştini. Simţea că mult mai intens trăise credinţa când era copil, alături de bunica sa Macrina, decât acum, după ce făcuse atâtea studii.

 

 

A pornit aşadar în căutarea unor modele vii de trăire creştină adevărată, care să îi stea înainte drept pildă de urmat. A călătorit în Siria, Egipt, Palestina şi Mesopotamia, unde a luat contact direct cu monahismul de acolo şi nevoinţa multor pustnici, care au născut în sufletul lui Vasile setea de asceză. S-a întors în Cezareea mai îmbogăţit sufleteşte, mai înţelept şi mai convins să se dedice cu totul ascezei.

 

 

 

 

Botezul şi împărţirea avuţiilor

 

 

 

 

Vorbea de asceză, era dornic să sporească tot mai mult, dar încă nu se botezase. În vârstă de 29 de ani, Sf. Vasile a primit Taina Sf. Botez de la episcolul Dianiu al Cezareii, un bătrân cu multă greutate părintească în ochii lui. Exista însă o povară lumească apăsătoare pentru tânărul Vasile, dornic să urce spre cer. El era fiu de nobil şi se simţea încă legat de bogăţia ce o avea de la părinţi. A decis aşadar să ofere o parte din avuţii săracilor, pentru a putea mai lesne gusta din bogăţiile duhovniceşti ale vieţii călugăreşti.

 

 

Sf. Vasile a pus un început organizat lucrării sale de nevoinţă, retrăgându-se într-o căsuţă pe mica proprietate ce îi mai rămăsese, în satul Annisa, unde se nevoiau şi mama cu sora lui. Rugăciunea, studiul biblic şi nevoinţa trupească se împleteau armonios în programul său zilnic de asceză. Dumnezeu îl binecuvânta cu dulci clipe duhovniceşti, în care Sf. Vasile se simţea copleşit de mângâierea Duhului Sfânt.

 

 

Se pare că doar în scurte răstimpuri trăia cu adevărat ca sihastru. Simţea nevoia să fie şi alături de oameni, de căutările şi necazurile lor. Menţinea corespondenţa cu prietenii lui, aducându-le folos în scris, şi primea cu bucurie pe unii dintre aceştia care veneau să îl vadă, împreună cu copii lor, arătându-le dragostea sa de dascăl.

 

 

 

 

Provocările teologice ale timpului

 

 

 

 

În acea vreme, situaţia Bisericii era critică. Spre deosebire de Răsărit, în Apus erau mai mulţi episcopi ortodocşi, care păzeau bine dreapta credinţă. Răsăritul era mâncat de caria arianismului, ramificat în două mari tabere: a arienilor extremişti (care susţineau că Fiul nu are aceeaşi fire dumnezeiscă precum Tatăl) şi a semiarienilor (care considerau că Fiul este „întru toate asemănător“ Tatălui, lucru ce lăsa deschisă chestiunea inferiorităţii Fiului faţă de Tatăl). Aceste curente eretice stăpâneau Răsăritul, singurele insule ale Ortodoxiei părând a rămâne Capadocia şi Pontul, care încă nu aveau mari teologi şi episcopi destoinici. Sf. Vasile luase pulsul acestor aprinse dezbateri, dar se simţea încă nepregătit să dea un răspuns clar acestor grele probleme. A hotărât din tot sufletul să se consacre studiului pentru a deveni un teolog înţelept. Şi-a dat seama că adevărata luptă nu era împotriva ereticilor, ci era lupta cu sine însuşi pentru a se face vas al primirii Adevărului-Hristos.

 

 

Dumnezeu îndreaptă paşii tânărului monah spre Pont, unde îi descoperă un loc cu totul minunat ochilor, liniştit şi foarte potrivit pentru nevoinţa pustnicească. Şi-a petrecut timpul aici în rugăciune, studiu şi lucrul de mână, osteneli care au dat curând un prim rod în teologie. Sf. Vasile şi-a dat seama că deosebirea dintre ortodocşi şi semiarieni ţinea mai cu seamă de nuanţele de limbaj. Astfel, luminat de Duhul Sfânt, a ajuns la o mare constatare teologică: terminologia (exprimarea) se poate schimba; important e să rămână neschimbat adevărul. Sf. Vasile nu a şovăit să lase deoparte termenul „deofiinţă“, stabilit de către Sinodul I ecumenic în simbolul de credinţă, şi să propună o altă expresie, care desigur exprima acelaşi adevăr şi prin care i-ar fi putut atrage la Ortodoxie pe semiarieni. Noua expresie era: „întru totul asemenea după fiinţă“, prin care credinciosul era ferit să accepte credinţa greşită că Fiul este mai prejos decât Tatăl. Această reuşită a Sf. Vasile va fi bine primită de Biserică şi va fi un prim impuls spre concilierea cu semiarienii.

 

 

 

 

Prietenie şi asceză

 

 

 

 

Scriind bunului său prieten de suflet, Grigorie, despre locul minunat în care se nevoia, Sf. Vasile îl îndeamna să i se alăture. Cei doi şi-au continuat aici frumoasa prietenie şi împreuna nevoinţă din timpul anilor de studiu, ostenindu-se cu privegherea, psalmodierea, înfrânarea trupului, cugetând la cele duhovniceşti, dar şi la problemele bisericeşti ale vremii. De aceea şi studiul lor teologic nu era unul speculativ, ci în strânsă legătură cu găsirea unor răspunsuri la aceste probleme ce sfâşiau Biserica. Nu lăsău deoparte nici treburile gospodăreşti şi agricole, prin care îşi procurau hrana necesară. Sf. Vasile a prelucrat regulile ascetice şi monahale pe care începuse să le scrie de unul singur în vremea şederii lui în satul Annisa, avându-l acum drept co-sfătuitor pe prietenul său de nevoinţă.

 

 

Frumoasele zile şi clipe de aproape un an pe care cei doi le-au petrecut împreună se vor încheia odată cu plecarea lui Grigorie în Nazianz, unde bătrânul său tată Grigorie, episcop al acelei cetăţi, avea nevoie de sprijin în lupta cu ereticii.

 

 

 

 

Preot al Celui Preaînalt

 

 

 

 

Moartea bătrânului Dianiu lăsa Cezareea fără păstor, iar vremurile grele cereau o alegere grabnică. Toate privirile s-au îndreptat spre nobilul şi senatorul Eusebiu, care într-adevăr era evlavios, iubitor de Biserică şi cunoştea bine mersul treburilor politice, dar foarte nepriceput din punct de vedere teologic şi liturgic. Făcut episcop, acesta a avut buna inspiraţie de a-l lua ca ajutor şi sfetnic pe Sf. Vasile, care a fost hirotonit preot. Obştea Bisericii din Cezareea l-a îndrăgit şi l-a iubit imediat, iar el le dăruia fără încetare din toate darurile pe care le primise de la Dumnezeu câtă vreme studiase şi se nevoise în singurătate.

 

 

De la o vreme, Eusebiu a început să îl urască şi să îl dispreţuiască pe Sf. Vasile. Susţinătorii şi apărătorii tânărului preot nu au întârziat să apară, astfel născându-se o mare tulburare. Cei care îi apărau demnitatea ameninţau cu schisma şi erau chiar hotărâţi să îşi facă propria lor Biserică, avându-l în frunte pe Sf. Vasile. Acesta trecea acum prin clipe dramatice, căci toate depindeau acum de el. Decizia pe care a luat-o era să fugă din Cezareea, în Pont, la vatra lui sihăstrească, pentru ca astfel să dispară şi mărul discordiei.

 

 

 

 

Primele obşti monahale

 

 

 

 

În noua sa calitate de preot şi păstor, s-a ostenit să organizeze în Pont şi în împrejurimi frăţii monahale, la care vor fi aderat cu siguranţă călugării care l-au susţinut în Cezareea. Cu această ocazie a mai prelucrat încă o dată regulile lui de organizare a vieţii cotidiene monahale, ce vizau propăşirea duhovnicească, şi care se vor constitui ulterior în Regulile mari şi Regulile mici.

 

 

În cei doi ani petrecuţi în Pont, a organizat multe obşti, pe care le-a supravegheat cu grijă. Toţi îl considerau avva lor şi era pentru ei modelul călugărului deplin. A întemeiat şi schituri pentru sihaştri, care de obicei erau mai înaintaţi în nevoinţă. Dar mult încercatul Vasile, considerând periculoasă retragerea şi izolarea absolută a pustnicilor, a făcut aceste schituri de sihaştri la mică depărtare de obşti. Astfel, câştigau şi cei din obşti, şi pustnicii. Primii se îmbărbătau şi nu se lăsau mai prejos în nevoinţa lor, ştiind că, aproape de ei, sihaştrii fac o şi mai aspră nevoinţă, iar cei din urmă, în clipele de slăbiciune sufletească, ştiau că puteau găsi sprijin şi alinare la fraţii din obşte.

 

 

 

 

Cum să se folosească tinerii de ştiinţele elinilor

 

 

 

 

Urcând la tron necredinciosul împărat Iulian, acesta a interzis profesorilor creştini să mai predea în şcoli. Educaţia tinerilor creştini trecea aşadar printr-o mare criză. Sf. Vasile a înţeles răul pe care voia să îl pricinuiască Iulian Bisericii şi a răspuns printr-o scriere: „Către tineri, cum să se folosească de ştiinţele elinilor“, în care explică acestora cum să se raporteze la cultura păgână. El sugerează tinerilor să culeagă precum albina ceea ce este bun de la fiecare scriitor şi filosof elin, pentru că şi înţelepciunea lor are utilitatea ei. Îl pregăteşte pe tânăr să primească mai bine înţelepciunea dumnezeiască a dreptei credinţe. Această lucrare a avut un răsunet imediat, întrucât tinerii creştini aveau acum o busolă sigură în navigarea lor prin cultura păgână a timpului.

 

 

Prigoana împotriva credicioşilor ortodocşi s-a înteţit sub împăratul Valens, arian convins, care a căutat cu orice preţ şi prin orice mijloc să răspândească această erezie în tot imperiul. Arienii făceau acum legea în Biserică. Singura rezistenţă care le dădea bătăi de cap era în Capadocia şi în părţile Pontului. Erau mulţi luptători buni, dar le lipsea îndrumătorul. Acest context l-a presat pe episcopul Eusebiu, să îl cheme înapoi pe Vasile şi să facă pace cu el.

 

 

Sf.Vasile a purces de grabă la întărirea dreptei credinţe, ostenindu-se să aducă prin predică mult folos tuturor creştinilor care veneau să-l asculte în catedrală. Roadele n-au întârziat să apară, căci prin învăţătura lui, unii se întăreau în credinţă, alţii o regăseau, iar alţii deveneau capabili să o apere. În ciclul acestor cuvântări se numără şi celebrele omilii la Hexaimeron sau Cartea Facerea, care alături de tâlcuirile la Psalmii lui David, au urmărit să aprindă în credincioşi interesul pentru credinţă şi sporire duhovnicească.

 

 

 

 

Chinul foametei şi măreţia sfântului

 

 

 

 

În vremea anilor 367-369, Capadocia a fost lovită de o foamete cumplită. Sf. Vasile privea cu multă durere la suferinţa oamenilor. Cel mai tare îl cutremura văzând cum această nenorocire se abătea asupra copiilor. Mişcat cu atât mai mult de acest lucru, a organizat o tabără filantropică în care a strâns pe cei mai înfometaţi dintre locuitorii cetăţii, cu copiii în frunte, pentru a le da de mâncare, făcând rost de provizii de la cei mai înstăriţi, pe care i-a convins să-şi deschidă sufletul spre milostenie. Toată această zbatere a sfântului pentru cei în suferinţă nu a rămas fără urmări pentru sănătatea lui, care devenea tot mai şubredă.

 

 

 

 

Alegerea întru episcop

 

 

 

 

Stingându-se episcopul Eusebiu, a venit rândul bine meritat al Sf. Vasile de a urca pe tronul arhieresc al Cezareii în anul 370. Situaţia Bisericii era destul de dezarmantă. Decăderea economică şi impozitele grele din acele timpuri afectau şi Biserica şi pe cetăţeni. Lucrarea noului arhiepiscop devenea extrem de anevoioasă, iar pătrunderea arienilor era extrem de lesnicioasă, sprijiniţi fiind de Curtea regală. Ca tabloul să fie şi mai complet, Sf. Vasile nu a încetat, nici până pe patul de moarte, să fie ţinta calomniilor şi minciunilor lansate de adversarii săi eretici. Dar acest stâlp al Ortodoxiei, sprijinit de harul Sfântului Duh, a stat mereu drept în faţa lor până la ultima suflare.

 

 

Tânărul mitropolit al Cezareii s-a confruntat cu multe probleme în eparhia sa, având de a face cu neascultarea şi opoziţia episcopilor săi, cu dese cazuri de simonie (unii episopi luau bani spre a hirotoni preoţi) sau cu obiceiul primejdios al şederii împreună (clerici necăsătoriţi care îşi luau ca ajutor în casă călugăriţe ori fete tinere).

 

 

Nu a încetat nici o clipă să piardă din vedere problemele săracilor, nedreptăţiţilor, orfanilor, văduvelor, bolnavilor şi a celor aflaţi în nevoi. Pentru aceştia a înfiinţat o serie de aşezăminte cunoscute sub numele de Vasiliada, care includeau case de oaspeţi pentru clerici şi demnitari politici, instituţii de asistenţă socială, ospătărie, spital şi şcoli tehnice, precum şi locuinţe care ofereau adăpost personalului.

 

 

Sf. Vasile s-a străduit din răsputeri să asigure o dublă unitate: una între creştinii ortodocşi şi una de apropiere a ereticilor arieni către dreapta credinţă. A trimis nenumărate epistole Bisericilor locale, a trimis oameni de nădejde să facă misiune şi să întărească credinţa, a făcut multe călătorii obositoare, care i-au zdruncinat sănătatea. Toate cu scopul de a vedea o Biserică unită. Însă nu şi-a văzut visul pe deplin realizat. Inima lui de păstor a fost mult încărcată de tristeţe şi dezamăgire, pentru că nici fraţii săi arhierei din Apus nu i-au întins o mână de ajutor, iar duşmanii lui nu au obosit în lupta de răspândire a ereziei şi de pătare a imaginii lui în faţa credincioşilor şi a episcopilor.

 

 

 

 

„În mâinile Tale îmi dau duhul meu“

 

 

 

 

Flacăra Duhului Sfânt avea să-l întărească în chip minunat împotriva tuturor acestor piedici, dar nu pentru mult timp. Nemiloasa boală a trupului îl secera tot mai mult, ţintuindu-l la pat. Avea conştiinţa împăcată de a fi putut sluji oamenilor şi lui Dumnezeu cu toată fiinţa lui, încât aştepta cu bucurie să se odihnească în patria cerească. La 1 ianuarie 379 şi-a dat duhul în mâinile Domnului, lăsând Bisericii comori nepreţuite şi mult folositoare până la sfârşitul veacurilor.

 

 

 

Citeşte mai multe despre:   Sfantul Vasile cel Mare