Sfântul Vladimir, mitropolitul martir al Kievului

O personalitate distinsă a Bisericii Ortodoxe Ruse a fost, la sfârşitul secolului al XVIII-lea - începutul secolului al XIX-lea, mitropolitul Vladimir al Kievului.

Născut în Rusia la 1 ianuarie 1848, Vasili Bogoiavlenski (numele de mirean al mitropolitului) a absolvit şcoala primară şi cea medie în oraşul Tambov, unde va urma mai apoi şi seminarul, confirmând prin aceasta vocaţia specială de a-i sluji lui Dumnezeu. Anul 1870 îl găseşte la Kiev, unde va studia la Academia Duhovnicească.

În urma cursurilor urmate aici, va fi recomandat drept un posibil titular al catedrei de limbi slave. Pronia dumnezeiască îl alege însă ca profesor la seminarul la care, cu puţin timp în urmă, studiase. În 1882 a fost hirotonit preot, iar în 1884 devine protopop al bisericilor din Kozlov, primind distincţia specifică tradiţiei ruseşti: mitra. Ca protopop a rămas în amintirea credincioşilor ca un neobosit administrator şi propovăduitor. O grea încercare însă apare în viaţa părintelui Vasile: moartea neaşteptată a soţiei şi a copilului lor. Acest fapt a fost cel care l-a chemat la slujirea Bisericii din altă treaptă, primind, astfel, la călugărie numele Vladimir. La scurtă vreme i se oferă rangul de arhimandrit.

În anul 1888 este hirotonit episcop vicar al Novgorodului dovedind, în acest timp o grijă părintească deosebită faţă de credincioşi, dar mai ales de clericii aflaţi sub conducerea sa.

„Vai mie dacă nu voi binevesti!“

Motivat de cuvintele Sfântului Pavel, ierarhul Vladimir a pus pe primul plan misiunea propovăduirii cuvântului lui Dumnezeu. O mărturie contemporană a Sfântului Vladimir este relevantă în acestă situaţie: când le vorbea oamenilor „se umplea de viaţă, devenind de nerecunoscut; forma simplă, fără pretenţii, a vorbirii lui era încălzită de focul unei profunde sincerităţi care producea o impresie uluitoare“.

Combaterea materialismului reprezenta o altă temă pe care Sfântul Vladimir a abordat-o. În stoparea acestui flagel al societăţii aduce la lumină puterea exemplului personal. Totodată, pune în valoare convorbirile extra-liturgice ale preoţilor cu credincioşii, îndemnându-i pe aceştia la un dialog ziditor cu păstoriţii lor.

Un ierarh apropiat de oameni

În anul 1891, preasfinţitul Vladimir a fost numit episcop al Samarei, unde, în cursul celor doi ani de păstorire, a organizat „Frăţia religios-educativă Sfântul Alexie“, al cărei preşedinte de onoare va fi. Începe astfel perioada în care materializează dorinţa aprigă de a catehiza poporul. Misiunea acestei Frăţii prevedea dezvoltarea, susţinerea şi îmbunătăţirea educaţiei parohiale. În timpul scurt al acestei păstoriri a extins şcolile bisericeşti pentru femei, s-au ridicat 10 biserici, a sprijinit numeroase cazuri sociale inclusiv ale clericilor săraci, bătrâni sau neputincioşi trupeşte. În timpul foametei ce s-a abătut în părţile păstorite a înfiinţat un comitet prin care se organizau colecte de ajutorare a celor năpăstuiţi. În perioada epidemiei de holeră, când autorităţile pierduseră controlul, iar oamenii erau debusolaţi moral, Sfântul Vladimir nu înceta a-i încuraja pe credincioşi, ieşind în mijlocul poporului cu crucea în mâini, liniştind oamenii, chemându-i la rugăciune şi înţelegere. Această apropiere a ierarhului de credincioşi s-a scontat cu emoţionante momente de preţuire, astfel încât poporul nu dorea să se despartă de arhipăstorul lui. Perioada petrecută la Samara a fost, după spusele ierarhului, însăşi cea mai frumoasă perioadă din viaţa sa.

Astfel, în 1892 este numit exarh al Gruziei (Georgia de astăzi), devenind arhiepiscop de Kartali şi Kakhetia. Timp de cinci ani de păstorire pe aceste meleaguri a reuşit ridicarea duhovnicească a credincioşilor şi, mai mult, a demarat un adevărat curent misionar, astfel încât Ortodoxia se bucura de primirea în sânul ei a credincioşilor de diferite alte confesiuni. Propovăduirea, construirea sau renovarea nenumăratelor lăcaşuri de cult, precum şi deschiderea a peste 300 de şcoli care funcţionau pe lângă fiecare parohie şi, nu în cele din urmă, înfiinţarea unui seminar teologic fac din Sfântul Vladimir un neobosit râvnitor pentru educarea în duh ortodox a oamenilor. Drept urmare, se formează „Societatea pentru revigorarea creştinismului în Caucaz“, cu scopul de a oferi credincioşilor privilegiul de a avea pe lângă fiecare parohie o bibliotecă alcătuită din cărţi cu conţinut duhovnicesc.

Nu a uitat însă preocupările ce îl măcinau continuu: asigurarea unei sănătoase educaţii duhovniceşti prin răspândirea cuvântului lui Dumnezeu, frăţii, seri misionare, convorbiri extraliturgice, editare de cărţi, răspândirea tipăriturilor bisericeşti.

Activitatea editorială la Moscova

Slujirea ierarhului Vladimir a atins punctul maxim la catedra din Moscova, unde a fost numit în anul 1898, activând aici cea mai mare perioadă a vieţii sale: aproape 15 ani. Aici a pus în practică aceleaşi principii şi rânduieli ca în locurile unde păstorise mai înainte. Dintre frăţiile înfiinţate aici amintim: „Frăţia Învierea lui Hristos“, „Sfântul Ierarh Petru“, cercul religios-filosofic „Sfântul Ioan Gură de Aur“, toate având rolul de a înţeleni în sufletele oamenilor cultura şi educaţia duhovnicească. În cadrul Academiei Duhovniceşti va obţine acordul pentru înfiinţarea unei catedre speciale de „Istoria şi combaterea sectelor“.

O lucrare de o deosebită importanţă editată la Moscova este „Evanghelia copilăriei“, un adevărat catehism biblic pentru copii. Numeroase ediţii ale scrierilor Mitropolitului Vladimir văd lumina tiparului în numeroase exemplare care mai apoi erau distribuite gratuit credincioşilor. Succesul de care s-a bucurat în urma publicării acestor materiale l-a motivat pe ierarh să înfiinţeze în 1912, revista „Golos Ţerkvi“ (Glasul Bisericii). Această publicaţie venea în ajutorul catehetic misionar întreprins de mitropolit.

„Mărturisea fără teamă credinţa…“

În cadrul datoriilor sale ca mitropolit al Moscovei intra şi participarea la şedinţele Sfântului Sinod. După trecerea la Domnul a mitropolitului Antonie, cel care conducea Sfântul Sinod, prerogativele acestei slujiri îi sunt încredinţate Sfântului Vladimir. Din această calitate o mărturie ne oferă tabloul descris în felul următor de Sfântul Tihon, patriarhul Moscovei şi a toată Rusia: „era credincios canoanelor Sfintei Biserici Ortodoxe, predaniilor Sfinţilor Părinţi şi mărturisea fără teamă şi cu îndrăzneală, cinstit şi cu nobleţe această râvnă înaintea tuturor, fără a ţine seama de urmări“.

Ajuns arhipăstor al Sankt-Petersburgului, are de îndurat unele prigoniri cauzate de condamnarea fără milă a dezordinii şi abuzurilor din acea perioadă. Totul se soldează cu „exilarea de onoare“ în Kiev, unde este numit mitropolit în 1915.

Împuşcat şi străpuns cu cuţite, la câţiva paşi de Lavra Pecerska

Situaţia politică din Ucraina la acea vreme devine critică. Pe 22 ianuarie 1918 bolşevicii încep asaltarea Kievului şi la puţină vreme pun stăpânire pe Mănăstirea Lavra Pecerska, unde săvârşesc acte de barbarie, pângărind lucrurile sfinte, batjocorindu-i şi chinuindu-i pe monahii de aici. În cele din urmă, mulţi dintre ei sunt ucişi. Peste câteva zile, asediul lavrei kievene continuă, hotărându-se condamnarea la moarte a mitropolitului Vladimir, pe motiv că tratarea năvălitorilor în ceea ce priveşte mâncarea nu este potrivită. Drept urmare, comandantul trupelor bolşevice ordonă arestarea mitropolitului. Acesta dovedeşte o excepţională tărie de caracter, asemănătoare mucenicilor primelor secole, şi astfel, ştiind că va fi ucis, mergea fără urmă de teamă. Scos afară din lavră, mitropolitul se ruga neîncetat, cântând încetişor şi făcându-şi semnul Sfintei Cruci. Înconjurat de soldaţi, vlădica Vladimir este dus la o mie de paşi de lavră, unde a avut parte de o moarte cumplită: a fost împuşcat şi străpuns cu cuţite. Înainte de mucenicescul sfârşit, mitropolitul Vladimir şi-a întins mâinile, cerând iertare de la Preabunul Dumnezeu şi, asemenea Domnului Hristos pe Cruce, s-a rugat pentru iertarea ucigaşilor lui.

Testamentul ierarhului: educaţia neîncetată

În cadrul scrierilor sale, Sfântul Vladimir a lăsat oamenilor un adevărat testament duhovnicesc ce a marcat ca un fir roşu întreaga sa viaţa: educaţia duhovnicească. Despre realizarea acesteia aflăm preţioase îndemnuri din lucrarea intitulată „Despre educaţie“, ce reprezintă condensarea gândirii Sfântului Vladimir în ceea ce priveşte acest subiect. În această scriere, alcătuită din predicile sale, se evidenţiază importanţa şi valoarea educaţiei creştine. Baza acesteia, conform Sfântului Vladimir trebuie să fie oferită în copilărie, pentru că aceasta este perioada cea mai prolifică în consolidarea unei religiozităţi de durată. În acest mod se subliniază datoria părinţilor de a-şi educa pruncii în duhul creştin. Părinţii sunt, pentru copii, etalonul în orice domeniu, dar mai ales cel bisericesc. Ei trebuie să devină adevărate exemple de vieţuire creştină. Altfel, orice încercare de catehizare a copiilor eşuează: „Căci dacă părinţii nu-L cinstesc pe Dumnezeu şi nu cinstesc Biserica Lui, cum pot nutri copiii frică şi respect faţă de tatăl şi de mama lor?“.

O teribilă remarcă, valabilă astăzi mai mult ca niciodată, subliniată de Sfântul Vladimir, este cea a educării simţului ruşinii. Acest lucru se poate realiza prin atragerea atenţiei la momentele aparent necuviincioase din viaţa copilului. Părinţii vor fi datori să supravegheze şi să surpe obiceiuri nepotrivite încă din fazele incipiente. Prin sfaturile sale practice şi utile, Sfântul Vladimir completează pedagogia creştină venind cu soluţii, căutând astfel să modeleze sufletele credincioşilor.