Sfântul Luca împarte cartea Faptele Apostolilor în funcţie de personalităţile şi de contribuţia marilor Apostoli Petru şi Pavel, cei doi stâlpi ai Bisericii Creştine care au edificat prin lucrarea lor misionară Trupul tainic al lui Hristos în lume. Biserica Ortodoxă îi cinsteşte în mod special pe cei doi Apostoli, rânduind o perioadă de post specială, care începe imediat după Duminica Tuturor Sfinţilor până la data lor de prăznuire, 29 iunie.
Capitolele 1-14 ale cărţii Faptele Apostolilor au în centru pe Sfântul Apostol Petru şi în special cuvântările sale programatice, care au dus la lărgirea numărului celor care au crezut, în special din Ierusalim. Capitolul 15 consemnează primul Sinod apostolic de la Ierusalim, unde s-a rezolvat problema moştenirii prescripţiilor legii iudaice în Biserica Creştină, şi funcţionează ca un punct central al naraţiunii. Capitolele 16-28 prezintă în detaliu activitatea predicatorială a Sfântului Apostol Pavel, care a vizat în special pe neamuri, adică pe păgânii din afara iudaismului. Antiteza dintre Apostolul Petru, fidel legii iudaice, cerând ca prescripţiile ei să fie observate şi de creştinii proveniţi din lumea păgână, şi Pavel, care avea o înţelegere duhovnicească a noii realităţi mântuitoare care era Biserica, a fost ilustrată în mod special de Sfântul Luca cu un anumit scop. Biserica, zidită pe "temelia Apostolilor", are o deschidere universală către întreaga lume, către toţi oamenii pământului care aveau nevoie de Evanghelia lui Iisus Hristos pentru a fi vii în Împărăţia cerurilor.
Biserica este "noua creaţie"
Apostolii Petru şi Pavel rezumă în personalitatea şi în lucrarea lor cele două direcţii spre care Biserica s-a îndreptat. O dată spre sinagoga iudaică, pentru
că iudeii au fost primii destinatari ai mesajului evanghelic, şi apoi spre păgâni, spre cei din afara iudaismului. Sfântul Apostol Luca, cel care creionează faptele şi cuvintele celor doi Apostoli în cartea Faptele Apostolilor, demonstrează că Biserica este pentru întreaga lume "noua creaţie" înfăptuită de Fiul Lui Dumnezeu, un mod de viaţă la care oamenii sunt chemaţi. Creştinii sunt desemnaţi a fi "plini de Duhul Sfânt". Membrii Bisericii sunt oameni care în urma evanghelizării şi a Botezului sunt plini de Duhul lui Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel pune foarte mare accent pe această componentă duhovnicească fundamentală a omului şi arată că în Biserică nu mai există separaţie între iudeu şi elin, rob sau liber, ci distincţia este între omul duhovnicesc, care are Duhul lui Dumnezeu, şi omul trupesc, care are duhul lumii. "Iar noi n-am primit duhul lumii, ci Duhul cel de la Dumnezeu, ca să cunoaştem cele dăruite nouă de Dumnezeu; pe care le şi grăim, dar nu în cuvinte învăţate din înţelepciunea omenească, ci în cuvinte învăţate de la Duhul Sfânt, lămurind lucruri duhovniceşti oamenilor duhovniceşti", le spune Sfântul Pavel corintenilor în prima sa epistolă adresată lor.
Pescarul din Betsaida
Despre Sfântul Apostol Petru ştim din paginile Sfintei Scripturi că era din Betsaida Galileii, un oraş nu foarte mare, din partea de nord a Ţării Sfinte. Petru era pescar, la fel ca şi fratele său Andrei, iar la chemarea Mântuitorului au devenit amândoi ucenici şi Apostoli ai lui Iisus Hristos. Galileia, numită "a neamurilor", era o provincie a iudeilor foarte pestriţă, pătrunsă de elenism, de limba greacă, de cutumele Imperiului Roman. Cu toate acestea, Petru era un evreu zelos pentru împlinirea legii iudaice, bun cunoscător al Vechiului Testament şi în special al profeţiilor despre venirea lui Mesia. Petru împreună cu Andrei au fost dintre ucenicii Sfântului Ioan Botezătorul. Dorul după Dumnezeu a fost încălzit în inima sa de cuvântările Botezătorului, despre care credeau că este Mesia. Petru era cel mai în vârstă dintre cei chemaţi, era cel mai matur, dar avea intuiţia unei inimi curate, care dincolo de aparenţe putea sesiza lucrarea lui Dumnezeu. Ştim că meseria de pescar era poate cea mai grea de la vremea aceea. Aceştia îşi câştigau literalmente pâinea din sudoarea frunţii lor, iar reuşita muncii şi a supravieţuirii ţinea de binecuvântarea cerului. Mai mult ca oricare dintre fraţii lor evrei, pescarii galileeni aveau nădejdea la Dumnezeu, care le putea salva viaţa sau le-o putea pecetlui. Petru a fost cu adevărat ceresc, după cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Era primul dintre Apostoli, caracterizat printr-un dor arzător după Dumnezeu, care nu-l va părăsi toată viaţa. Era pescar şi tată de familie. Ştia că dincolo de idealismele tinereţii şi speranţele care apar în sufletul omului există acel ceva care te ţine cu picioarele pe pământ, greul vieţii. Petru spera la Patria cerească mai mult decât toţi. La chemarea Mântuitorului "Vino după Mine", a răspuns prompt şi fără răgaz, aşa cum îi era şi firea, fără ascunzişurile omului învăţat, fără să facă calcule. Dorul dumnezeiesc l-a mânat să se arunce în apele mării atunci când Domnul Iisus li s-a arătat Apostolilor pe Marea Galileii, noaptea în furtună: "Doamne, porunceşte să vin la Tine şi voi veni". Petru a mărturisit în Cezareea lui Filip dumnezeirea Mântuitorului Iisus Hristos: "Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu". Petru a luat-o înaintea tuturor Apostolilor spre Domnul.
Îndrăgostit în aceeaşi măsură de pământ şi de cer
În acelaşi timp, în sufletul acestui om sfânt se îngemănau şi acele trăsături care l-au determinat pe Domnul Hristos să spună despre poporul evreu că este "tare în cerbice". Petru, cel râvnitor şi avântat spre cer, era în acelaşi timp legat atât de puternic de pământ, de legea iudaică, de tot ce însemna această viaţă, cu bune şi rele. Petru a fost îndrăgostit în aceeaşi măsură de pământ şi de cer. Imediat după ce mărturiseşte că Mântuitorul este Fiul lui Dumnezeu, el refuză, ca şi în alte situaţii, să accepte moartea Învăţătorului său, atrăgând o mustrare gravă din partea Acestuia: "Înapoia mea, satano, că nu cugeţi cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor". Mântuitorul îi arată Apostolului Petru că moartea Lui este jertfa pe care trebuie să o aducă spre mântuirea lumii din legăturile păcatului şi ale morţii. Imaginea lui Petru din Grădina Ghetsimani este uluitoare. Cu sabia în mână dorea să-şi apere Învăţătorul şi Dumnezeul de iudeii care veniseră să-l prindă şi să-l ucidă. A fost cea mai pură reacţie omenească a unui suflet iubitor, a unui suflet curat şi jertfelnic. Această impulsivitate şi râvnă a caracterizat pe Apostolul Petru până la final. Petru va fi printre primii care ajunge la mormântul gol al lui Iisus Hristos Înviat, iar mărturia despre Înviere făcută de el va constitui predica, kerigma celorlalţi Apostoli. Sfântul Apostol Pavel prezintă în Epistola către Corinteni o primă mărturisire a Bisericii: "Căci v-am dat întâi de toate ceea ce eu am primit, căci Hristos a murit pentru păcatele noastre după Scripturi, şi că a fost îngropat şi că a înviat a treia zi; şi că S-a arătat lui Chefa (Petru), apoi celor douăsprezece...". Sfântul Pavel arată că mărturia lui Petru despre Înviere, experienţa lui Hristos celui Înviat, este fundamentală pentru Biserică. Sfântul Apostol Petru a propovăduit Evanghelia în Ierusalim, în Iudeea şi în Antiohia, unde membrii Bisericii
s-au numit pentru prima dată creştini. Apoi în Pont, Galatia, Capadocia, Asia Mică, Bitinia. Conform tradiţiei, Petru a ajuns la Roma, unde a format Biserica de acolo. Sfântul Apostol Petru a sfârşit muceniceşte în capitala Imperiului Roman, fiind răstignit cu capul în jos în timpul lui Nero, la 29 iunie, anul 67. Pe locul unde a fost răstignit Sfântul Petru se află astăzi Bazilica San Pietro din Vatican.
Apostolul din afara celor doisprezece
Sfântul Apostol Pavel, spre deosebire de Petru, care a făcut parte din cei care au petrecut alături de Mântuitorul, s-a adăugat cetei Apostolilor în chip minunat după Înălţarea Domnului la cer şi Pogorârea Duhului Sfânt. Pe drumul Damascului este chemat la noua slujire de Domnul Iisus Hristos. De ce oare Dumnezeu a rânduit ca pe lângă ceata deja constituită a Apostolilor să aleagă în mod special pe un altul, pe un prigonitor al Bisericii, care a devenit minunat vas ales al Duhului Sfânt, rămâne o taină adâncă. Pavel însuşi mărturiseşte despre sine că a fost ales Apostol încă din pântecele maicii sale şi, într-adevăr, putem spune că slujirea apostolească a fost împlinită de el în chip deplin. Pavel spunea că s-a ostenit mai mult decât oricine. Dovadă ne sunt cele 14 epistole scrise de el comunităţilor creştine şi cele trei călătorii misionare în care a străbătut tot bazinul Mării Mediterane. A predicat Evanghelia mântuirii evreilor şi păgânilor. S-a ostenit aşa de mult pentru Biserică, ajunsese aşa de sus, încât spunea galatenilor: "Nu eu, ci Hristos trăieşte în mine". Pavel a fost un om învăţat, dar el mărturisea că nu s-a folosit de înţelepciunea lumii acesteia pentru a vesti Evanghelia. El a arătat lumii întregi lucrarea Duhului Sfânt. El a vorbit de omul duhovnicesc care primeşte nu după înţelepciunea omenească cele ale lui Dumnezeu, ci de la Duhul Sfânt. Pavel a fost un misionar desăvârşit. El spunea că s-a făcut toate pentru toţi, ca toţi să creadă şi să se mântuiască. Sfântul Ioan Gură de Aur l-a iubit cel mai mult pe Apostolul Pavel şi a scris cele mai frumoase pagini despre Apostolul neamurilor. El spune: "Pavel căuta ruşinea şi ocara pentru predicarea Evangheliei mai mult decât căutăm noi cinstea; căuta moartea mai mult decât căutăm noi viaţa; căuta sărăcia mai mult decât căutăm noi bogăţia, căuta ostenelile mai mult decât caută alţii tihna, însă nu doar mai mult, ci cu mult mai mult, căuta durerile mai mult decât caută alţii bucuriile, căuta să se roage pentru duşmani mai mult decât caută alţii să-i blesteme. Pavel a stricat rânduiala lucrurilor; dar, mai bine spus, nu a stricat-o, căci Pavel a păzit-o aşa cum Dumnezeu a legiuit-o. Tot ce dorea şi urmărea Pavel era potrivit firii, tot ce dorim şi urmărim noi este împotriva firii. De un singur lucru se temea, de un singur lucru fugea: de a supăra pe Dumnezeu, de nimic altceva; după cum nici nu dorea altceva decât a plăcea lui Dumnezeu". Pavel a predicat Evanghelia Mântuitorului Iisus Hristos în Iudeea, Antiohia, Efes, Cipru, Listra, Iconiu, Derbe, Galatia, Pont, Troa, Macedonia, Ahaia, Roma. A călătorit în Creta şi în insula Malta, a ajuns până în Peninsula Iberică. Conform tradiţiei, Sfântul Pavel a murit în aceeaşi zi cu Apostolul Petru, în timpul persecuţiei lui Nero împotriva creştinilor.
Icoana îmbrăţişării
O icoană specială a celor doi Apostoli Petru şi Pavel îi înfăţişează în chipul unei tandre îmbrăţişări. Petru este pictat bătrân şi cu barbă rotundă, iar Pavel - pleşuv cu barbă cenuşie, conform erminiei iconografilor bizantini. Această prezentare este poate şi mai enigmatică, întrucât ştim că între cei doi Apostoli intervenise o dispută privind propovăduirea Evangheliei. Petru cerea din partea păgânilor respectarea prescripţiilor iudaice, în timp ce Pavel declara inutilitatea legii pentru păgânii botezaţi şi pentru orice creştin chemat la o viaţă nouă a libertăţii şi a duhului. Această dispută a fost rezolvată la Sinodul apostolesc de la Ierusalim, când Apostolii au hotărât ca din Legea veche creştinii să se ferească de desfrâu, de cărnurile jertfite idolilor, de animale sugrumate şi sânge. Icoana îmbrăţişării apostoleşti indică unitatea creştinilor în slujirea Evangheliei şi în edificarea Bisericii Mântuitorului Iisus Hristos, dincolo de păreri personale şi orgolii lumeşti. Unitatea Apostolilor înseamnă jertfirea de sine şi dăruirea
reciprocă în relaţie de iubire şi comuniune.
Istoria Apostolilor
Sfântul Andrei cel întâi-chemat, fratele lui Petru, a propovăduit Evanghelia în părţile Mării Negre, în Dobrogea şi în Grecia. A fost răstignit pe o cruce în formă de X la Patara, în Ahaia. La vederea crucii, el a exclamat: "Te binecuvântez, o, cruce, care ai fost sfinţită prin trupul lui Hristos!" Sfântul Iacov cel bătrân, fratele lui Ioan, a murit tăindu-i-se capul din porunca lui Irod Agripa, în anul 42. Sfântul Ioan a fost, potrivit tradiţiei, primul episcop la Efes. Pe vremea împăratului Domiţian (81-96 d.Hr.), a fost aruncat la Roma într-un cazan cu untdelemn clocotit, dar scăpând nevătămat a fost surghiunit la anul 94 în insula Patmos, unde a avut revelaţia Apocalipsei. A trecut la Domnul pe la anul 100 de moarte bună. Sfântul Filip a luminat Frigia în Asia Mica şi a murit răstignit la Ierapolis la vârstă foarte înaintată. Sfântul Bartolomeu, zis şi Natanael, a propovăduit Evanghelia în ţările de la răsărit şi miazăzi de Iudeea şi apoi în Armenia. El a murit jupuit de viu şi apoi i s-a tăiat capul. Sfântul Matei Evanghelistul a propovăduit în părţile de miazăzi ale Mării Caspice şi a murit de sabie. Sfântul Toma, după o tradiţie, s-a dus prin ţările Parţilor şi prin Midia până în India, unde a murit străpuns de o lance. Sfântul Iacov cel tânăr, al lui Alfeu, a fost cel dintâi episcop al Ierusalimului. În anul 62, în urma unui complot al evreilor, a fost aruncat de pe tâmpla templului. Ridicându-se în genunchi, a fost omorât printr-o lovitură de măciucă. Sfântul Simon Zilotul, zis şi Canaanitul, a propovăduit Evanghelia în Africa de miazănoapte şi mai pe urmă în Persia. Se spune că el a murit tăiat în două sau răstignit. Sfântul Iuda Tadeul, sau Levi, a propovăduit în Iudeea şi Arabia, în Mesopotamia şi Persia. A murit muceniceşte în Fenicia. Sfântul Matia şi-a făcut apostolatul mai întâi în Iudeea, apoi la sudul Mării Caspice. O predanie spune că a murit la Ierusalim, ucis cu pietre de iudei şi tăiat cu sabia.
