Sfinţii Trei Ierarhi: „Nu este între noi unul întâi şi altul al doilea“

Sărbătoarea de astăzi simbolizează, într-un mod unic, unitatea creştinilor. După ani de dispute între comunităţile creştine, pe marginea „întâietăţii“ ca teologi a unuia dintre cei trei ierarhi, Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz şi Ioan Gură de Aur, în timpul împăratului bizantin Alexios I Comnenul (1081-1118), în urma visului pe care l-a avut episcopul Ioan al Evhaitelor, s-a hotărât ca 30 ianuarie să fie ziua de cinstire comună a celor trei ierarhi. De atunci şi până astăzi, sfinţenia, înţelepciunea şi realizările acestor trei mari Părinţi ai Bisericii sunt comemorate şi oferite ca exemple pentru creştini.

Sfântul Vasile cel Mare, numit de multe ori „mâna care lucrează“, pentru a se evidenţia atât înclinaţiile sale practice cât şi realizările din vremea episcopatului său, s-a născut în jurul anului 329, într-o familie de creştini din cu zece copii. Dintre aceştia, Vasile, Macrina şi Grigorie au devenit sfinţi, iar Petru, Grigorie şi Vasile au fost episcopi. În această familie deosebită, ierarhul capadocian a primit o educaţie solidă, fundamentată pe învăţătura creştină, şi a fost încă de tânăr fascinat de personalitatea episcopului Dianius de Cezareea. Mai târziu, a plecat să studieze la Constantinopol şi apoi la Atena, unde s-a împrietenit cu Sfântul Grigorie de Nazianz, despre experienţa academică şi legătura sufletească legată între cei doi tineri, scriindu-se de-a lungul anului pagini întregi. Însuşi Sfântul Grigorie de Nazianz, într-o biografie a prietenului său Vasile, povesteşte cum au studiat filosofia, retorica, gramatica, astronomia şi medicina, sub directa îndrumare a renumiţilor dascăli Proheresius, Himerius şi se crede că şi renumitul Libaniu. Calităţile sale, dar mai ales munca depusă în şcoala ateniană, l-au ajutat pe Sfântul Vasile să ajungă chiar profesor aici.

Chemarea spre monahism

Fratele său, Sfântul Grigorie de Nyssa, arată într-o lucrare în care prezintă viaţa Sfintei Macrina, sora celor doi ierarhi, că pentru o perioadă, Vasile a fost cuprins de faima şi succesul avut la Atena, încât a uitat de cele spirituale. Reîntâlnirea cu episcopul Dianius, l-a reabilitat pe tânărul Vasile, întors acum în Cezareea şi hirotesit citeţ. Punctul determinant din viaţa sa a fost momentul în care, influenţat de sora sa Macrina, întemeietoarea unui aşezământ monahal la Annesi, s-a rugat, după cum el însuşi mărturiseşte, pentru a fi îndrumat de Dumnezeu. Simţind chemarea spre monahism, spre asceză şi viaţă retrasă, a mers în Egipt, Palestina, Siria şi Mesopotamia, unde a admirat pioşenia călugărilor şi pustnicilor de acolo. Întors în ţara sa natală, a întemeiat o mănăstire în Pont, pe malul râului Iris, aproape de Annesi. Chiar dacă a fost iniţiat de Eusebiu de Sevastia în vieţuirea eremită sau retrasă, Vasile a introdus, în mănăstirea întemeiată în Pont, viaţa cenobitică sau comună pentru călugării de aici, aşa cum arată istoricii Sozomen şi Epifanius.

Episcop de Cezareea

După moartea episcopului Dianius, a fost ales ca întâistătător în Cezareea, episcopul Eusebiu. Acesta a încercat să-l convingă de mai multe ori pe Vasile să devină preot, însă fără succes. A acceptat totuşi să lucreze într-o funcţie înaltă în comunitatea creştină din Cezareea şi, în această calitate, a luptat împotriva arianismului şi a încercărilor împăratului Valens de a impune această erezie. Mai mult decât atât, în scurt timp, a devenit iubit de popor pentru că prin influenţa sa a reuşit să ajute săracii, să convingă autorităţile civile să dea legi favorabile poporului şi Bisericii, astfel încât a devenit cea mai iubită personalitate din cetate. Pe 14 iunie 370 a fost ales episcop de Cezareea, având şi titulatura de mitropolit al Capadociei şi exarh al Pontului. Chiar dacă unii episcopi sufragani nu l-au susţinut, el a fost ales prin ajutorul prietenului său Grigorie de Nazianz. Ca episcop, s-a ocupat în mod special de înlăturarea simoniei şi de primirea la hirotonie doar a candidaţilor care îndeplineau condiţiile necesare. Din scrisorile sale ca ierarh se înţelege că a făcut vizite pastorale, a învăţat, a îndemnat, a combătut ereticii, a ajutat săracii. Cu toate acestea, spre sfârşitul vieţii, mulţi episcopi, precum Antim de Tyana, i-au devenit duşmani, iar alţii susţineau arianismul. La 1 ianuarie 379, a trecut la Domnul, fără a vedea triumful dreptei credinţe împotriva ereticilor, care s-a înfăptuit la Sinodul al II-lea Ecumenic. Totuşi, la Sinod a fost folosită celebra sa lucrare, „Despre Duhul Sfânt“, pentru a-i combate pe ereticii pnevmatomahi.

Grigorie, marele teolog

Informaţii despe viaţa Sfântului Grigorie de Nazianz găsim în autobiografia sa în versuri.

Al doilea ierarh sărbătorit astăzi s-a născut în jurul anului 330, în Arianz, lângă Capadochia. Tatăl său fusese păgân fiind convertit la creştinism de soţia sa Nona. Mai târziu a fost episcop de Nazianz. Tânărul Grigorie a studiat în Cezareea Capadochiei, în Cezareea Palestinei, bogată în biblioteca şi amintirile despre Origen, şi în şcoala Alexandriei Egiptului. Şi-a completat studiile la Atena, unde a stat 10 ani şi a legat o strânsă prietenie, de o viaţă, cu Sf. Vasile. În 360, a venit în mănăstirea înfiinţată de Vasile pe malul Irisului.

Aici, cei doi teologi au studiat operele lui Origen şi au întemeiat „Filocalia“. A plecat apoi în Nazianz, pentru a-l ajuta pe tatăl său şi a fost hirotonit preot, chiar dacă s-a opus acestui lucru. A plecat pentru o perioadă în singurătate, timp în care a scris „Apologeticus“, lucrare în care arată greutăţile preoţiei şi motivele pentru care s-a ferit să o primească. S-a întors însă la tatăl său pentru a-l ajuta să evite o schismă, să facă o mărturisire de credinţă şi să readucă pacea în comunitatea respectivă, tulburată de semiarieni.

Cele cinci cuvântări teologice

Fiind ales episcop al Cezareei Capadochiei, Sf. Vasile, pentru a-şi reafirma autoritatea sa de mitropolit, micşorată de Antim de Tyana, îl consacra episcop, pentru nou înfiinţată episcopie a Sasimei, pe Sf. Grigorie. În 371, Sfântul Vasile l-a ales episcop de Sasima, dar Grigorie a considerat că alegerea sa a fost forţată şi s-a retras în munţi. A revenit la Nazianz să-şi ajute tatăl în pastoraţie, unde a rămas până la moartea lui şi a mamei sale, în 374. După această dată s-a retras la Mănăstirea „Sf. Tecla“ în Seleucia, Isauria, dornic de viaţă contemplativă. În 378 împăratul persecutor arian Valens a murit, iar credincioşii din Constantinopol l-au rugat, printr-o delegaţie, să vină să ridice şi să apere comunitatea lor niceeană. La încurajarea Sfântului Vasile, a acceptat şi, sosind în Constantinopol, în 379, a deschis o capelă unde oficia slujbele religioae şi predica. Talentul său oratoric, sfinţenia sa, au atras mulţi credincioşi din cetatea Constantinopolului, comunitatea de aici reînviind după 40 de ani de arianism. De aici şi numele capelei: „Anastasis“ - Învierea. Aici a rostit cele „Cinci Cuvântări teologice“ care i-au adus, mai târziu, numele de Teologul. Izbânda sa asupra arienilor anomei creştea, însă au apărut imediat şi neplăcerile aduse de adversari.

„Dacă plecaţi, pleacă şi Treimea“

Conflictele cu arienii, culminând cu incidentul din ziua Paştilor din 379, când o ceată de arieni l-au rănit grav pe Sfântul Grigorie şi au ucis un credincios, l-au determinat pe marele ierarh să plece din capitala Imperiului.

Numai rugăminţile credincioşilor, culminând cu celebra frază „Dacă plecaţi, pleacă şi Treimea“ l-au determinat să rămână în Constantinopol. În 380, împăratul Teodosie l-a ales episcop de Constantinopol, după voinţa poporului, lucru contestat de alţi episcopi. Sinodul al II-lea Ecumenic din mai 381, pe lângă confirmarea credinţei de la Niceea şi elaborarea unor măsuri de întărire a păcii în Biserică a avut şi scopul de a instala episcopul de Constantinopol. Conflictele şi discuţiile aprinse din timpul sinodului, dar şi contestările alegerii sale, l-au determinat pe Sfântul Grigorie să se retragă în Capadocia, la Nazianz, unde a condus pentru scurt timp treburile episcopiei de Sasima, iar în 383 l-a hirotonit pe Eulalius episcop şi s-a retras la moşia sa din Arianz. Aici, şi-a petrecut ultimii ani în rugăciune, scriindu-şi poemele. A trecut la Domnul în 389-390.

Un sfânt cu predici de aur

Al treilea mare sărbătorit astăzi este Sfântul Ioan Gură de Aur. Cel mai mare predicator creştin s-a născut la Antiohia, în jurul anului 354. Mama sa, Antuza, s-a ocupat de educaţia lui Ioan, după ce soţul ei, dregătorul Secundus a murit când copilul lor avea o vârstă fragedă.

Educaţia clasică a primit-o de la retorul Libaniu şi de la filosoful Andragatiu, studiind clasicii greci, retorica şi dreptul. S-a călugărit în 368 şi a trăit într-o peşteră lângă Antiohia. A fost botezat târziu, probabil pe la 372, de Meletie, episcop de Antiohia. În 374, după moartea Antuzei, Ioan s-a retras în munţii Antiohiei. În 380 s-a întors la Antiohia, iar în 381, Meletie l-a facut diacon. Acum a scris şi celebrul său tratat „Despre preoţie“. În 386, a fost hirotonit preot şi a primit misiunea de predicator. Geniul său oratoric l-au făcut celebru în scurt timp. A combătut pe eretici, îndeosebi pe anomei şi pe iudeo-creştini. La moartea patriarhului Nectarie al Constantinopolului, în 397, Sfântul Ioan a fost numit arhiepiscop al Constaninopolului prin influenţa lui Eutropiu, ministrul împăratului Arcadie.

Victima comploturilor de la curtea imperială

Reformele pe care le-a iniţiat în capitala Imperiului şi mai ales critica aspră a păcatelor şi luxului de la curtea imperială, au atras ura lui Eutropiu şi a împărătesei Eudoxia. Aceste acţiuni erau secondate de dragostea sa pentru săraci, pentru adevăr şi pentru dreptate. A avut ucenici în toată lumea creştină, inclusiv la Marea Neagră şi Dunăre, fapt care i-a adus şi mai mulţi duşmani. Venirea fraţilor Lungi la Constantinopol, izgoniţi de Teofil din Egipt ca origenişti, a provocat actul final al vieţii lui Ioan. Chiar dacă i-a primit pe fraţii Lungi, nu a intrat în comuniune cu ei şi nu le-a primit plângerea contra lui Teofil.

Aceştia s-au adresat împăratului, care a dispus convocarea lui Teofil în faţa lui Ioan. Sinodul, de la Stejar, aproape de Calcedon, prezidat de episcopul Teofil, l-a depus pe Sfântul Ioan. Acesta a fost rechemat din cauza răscoalei poporului care-şi cerea păstorul şi din cauza unui cutremur. Împăcarea n-a durat decât două luni. Spre sfârşitul anului 403, Ioan a criticat aspru neorânduielile de la inaugurarea unei statui a Eudoxiei, aproape de Biserica unde slujea el. Eudoxia, după sfatul lui Teofil, a convocat un sinod în 404 care a depus a doua oară pe Ioan. La 20 iunie 404, după o oprire scurtă la Niceea, Sf. Ioan a ajuns, după 77 de zile, la Cucuz sau Arabissos, în Armenia Mică. Dorindu-i-se exilarea la Pityus, un orăşel pe malul răsăritean al Mării Negre, Sf. Ioan a murit pe drum spre această localitate, la Comana, în Pont, pe 14 septembrie 407 cu aceste cuvinte pe buze: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate“. În anul 438, moaştele sale au fost aduse de împăratul Teodosie al II-lea în Biserica „Sfinţii Apostoli“ din Constantinopol. (Surse: Encyclopaedia Britannica, Vieţile Sfinţilor)

▲ Mentorii şi ocrotitorii şcolilor teologice

Sfinţii Trei Ierarhi au rămas cunoscuţi în Istoria Bisericii nu doar prin realizările deosebite din timpul vieţii lor. Atât Sfântul Vasile cel Mare cât şi Sfântul Ioan Gură de Aur sunt prezenţi în sufletele credincioşilor prin Liturghiile pe care cei doi ierarhi le-au alcătuit. Pe lângă acestea, operele sfinţilor prăznuiţi astăzi sunt actuale şi pline de învăţături. Celebra opera a Sfântului Vasile cel Mare, „Regulile monahale“ a stat la baza organizării vieţii monahale, iar molitfele sale sunt şi astăzi citite în biserici. De asemenea, lucrări ca „Despre Duhul Sfânt“ sau „Contra lui Eunomiu“ şi „Comentarii la Hexaemeron“ sunt cunoscute ca opere de căpătâi în teologia răsăriteană.

Primele poeme creştine

Sfântul Grigorie de Nazianz este cunoscut şi datorită celebrelor „Cuvântări teologice“, care uimesc prin profunzimea ideilor teologice. Pe lângă acestea, ne-au rămas de la marele teolog, 507 poeme creştine, în care se îmbină elocinţa cu filosofia şi teologia. De la Sfântul Ioan Gură de Aur ne-au rămas omilii sau predici la majoritatea cărţilor Sfintei Scripturi, dar şi celebrul tratat „Despre preoţie“.

▲ Din tainele unei sfinte prietenii

Venirea Sf. Vasile la Atena avea ca motiv dorinţa de a-şi continua studiile încheiate la Constantinopol. Sf. Grigorie, care studiase în Cezareea Palestinei şi la Alexandria, ajunsese şi el la Atena, înaintea lui Vasile - desigur, în acelaşi scop. Întrevederea lor le-a adus o mare bucurie, având acum ocazia să-şi ţină promisiunile făcute în tinereţe de a consolida o strânsă prietenie. Studenţi din toate neamurile Imperiului Roman se adunau în această cetate înfloritoare. De regulă ei formau grupuri alcătuite pe considerente etnice. De o asemenea grupare etnică studenţească, alcătuită din armeni, s-a apropiat şi Sf. Vasile, la câteva zile după sosirea lui. Aceştia nu erau străini de capacităţile intelectuale, agerimea şi vasta pregătire a lui Vasile, astfel încât l-au supus imediat unei competiţii de retorică.

Credeau că îl puteau umili în ochii celorlalţi studenţi care erau deja sub impresia faimei lui. Armenii l-au atacat susţinut. Sf. Vasile se străduia din răsputeri să-şi menţină poziţia, dar îi era foarte greu. Lângă el stătea şi Sf. Grigorie, care, din fire mai rezervat în relaţiile sociale, nu pricepuse de la început scopul duelului oratoric. Văzând că prietenul său pierde bătălia şi dându-şi seama de intenţia perfidă a studenţilor armeni, Sf.Grigorie s-a aruncat, cu toată puterea sa, de partea Sf. Vasile şi au început împreună un atac susţinut. În scurt timp armenii dat înapoi şi, dezarmaţi, au părăsit lupta.

Dezamăgirea Sfântului Vasile

Episodul acesta a avut un întreit rost. A dovedit agerimea Sf. Vasile şi i-a îndreptăţit, astfel, renumele. A întărit şi a adâncit prietenia celor doi tineri. A umplut de dezamăgire şi amărăciune sufletul Sf. Vasile, căci înţelesese că imaginea luminoasă a Atenei pe care şi-o făurise înaintea venirii se sfărâmase până în temelii. Văzând că sufletul sensibil al Sf. Vasile era stăpânit de amar şi dispreţ faţă de toate, Sf. Grigorie i-a stat alături, cu dragoste, încurajându-l cu cuvinte simple. Au stat mult de vorbă, ca la o spovedanie. Şi-au limpezit împreună problema sensului vieţii, căzând de acord că ţelul lor trebuie să fie viaţa în Hristos şi nevoinţa după virtuţile creştineşti. Atena era aproape pe de-a-ntregul păgână. Trebuia, aşadar, ca cei doi să devină expresia unui nou mod de viaţă pentru Atena. În acea clipă, cei doi au înţeles ceva fundamental: că fiecare avea de învăţat de la celălalt, că fiecare avea nevoie de celălalt, că trebuiau să lupte cot la cot şi fiecare să prindă curaj de la celălalt.

Viaţa de zi cu zi

S-au hotărât deci, să locuiască împreună. Trăind sub acelaşi acoperiş, mâncau aceeaşi hrană, se nevoiau împreună spre aceeaşi ţintă şi erau în acelaşi duh. Aceasta, desigur nu însemna câtuşi de puţin scăderea zelului lor pentru ştiinţă. Studiau cu râvnă şi erau totdeauna primii. În lupta lor duhovnicească simţeau nevoia unui model călăuzitor, a unui avvă. Pentru că în Atena era mai greu de găsit, hotărâră ca fiecare să-şi fie normă şi măsură pentru celălalt. Amândoi îşi deveniseră avvă, povăţuitor, model. Cercul lor de prieteni nu era foarte numeros. Era alcătuit din colegi serioşi, responsabili, cuminţi. La fel de selectivi erau şi cu disciplinele de studiu. Apreciau calitatea lor, în funcţie de folosul pe care îl aduceau, nu după forma lor plăcută şi atrăgătoare. Întreaga viaţă la Atena a celor doi prieteni se desfăşura doar pe două drumuri: cel ce ducea la biserică, care era cel mai important, şi cel care du-cea la universitate. În fiecare duminică şi în unele după-amieze apucau drumul bisericii, cerând sfaturi de la preoţi şi ascultându-le catehezele. La manifestările zgomotoase şi la distracţiile cetăţii păgâne nu mergeau. Sărbătorile păgâne, banchetele şi teatrele le rămâneau necunoscute. Toate le supuneau unei judecăţi aspre: cu ce pot contribui la lupta pentru virtute.

Serile duhovniceşti

Cele mai plăcute clipe petrecute de cei doi au fost serile. Duhul li se odihnea de toate lucrurile lumeşti nefolositoare şi se putea îndrepta în linişte către cele cu adevărat de trebuinţă. Persoana fiecăruia dintre cei doi devenea carte deschisă pentru celălalt. Devenea o oglindă curată în care celălalt citea adevărul. Atât de reală şi de adâncă ajunsese prietenia lor, încât cei doi păreau una. Măreţia şi fericirea acestei prietenii stătea în aceea că fiecare contempla în celălalt chipul lui Dumnezeu, şlefuit de virtute şi izbăvit de măştile păcatului. Cei doi mari sfinţi ai Bisericii nu vor fi uitat niciodată aceste clipe ale studenţiei lor la Atena. Nu pentru că nu ar mai fi petrecut asemenea clipe, ci pentru că erau cele dintâi. Într-o lume în care prietenia dintre tineri este adesea alterată de caria păcatului, exemplul lor de prietenie stă pildă peste veacuri până astăzi. (Alexandru BURAC)

Notă: Aceste detalii biografice au fost selectate şi prelucrate din cartea „Viaţa Sfântului Vasile cel Mare“, de Stelianos Papadopoulos, Ed. Bizantină, Bucureşti, 2003.)