Smaranda Mavrocordat, portretul unei ctitore

Între soțiile de domnitori ai Ță­rilor Române care au lăsat mărtu­rii ale credinței lor pe acest pământ se află și Smaranda Doamna, soția lui Nicolae Alexandru Mavrocordat (1680-1730), care a urcat pe scaunul Moldovei de două ori (1709-1710 și 1711-1716) și tot de două ori pe cel al Țării Românești (1716 și 1719-1730). Începând cu a doua domnie în Moldova şi continuând cu domniile sale în Muntenia, prin Nicolae Mavrocordat s-a instaurat epoca fanariotă în Țările Române, care a durat până în 1821.

Epoca fanariotă este cunoscută mai ales pentru părțile sale rele, dar domniile lui Nicolae Mavrocordat au adus și aspecte pozitive, el fiind considerat de istorici un domn „luminat”. În contul măsurilor bune luate de el se află reorganizarea Academiei Domnești de la Iași, dar și ctitorirea faimoasei Mănăstiri Văcărești în București și, în general, influența sa benefică asupra vieții religioase și culturale, el fiind și un eminent literat, autor al unor scrieri interesante.

Smaranda a fost cea de-a treia sa soție, primele două murind - Casandra Cantacuzino în 1713, cu care n-a avut copii, și Pulcheria Tzouki în 1716, cu care a avut șase copii. Tot de neam grecesc, Smaranda era fiica lui Panaiotaki Stavropoleos și i-a dăruit domnului Nicolae Mavrocordat trei copii.

Istoricii care au abordat perioada fanariotă, printre care Dinu Giurescu, Ion Nistor, Florin Constantiniu, vorbesc frumos despre Smaranda, descriind-o ca pe o femeie cultivată și credincioasă, continuatoare a proiectelor cultural-religioase începute de soțul său. În lucrarea „Trecute vieți de doamne și domnițe”, Constantin Gane, în capitolul dedicat Doamnei Smaranda Mavrocordat, îi evidențiază calită­țile. El o descrie pe Smaranda ca fiind o femeie inteligentă, cu o cultură rafinată și cu o voință puternică, având un rol important în familia domnească și chiar în viața politică indirect. Deși era a treia soție a domnitorului fanariot, ea a reușit să aibă o influență asupra soțului său, dar și asupra copiilor acestuia din căsătoriile anterioare, care nu erau puțini: Ioan N. Mavrocordat (1712-1747), domn în Moldova (1743-1747); Scarlat Mavrocordat (1701-?); Constantin Mavrocordat (1711-1769), domn al Țărilor Române, căsătorit cu Smaranda Cantacuzino și cu Ecaterina Rosetti; Ioannis Mavrocordat (1712-1757), principe fanariot, domn în Moldova, căsătorit cu Maria Mavrocordat (n. Guliano) și cu Sultana Mavrocordat (n. Manos); Ruxandra Alevra; Maria Scarlatos. Gane mai amintește și despre un portret nefavorabil al acestei soții de domnitor făcut de olandezul Mihail Chendus Vanderbech, doctor al curții domnești pentru o vreme, care, după ce a fost obligat să părăsească demnitatea respectivă dintr-o supărare făcută lui vodă, a scris o broșură răutăcioasă la adresa familiei domnești.

A ridicat Biserica Foișor și „casa de priveală”

Fire credincioasă și iubitoare de frumos, după ce a rămas văduvă, în 1730 Vodă Mavrocordat murind de ciumă, Smaranda și-a îndreptat puterile sufletești spre rugăciune, milostenie și zidirea de lăcașuri de cult. Așa a luat ființă Biserica Foișor, închinată Maicii Domnului și Sfântului Mucenic Trifon, construită de ea la marginea cetății Bucureștilor, după cum grăiește pisania: „Această Sfântă și Dumnezeiască Biserică, cu hramul Nașterea Prea Sfintei Stăpânei noastre Născătoarei de Dumnezeu și Pururea Fecioara Maria, este din temelie zidită, zugrăvită și înfrumusețată pe dinlăuntru și pe dinafară până la săvârșit, precum se vede, cu toată cheltuiala Prea Luminatei Măriei Sale Doamna Smaranda, Doamna Fericitului și Pururea pomenitului răposatului, Măriei sale, Ioan Nicolae Alexandru Voievod. Săvârșindu-se în zilele Prea Luminatului și Prea Înălțatului Domn Ion Constantin Nicolae Voievod, întru a patra domnie a Măriei Sale, aici în Țara Românească, pentru veșnica pomenire a Măriei Sale şi a tot luminat neamului Măriei Sale și a închinat-o a fi metoc Sfintei Mănăstiri Radu Vodă de aici din București unde există; se cinstește hramul Prea Sfintei Treimi, fiind moșia acestei Mănăstiri. Și a fost ispravnic până la săvârșirea acestui Dumnezeiesc lăcaș Pascal Vel. Ispravnic. De la zidirea lumii 7254 - De la Hristos 1746 - noiembrie 20”.

Chiar dacă greșește anul, Dimitrie Papazoglu, în cartea „Istoria fondărei orașului București”, face o descriere a bisericii și a palatului construit lângă biserică, precum și a foișorului, loc înalt pentru a observa împrejurimile, așa-zisa „casă de priveală”. Papazoglu scrie astfel: „Sfânta biserică de la mahalaua Foişor, ce este făcută în dreptul monastirei Văcăreşti, în partea stângă a Dâmboviţei, este ridicată de doamna lui Nicolae Vodă Mavrocordat, la 1718, căci lângă această biserică erau palatele doamnei (haremul), şi de acolo se făcuse un pălimar lung, ca un foişor, şi cu învelitoare, prin care mergea doamna de la haremul ei până la Văcăreşti, la Vodă. Acest foişor era ridicat pe mai mulţi stâlpi, pe un spaţiu de o jumătate de oră călătorie, şi, cu ferestrele în amândouă laturile, îşi continua lungimea lui peste lunci, peste grădini, chiar peste apa Dâmboviţei, şi de atunci s-a numit acea mahala a Foişorului. Tradiția aceasta se spune de toţi bătrânii acelei mahalale”.

Acel „pălimar” era o construcție unică în peisajul acelor vremuri, fiind pasarelă peste mlaștinile Dâmboviței și ale lacului Văcărești, lungă de 2,5 km, suspendată pe piloni de stejar, acoperită cu un geamlâc, astfel încât drumul de la Mănăstirea Văcărești până la palatul și biserica de la Foișor să nu fie făcut prin ploaie sau arșiță.

Tot între ctitori este pomenită Smaranda Doamna și la Schitul Maicilor, așezământ ridicat în 1726, soția domnitorului dăruind atunci noii obști monahale 300 de stânjeni din moșia domnească și purtându-i de grijă și când a rămas văduvă.

La 1730, când a murit Nicolae Mavrocordat, biserica Mănăstirii Văcărești încă nu era gata. Sprijinită de noul domn al Țării Româ­nești, Constantin Mavrocordat, fiul lui Nicolae, Doamna Smaranda a avut un rol important în desă­vârșirea lucrărilor frumoasei biserici, care a devenit o capodoperă a artei sacre românești, reprezentativă pentru stilul barocului târziu românesc. Începută în 1716, mănăstirea a fost edificată complet în 1736.

Chipul pictat al Smarandei

Chipul Smarandei Mavrocordat a ajuns până la noi în câteva fresce votive. O vedem zugrăvită în tabloul votiv al Bisericii Stavropoleos din centrul Capitalei, lăcaș de cult ridicat de monahul grec Ioanichie, la 1724, sprijinit de familia domnitorului Mavrocordat. Smaranda apare alături de domnitor și de mulții copii ai familiei. Este pictată și în tabloul votiv al bisericii Schitul Maicilor din București, dar era pictată împreună cu Nicolae Mavrocordat și familia în faimoasa Biserică Văcărești, demolată după cum se știe, în 1986, de Nicolae Ceaușescu. În mod surprinzător, nu există tabloul său votiv în Biserica Foișor, dar părintele paroh Gheorghe Oprea ne-a spus că este posibil ca osemintele dintr-o criptă veche descoperită acolo să fie ale ctitorei și ale celor trei copii ai săi. În mod cert aici se păstrează o candelă deosebit de frumoasă și interesant realizată: candela mare de argint are trei „pui”, adică trei candele mai mici legate de ea, pe care este inscripția „Smaranda Doamna”.

Portretul Doamnei Smaranda s-a păstrat foarte bine și în Paraclisul istoric Patriarhal, acolo unde apare alături de Domnul Nicolae Mavrocordat, ctitorul din 1723. Doamna Smaranda apare în partea dreaptă a tabloului votiv, ținând cu mâna dreaptă macheta bisericii. „Pe cap poartă aceeaşi coroană de aur cu pietre preţioase ca şi Domnul Nicolae Mavrocordat. Coroana lasă să se vadă puţin părul negru, despărţit cu cărare pe mijloc. Poartă cercei în urechi, iar la gât se văd şase şiruri de mărgăritare şi un medalion. Pe degete se zăresc mai multe inele cu pietre preţioase. Este îmbrăcată cu o rochie lungă, galbenă, uşor încreţită, cu talie înaltă până sub sâni, iar pe deasupra are o haină aurie ţesută cu flori negre, care la margini este îmblănită cu samur. În picioare este încălţată cu pantofi scumpi cu toc. În faţa ei stă micuţa Sultana, care ţine în mâini o ghirlandă de flori. Capul îi este acoperit de o căciulă din blană. Ca şi maica sa, la gât are şase şiruri de mărgăritare, pe degete inele, iar în urechi, cercei bogaţi. Poartă o rochiţă roşie, cu talie înaltă, iar pe deasupra, o hăinuţă lungă şi îmblănită la margine cu samur. În stânga ei este redată Maria Mavrocordat, fiica acestuia cu cea de-a doua soţie - Pulheria” (Anca Beatrice Todireanu, în studiul „Tabloul votiv din Paraclisul Patriarhal”).

Smaranda Doamna rămâne în istorie pentru credința sa arătată prin actele sale ctitoricești, importanța acestora iradiind în timp până în zilele noastre.