Spiru Haret, ministrul providenţial

Spiru Haret s-a născut la Hanul Conachi, Iaşi, în 15 februarie 1851. Învăţătura primară şi-a început-o în familie şi apoi la şcoala primară din Dorohoi, iar la 28 aprilie 1860 a fost înscris în clasa a II-a la şcoala din Sărărie (Iaşi), aflată sub conducerea lui Toma Săvescu, care a trăit să-şi vadă şcolarul urcând pe rând toate treptele scării sociale. Precocitatea ştiinţifică a lui Haret a fost probată de cele două manuale pe care le-a publicat încă de pe băncile liceului, unul de algebră şi altul de trigonometrie.

Profesor de matematică la Seminarul din Bucureşti

După susţinerea bacalaureatului în 1869, Haret s-a înscris la Facultatea de Ştiinţe a Universităţii din Bucureşti.

„El a văzut în şcoală numai începutul şi numai sâmburele din care trebuia să rodească o mare reformă socială. Când se va putea scrie pe-ndelete istoria vieţii sale, se va vedea în opera sa lărgimea de concepţie a filosofului, iluziile poetului, preciziunea matematicului, devotamentul şi abnegaţiunea apostolului. Căci el a considerat ideile drept forţe care pot să mişte lumea, el a avut încredere în izbânda binelui împotriva răului; el a fost un mare optimist, pe care nu l-au descurajat piedicile, nu l-au înfrânt loviturile, oricât de grele au fost, ci, dimpotrivă, toate acestea parcă erau îndemnuri pentru a-şi îndoi, a-şi întrei puterile“, spune Gheorghe Adamescu, secretar al Ministerului Cultelor despre Haret care, în anul 1870, obţinea prin concurs postul de profesor de matematică la Seminarul Central „Nifon Mitropolitul“ din Capitală.

Inspector general al şcolilor

De la înfiinţarea universităţilor de la Bucureşti şi Iaşi, scopul lor principal a fost formarea unor specialişti de marcă la nivel european. În urma stăruinţei lui Titu Maiorescu, ministrul Instrucţiunii de pe atunci, se declară o bursă vacantă pentru studiul matematicelor şi în septembrie 1874 Haret a câştigat concursul, plecând la Paris. Astfel se realiză „această dorinţă, care de mult îl frământa“, cum se exprimă singur în amintirile sale.

În 1875, Haret obţine la Paris licenţa în matematică, în 1876, o alta în fizică, pentru ca, la 18 ianuarie 1878, să prezinte o teză de doctorat - „Asupra invariabilităţii axelor mari ale orbitelor planetare“. Lucrarea a fost susţinută în faţa unei comisii prezidate de renumitul profesor V. A. Puiseux şi va fi publicată în Tomul XVIII al Analelor Observatorului din Paris. Îndată după întoarcerea sa din Paris, precedat de faima care se răspândise repede, Haret e numit, la 1 aprilie 1878, suplinitor la catedra de Mecanică de la Facultatea de Ştiinţe din Bucureşti, iar în urma concursului, ocupă aceeaşi catedră, cu titlul provizoriu, în data de 2 octombrie al aceluiaşi an. A mai predat la Şcoala de Artilerie şi Geniu între anii 1881-1886 şi la Şcoala de Poduri şi Şosele din 1881 până la 1910. În acest timp, intră în tangenţă cu administraţia învăţământului ca inspector general al şcolilor. De aici încolo începe să se desfăşoare activitatea socială a lui Spiru Haret, chibzuită şi frământată multă vreme, pusă în lucrare cu stăruinţă şi adusă la îndeplinire cu toată însufleţirea. Mai întâi ca inspector general, pe lângă inspecţiile numeroase, Haret îşi înseamnă activitatea printr-o lucrare unică în felul ei. După un an şi jumătate de inspectorat, îmbrăţişează problema învăţământului şi nu numai cu o privire generală, ci ca pe un sistem bine închegat. Aceeaşi minte care se încumetase să desluşească o problemă grea de astronomie, nu se sfieşte în faţa chestiunii grele a învăţământului întreg. Raportul lui Haret de la 1884 cuprinde o bogăţie de informaţii referitoare la starea învăţământului secundar de pe atunci, de idei conducătoare pentru o bună reformă a acestui învăţământ şi de metode pentru realizarea acestor idei în toate amănuntele lor. De la împărţirea materiilor şi a orelor pe clase, de la prevederea amănunţită a cheltuielilor bugetare pentru înfiinţarea de şcoli, până la consideraţiuni înalte de educaţie şi cultură, totul e desfăşurat, înlănţuit şi expus cu căldură, iar alocuri, acolo unde era nevoie, cu energie şi chiar cu indignare.

La Guvern sau în afara lui, rămânea acelaşi om

În anul 1885, Dimitrie A. Sturdza venind la Ministerul Instrucţiunii, Haret, ca un bun cunoscător al chestiunilor şcolare, este chemat din postul de inspector la cel de secretar general. În această funcţie, sub înrâurirea adâncă a unui patriotism luminat, a căpătat Haret pregătirea temeinică pentru activitatea viitoare. Aşa încât, când Haret a fost chemat, în 1897, ca ministru al Instrucţiunii, el avea reforma învăţământului pregătită. Legea lui Haret, care schimbă organizarea de la 1864 a învăţământului secundar şi superior, este în mare parte în uz şi astăzi. Cu Haret lângă el, Sturdza încearcă reorganizarea învăţământului, după ce, mai înainte, pe acelaşi teren, eşuaseră P. P. Carp, Titu Maiorescu şi V. A. Urechia. Spiru Haret a fost de trei ori ministru al Instrucţiunii Publice, având posibilitatea pe care alţi miniştri de mai înainte sau după el n-au avut-o - aceea de a-şi pune legile în aplicare, exemplu rar în România, al unei opere de eficientă continuitate. El s-a devotat cu totul şcolii şi a avut marea înţelepciune de a şti să se facă tolerat de morala epocii pentru a-şi trece realizările.

Mare în simplitatea felului său de a fi, Haret, în situaţia în care a ajuns, graţie însuşirilor sale, a ştiut să-şi găsească colaboratori admirabili şi să fie necontenit înconjurat de încrederea lor. În guvern era stimat şi preţuit de toţi colegii. Nu refuza niciodată un serviciu. Modest în pretenţiile sale, la guvern sau în afara lui, rămânea acelaşi om.

„M-am străduit ca din învăţători şi preoţi să creez o forţă care să ridice ţărănimea“

La toate congresele, Spiru Haret era nelipsit şi îşi nota în carnetul său orice idee bună care putea fi luată în seamă. Se declara colaboratorul învăţătorilor, nu şeful lor: „Eu privesc pe toţi cei care fac parte din acest corp ca pe nişte oameni meniţi a aduce la îndeplinire o mare operă. Într-adevăr, corpul didactic, care în trecut îşi limita toată activitatea în treburile pur şcolare, azi se manifestă în mod foarte larg, luând parte însemnată în evoluţia activităţii noastre sociale. Vă rămâne să menţineţi locul înalt pe care l-aţi câştigat singuri în faţa lumii“ - sunt vorbele lui Haret de la Congresul de la Bucureşti, din 1904. Li s-a oferit învăţătorilor posibilitatea să se considere nu doar simpli slujbaşi ai statului, ci să-şi înmulţească singuri ocupaţiile, să fie elementele cele mai active ale comunităţilor în mijlocul cărora trăiau, „să atace din toate părţile ignoranţa“, cum spunea Florin Cristescu, un învăţător de la Roşiorii de Vede, răspândind cât mai mult „lumina cea binefăcătoare a culturii“. La 24 ianuarie 1908, Haret declara în Parlament: „M-am străduit ca din învăţători şi preoţi să creez o forţă pe care s-o îndreptez întreagă contra stării de ignoranţă şi de decădere a ţărănimii sub toate formele ei“.

Iniţiatorul primelor grădiniţe de copii din România

Despre realizările lui Spiru Haret au vorbit chiar şi marile publicaţii ale vecinilor noştri: „România este acel stat din Orientul Europei care este cel mai susceptibil culturii apusene şi şi-o însuşeşte cel mai curat“, scria ziarul „Maghiarorzág“. O mulţime de iniţiative care au prins contur în societatea românească au plecat de la Spiru Haret. El este cel care a înfiinţat grădiniţele de copii în România, cea dintâi deschizându-şi porţile la 1 decembrie 1897. Dar toate acestea nu erau de ajuns. Pentru ca ridicarea satelor şi a nivelului de cultură al populaţiei să fie reală, mai trebuia şi o viaţă culturală şi morală. Şi atunci activitatea extraşcolară s-a completat cu şcoli de adulţi, cu cercuri culturale, conferinţe populare şi şezători săteşti, acestea fiind ajutate de publicarea revistei populare „Albina“ şi de broşurile Societăţii „Steaua“, toate înfiinţate prin stăruinţa neobosită a lui Spiru Haret. De asemenea, de menţionat mai sunt cantinele şcolare, care au întreţinut pe elevii săraci, care locuiau la depărtare de şcoală, coloniile de vacanţă, Casa Bisericii şi Casa de Economie a Corpului didactic.

Fântâna lui Haret

În anul 1911, la data de 11 mai, Spiru Haret se retrage la pensie, după 34 de ani de activitate în învăţământ, iar în 1212, la 17 decembrie, moare, suferind de cancer. Acesta a fost Haret sub toate înfăţişările lui, ca om de ştiinţă şi ca om de stat, asemenea unui izvor care revarsă fără încetare din sufletul şi mintea lui proiecte pentru semeni, după cum Constantin Brâncuşi, care l-a cunoscut personal pe Spiru Haret, solicitat să facă o machetă pentru statuia acestuia, a prezentat o simplă fântână. Proiectul a fost însă respins de guvernul condus de V. G. Mortun şi Fântâna lui Haret nu a fost realizată niciodată. Brâncuşi o va păstra în atelier până la sfârşitul vieţii.