„Templul popoarelor“ - manipulare şi sinucidere în masă

▲ Fenomenul neoreligios a dat naştere la mişcări religioase şi secte dintre cele mai ciudate, cu lideri şi mai ciudaţi şi cu practici cel puţin bizare ▲ Un astfel de caz a fost şi cel al Templului Popoarelor, prima mişcare ai cărei adepţi, la îndemnul unui lider charismatic, cu evidente probleme psihice, au găsit de cuviinţă să părăsească lumea aceasta printr-o sinucidere colectivă ▲ Drama Templului Popoarelor nu consta atât în halucinaţiile unui bolnav mintal cu pretenţii de Mesia, cât în faptul că un astfel de personaj a reuşit să „înrobească“ spiritual şi să anuleze simţul critic al atâtor naivi care ani la rând au crezut tot ce debita Jim Jones ▲

Reglementat doar de regula cerere-ofertă, fenomenul neoreligios a dat naştere la mişcări religioase şi secte dintre cele mai ciudate, cu lideri şi mai ciudaţi şi cu practici cel puţin bizare. În timp ce unele dintre aceste mişcări dispar de la sine, din lipsă de cerere pentru mesajul pe care îl transmit, fără ca nimeni să mai ţină minte că au existat vreodată, altele au dispărut brusc şi în mod tragic din istorie. Un astfel de caz a fost şi cel al Templului Popoarelor, prima mişcare ai cărei adepţi, la îndemnul unui lider charismatic, cu evidente probleme psihice, au găsit de cuviinţă să părăsească lumea aceasta printr-o sinucidere colectivă.

Nimeni nu ar fi bănuit că tânărul care la mijlocul anilor â50 colinda oraşul Indianapolis din casă în casă, vânzând maimuţe, va ajunge să subjuge raţiunea şi voinţa liberă a aproape o mie de oameni pe care îi va duce către moarte. Născut la 13 mai 1931, în micul oraş Crete, din statul Indiana, James Warren Jones, căci despre el este vorba, a arătat din copilărie un interes deosebit pentru religie. Deşi nu a făcut niciodată studii de teologie, în 1952 acesta reuşeşte să ajungă pastor metodist în Indianapolis. Antisegregaţionismul îi aduce excluderea din Biserica Metodistă, situaţie care îl determină să închirieze o biserică într-un cartier mixt al oraşului, pe care o va numi „Biserica Unităţii Comunitare“.

Evanghelizare cu maimuţa în braţe

În încercarea de a atrage cât mai mulţi adepţi, dar împins şi de lipsa banilor, Jones găseşte o metodă pe cât de penibilă, pe atât de ingenioasă de a rezolva măcar parţial ambele probleme. Îmbrăcat într-o haină viu colorată, cu papion la gât, colinda din casă în casă oferind maimuţe la preţul de 29 de dolari bucata. O dată cu această ofertă, îi invita pe cei care aveau răbdare să îl asculte la o biserică progresistă, diferită de toate celelalte din oraş. Nu se ştie câte maimuţe a reuşit Jones să vândă, dar cert este că a reuşit să strângă suficienţi bani pentru a-şi întemeia, în 1956, propria biserică - Biserica Evangheliei Neştirbite „Templul Popoarelor“, sau, aşa cum a rămas cunoscută, Templul Popoarelor. Cu un fond religios creştin penticostal, ceea ce aducea propriu-zis nou Templul popoarelor era propovăduirea toleranţei rasiale şi a egalitarismului, într-o societate chinuită încă de segregaţionism, iar Jim Jones era primul pastor alb care, folosindu-se de influenţa politică, făcea totuşi ceva concret pentru populaţia de culoare. Acestor elemente doctrinare li se vor adăuga, în timp, într-un amestec eclectic, idei populare mistice despre Noua Stângă, socialism stalinist, hedonism sexual şi uneori chiar ateism.

„Mesia“ Jim Jones se mai reîncarnase şi în Lenin

Dar popularitatea Templului Popoarelor nu se datora doctrinei, care la un moment dat a devenit atât de schimbătoare încât aproape nici nu se poate vorbi de o doctrină relativ închegată, ci despre charisma lui Jim Jones. Un vorbitor care hipnotiza masele, cu capacitatea de a comunica cu oricine şi înzestrat cu o inteligenţă ieşită din comun, fascina auditoriul. Aceste calităţi ale sale, alături de „vindecările miraculoase“ pe care le săvârşea, i-au asigurat, timp de aproape 20 de ani, săli pline şi un succes nesperat, dar s-au şi combinat în cel mai nefericit mod cu megalomania, paranoia şi delirul pe care începe să le manifeste. Dacă în primă fază le cere tuturor să-i spună „Tată“ sau „Părinte“, nu după mult timp se auto-proclamă Mesia, adevăratul trimis al lui Dumnezeu, lucru adeverit, spunea el, de profeţiile sale şi de vindecările şi învierile din morţi pe care le săvârşise; ba chiar s-ar fi născut în urma unei imaculate concepţii şi se mai reîncarnase în Moise şi Lenin; alteori se vede pe sine ca o manifestare a puterii lui Hristos, care va reforma lumea şi va crea un paradis terestru aici pe Pământ, iar şirul elucubraţiilor debitate de această minte bolnavă ar putea continua.

Dar îşi susţine atât de bine aberaţiile, încât mulţi îl şi cred şi îl urmează necondiţionat, oriunde le-o cere. Printr-o serie de tehnici de condiţionare, de subjugare a voinţei şi de manipulare, Jones devine stăpânul absolut al adepţilor săi, care chiar îl adulau ca pe un adevărat Mesia. Dintre acestea, cea mai eficientă era crearea dependenţei de mişcare. În numele unui „socialism apostolic“ inventat de Jones, îi donau toate bunurile lor, renunţau la locurile de muncă pentru a se consacra exclusiv misiunii sau cedau până la 40% din salariu Templului. Dincolo de îmbogăţirea mişcării, deposedarea membrilor de bunuri şi bani era o manieră perfidă de a-i lega şi mai mult de Templul Popoarelor. O fostă adeptă chiar declara: „Templul a pus mâna, până la urmă, pe tot ce aveam. De aceea ne era atât de greu să-l părăsim. Nu aveam nici unde să ne ducem, nici din ce să trăim.“

„Purificările“ Părintelui dezolat

O altă metodă de a-i lega şi mai mult de persoana sa şi de Templul Popoarelor era controlul celor mai intime aspecte ale vieţii adepţilor săi, inclusiv viaţa de familie. Conştient de rolul pe care îl poate avea sexualitatea, Jones a înfiinţat în interiorul Templului un birou de căsătorii care reglementa fiecare mişcare (începând de la dreptul tinerilor de a se ţine de mână). Pe unii îi obliga să divorţeze, iar pe alţii să se căsătorească cu femei rămase însărcinate cu el. În ceea ce priveşte familiile, părinţii erau îndemnaţi să se mute în locuinţe comune şi să-şi lase copiii să fie crescuţi laolaltă, în alte clădiri ale Templului. Astfel, se ajungea la distrugerea legăturilor personale şi era întărită poziţia lui Jones de unică figură majoră în viaţa oricărui credincios. De altfel, el se erijase în singurul obiect legitim al dorinţelor sexuale. Iar a întreţine relaţii sexuale cu Jones însemna un act de foarte mare încredere. Însemna intrarea în cercul său de apropiaţi şi o „consacrare“ pentru a ocupa diferite funcţii administrative. Se obţinea astfel un fel de mandat din partea lui Jones. După cum va declara ulterior, când deja avea un adevărat harem mixt, relaţiile sexuale nu erau pentru propria sa plăcere; el chiar nu era de acord cu acestea, însă trebuia să întreţină asemenea relaţii cu diferite femei sau bărbaţi de la conducerea Templului „pentru a le purifica trupurile şi sufletele“. Şi mai totdeauna, cele care aveau nevoie de purificări frecvente erau tinerele care arătau cel mai bine. După cum declara o fostă membră, Jones trimitea la persoana vizată o secretară care îi spunea: „Părintele este dezolat că trebuie să recurgă la aşa ceva, dar, te rog, fii amabilă...“.

Diavolul cu ochii albaştri

Ciudat este că, deşi admonestările fizice şi bătăile comandate de Jones erau la ordinea zilei în Templul Popoarelor, totuşi credincioşii nu părăseau mişcarea. Aplicate iniţial copiilor neascultători, au degenerat atât de mult, încât au început să fie aplicate şi adulţilor, indiferent de sex sau vârstă, uneori fiind atât de crâncene încât victimele îşi pierdeau conştiinţa. În general, constau fie în aplicarea de lovituri cu o scândură de lemn, fie prin organizarea unor meciuri de box în care vinovatul trebuia să se bată cu unul sau mai mulţi adversari mult mai puternici decât el, meci în care, întotdeauna, el era cel snopit în bătaie. Pentru copiii neascultători se apela la „diavolul cu ochii albaştri“, care era un aparat pentru îmboldirea vitelor sau un defibrilator cardiac cu care li se aplicau şocuri electrice. Atât adulţii, cât şi copiii, după încheierea corecţiei pe care o suportaseră, trebuiau să rostească tare, în faţa lui Jones: „Îţi mulţumesc, Părinte!“.

Teroarea din Jonestown

În 1962, Jim Jones începe să devină obsedat de ideea că lumea va sfârşi în urma unei hecatombe nucleare, acesta începe să caute un loc în care el şi adepţii săi vor putea supravieţui dezastrului, pentru ca apoi să poată repopula lumea şi instaura o societate perfectă. În căutarea unui astfel de loc, în decursul câtorva ani, Jones s-a mutat împreună cu majoritatea adepţilor săi din Indianapolis în Redwood Valley (California), după care în San Francisco şi, în final, în America de Sud, în Guyana. Aici, Templul Popoarelor a închiriat o parcelă de 5.500 de hectare în mijlocul junglei, într-o zonă izolată, unde a început construirea unui nou oraş, numit megalomanic Oraşul lui Jones (engl. Jonestown), şi care urma să devină un adevărat paradis pământesc.

Până în 1977, deja se mutaseră acolo peste 1.000 de membri ai Templului. Dar, departe de a-i duce într-un paradis, aşa cum fuseseră amăgiţi, Jones i-a dus într-un loc „care ar fi făcut de ruşine până şi GULAG-ul sovietic“ (Dipak K. Gupta). Organizat după modelul unui stat dictatorial, Jones era conducătorul suprem. El lua toate deciziile, el hotăra pedepsele, devenite din ce în ce mai violente, el hotăra cine poate părăsi tabăra şi cine nu.

În Jonestown nimeni nu scăpa de pedeapsă, pentru cea mai mica infracţiune reală, imaginară sau inventată. Copiii primeau şocuri electrice pentru urinatul în pat, erau obligaţi să-şi poarte pantalonii pe cap sau forţaţi să mănânce ardei iuţi. Adulţii, în schimb, erau „făcuţi de ruşine în public“, erau raşi pe cap, obligaţi să poarte un joben galben ca simbol al infamiei şi li se interzicea ca timp de câteva zile să vorbească. Acestea erau sancţiunile pentru greşelile banale. Pentru cei care erau suspectaţi că ar fi complotat împotriva Templului sau a bunăstării acestuia se recurgea la o altă formă de pedeapsă: încarcerarea timp de o săptămână într-o cuşcă de 1m/1m/3m. Pentru copii fusese inventat „Piciorul uriaş“. Copilul considerat neascultător era legat cu o frânghie şi coborât într-o fântână. În întunericul de acolo erau deja câţiva membri care îl băgau cu capul sub apă.

Întrebări după un epilog tragic

Dar şi aici, deşi trăiau în condiţii mizere, subnutriţi, bătuţi, obligaţi să se supună unui program draconic de muncă, care începea dimineaţa la ora şapte şi se încheia seara la şase, după care, până la trei noaptea urmau şedinţele de îndoctrinare ale lui Jones, adepţii săi au continuat să îi rămână loiali celui care, în nebunia sa, se autodeclara un „mântuitor“, îndurând umilinţe şi torturi de nedescris. Iar această fascinaţie o va menţine asupra adepţilor până în cea din urmă clipă a vieţii lor, când, în ultimul său discurs, le va cere tuturor celor aflaţi în Jonestown să treacă prin faţa cazanului în care era pregătit coctailul letal de Kool-Aid şi cianură pentru a-şi primi porţia de otravă.

Drama Templului Popoarelor nu este dată de halucinaţiile unui bolnav mintal cu pretenţii de Mesia, ci de faptul că un astfel de personaj a încercat şi a reuşit, prin orice mijloace, de la şarlatanie vulgară la fine mecanisme de condiţionare psihologică, să „înrobească“ spiritual şi să anuleze simţul critic al atâtor naivi care ani la rând au crezut ceea ce debita acesta, i s-au supus cu docilitate, şi-au părăsit familiile şi l-au urmat până în jungla sud-americană, au răbdat umilinţe inimaginabile din partea sa şi chiar şi-au dat viaţa în numele unei cauze închipuite. Iar „oferta“ neoreligioasă abundă în astfel de mesia şi prooroci „care vin în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori“ (Mt. 7, 15). În acest context, se pune legitim întrebarea: cât de sănătoasă este acest mecanism al cererii şi ofertei în plan religios, fără nici un mecanism de control, când tot felul de indivizi dispun după bunul plac de viaţa unor semeni ai lor?

▲ Secretul vindecărilor miraculoase

„Slujba“ oficiată în cadrul Templului Popoarelor dura uneori şi o zi întreagă. Aceasta începea cu cântări religioase orchestrale sau corale şi dansuri, după care urma o lungă şi înfocată predică a lui Jones. Însă punctul culminant al „slujbei“ era dat de „vindecarea“ miraculoasă a vreunui suferind ales aleatoriu dintre cei aflaţi în sală. Dacă la început Jones avea puterea de a vindeca doar afecţiuni mai uşoare, precum reumatismul, artritele sau stările de leşin, ulterior, acesta s-a specializat în vindecarea cancerului şi, conform unui zvon care circula printre membrii Templului Popoarelor, chiar reuşise să învie din morţi 40 de persoane. Se pare însă că lucrurile nu erau chiar aşa de miraculoase, vindecările săvârşite de Jones fiind şarlatanii puse la cale împreună cu câţiva complici.

Persoanele suferinde nu erau nici pe departe alese la întâmplare, ci, în prealabil, se adunau informaţii despre posibilii candidaţi - în general femei în vârstă, fără prea multă ştiinţă de carte şi chinuite de vreo boală. Lui Jones îi revenea sarcina de a reţine aceste informaţii şi a le folosi la momentul oportun. Un rol important în această şarlatanie îl avea şi Marceline, soţia lui Jones. Aceasta pregătea în fiecare săptămână un ficat de găină pe care îl lăsa să putrezească, pentru a răspândi un miros pestilenţial în faţa audienţei, după care, în ziua în care se săvârşea slujba, îl împacheta în celofan şi îl ascundea în geantă. La momentul oportun, când întreaga audienţă era surescitată de muzica instrumentală, de coruri sau de predici, Jones chema un voluntar pentru a-i demonstra puterea credinţei, dar şi darul său tămăduitor. Dintre toţi cei care se îmbulzeau la vindecare, era aleasă „aleatoriu“ tocmai nevinovata bătrână, care nu ştia nimic de tot şiretlicul. Chemată în faţă, după câteva întrebări şi rugăciuni, Jones îi stabilea „adevăratul diagnostic“: cancer, dar care poate fi vindecat de el chiar în acea zi, prin puterea credinţei. Apoi îi cerea soţiei sale să o ducă pe „pacientă“ la toaletă pentru a-i extirpa cancerul. Aici, Marceline băga mâna sub fusta bătrânei, prea emoţionate în faţa apropiatei vindecări pentru a-şi da seama ce se întâmplă în jurul ei, şi scotea cancerul umed şi urât mirositor, care nu era altceva decât ficatul de găină aflat în putrefacţie. După aceasta, se întorceau în sală, Marceline fluturând în faţa audienţei „tumora“ extirpată pe calea credinţei, iar bătrâna tremurând din toate încheieturile şi mulţumind lui Jones pentru că îi salvase viaţa. Atunci când o comisie de medici, intrigată de metoda inedită a lui Jones de a vindeca orice fel de cancer, i-a cerut lui Jones să le dea pentru analize o tumoare astfel extrasă, acesta a refuzat politicos, justificând că Templul Popoarelor nu are nevoie de şi mai multă publicitate decât i se făcuse deja.

„Vindecările miraculoase“ astfel săvârşite de Jim Jones i-au adus acestuia atât celebritatea, cât şi venituri nesperat de mari: toate persoanele „vindecate“ deveneau membre ale Templului Popoarelor şi îi donau „salvatorului“ Jones toată agoniseala lor.

▲ 18 noiembrie 1978

Îngrijorate de condiţiile şi tratamentele la care se zvonea că erau supuşi cei din Jonestown, rudele acestora au început să facă presiuni asupra politicienilor pentru începerea unei investigaţii. Singurul care a răspuns solicitării a fost senatorul Leo Ryan, care, la data de 15 noiembrie 1978, însoţit de câţiva consilieri personali, rude ale adepţilor lui Jones şi reprezentanţi ai presei, a sosit în Guyana, în delegaţie oficială din partea Congresului Statelor Unite. La 17 noiembrie, aceştia sunt primiţi, după îndelungate insistenţe, în Jonestown. Dar, după ceremonia fastuoasă de bun-venit, un bileţel i-a fost strecurat unui reporter: „Vă rugăm, ajutaţi-ne să ieşim din Jonestown“.

Cea mai mare sinucidere din toate timpurile

În final, se strâng 16 persoane care doresc să plece împreună că Leo Ryan şi să se întoarcă în SUA. Speriat că existenţa Jonestown-ului - paradisul terestru la care visase ani la rând - ar putea să fie periclitată o dată cu întoarcerea senatorului şi a apostaţilor în SUA, Jones dă ordin să fie opriţi. Când se pregătea îmbarcarea în avion, oameni înarmaţi deschid focul asupra celor ce urmau să părăsească tabăra. Bilanţul este de cinci persoane ucise, printre care senatorul, trei reporteri şi o fostă membră a Templului Popoarelor. Însă adevăratul măcel de-abia începe. Jim Jones, conştient că nu mai este cale de întoarcere, îşi ţine ultima predică, în care îi îndeamnă pe toţi cei care îl iubesc să prefere moartea, decât să cadă în mâinile duşmanilor demonici. În acest timp, toţi locatarii acestui iad cu pretenţii de paradis se aliniau cuminţi în faţa unui cazan în care li se pregătea coctailul fatal de Kool-Aid (o băutură răcoritoare energizantă) şi cianură. Copiii foarte mici au fost injectaţi cu cianură, cei mai mari au fost forţaţi de părinţi să bea din amestecul ucigaş, după care au băut şi adulţii. O altă membră, care se afla într-o casă a Templului Popoarelor din Georgetown, capitala Guyanei, şi-a omorât cei trei copii, după care s-a sinucis. În final, Jim Jones şi asistenta medicală care a administrat cianura au murit împuşcaţi. Au fost cruţaţi numai cei doi avocaţi, pentru a povesti cele întâmplate, cărora li se adaugă alţi 85 de membri, care, întâmplător, nu au fost în Jonestown. În ziua de 18 noiembrie 1978, 922 de persoane, dintre care 280 erau copii, au murit în cea mai mare sinucidere colectivă din toate timpurile.

Astăzi, din Templul Popoarelor a rămas doar slujba comemorativă din Evergreen Cemetery din Oakland, California, săvârşită în fiecare an pe data de 18 noiembrie, în memoria a 260 de copii din Jonestown înmormântaţi acolo, tristeţea că un astfel de eveniment nu a fost ultimul, fiind reiterat şi de alte mişcări - Ramura Davidienilor (1993), Ordinul Templului Solar (1994) şi Heavenâs Gate (1997), dar şi speranţa că naivi care cad în capcana unor astfel de personaje malefice nu vor mai sfârşi la fel.