Statornicită pe de o parte în tradiţia semitică, cu vechile rădăcini iudaice, preponderent întâlnite în formele de imnografie, poezie şi predică, literatura primilor Părinţi sirieni din arealul de dominaţie persană a rămas normativă pentru perioada primelor patru secole creştine. Într-o luptă continuă cu dualismul zoroastrianist al Imperiului persan şi suferind în focul persecuţiilor, Biserica Siriacă a progresat în mod paradoxal, devenind cu timpul foarte bine organizată şi centralizată.
Martirii din perioada persană ocupă un loc foarte important în literatura teologică de limbă greacă. Foarte multe însemnări, legate de vieţile lor, au fost traduse ulterior din siriacă pentru a fi aşezate în Sinaxarele bizantine. După 1900, textul grecesc şi latinesc al martirologiului sirian a fost aşezat în Patrologia Orientalis (în Tomul al II-lea şi prefaţat în limba franceză de Hippolyte Delehaze - Vezi: PO, Vol. II, pp. 405-419). Astfel, în pofida opresiunii politice persane, creştinismul semitic sirian a dat naştere unui misionarism activ, întărit de o trăire ascetico-mistică autentică, alimentată de primele scrieri ale literaturii siriene din primele patru veacuri. Persecuţiile au luat sfârşit abia în anul 399, odată cu întronizarea regelui Yazdgird I. Relaţiile diplomatice între cele două părţi au fost reluate prin implicarea directă a împăratului roman Arcadius, care, îngrijorat de soarta creştinilor din Imperiul persan, a trimis în două rânduri pe Episcopul Marutha de Maipherqat (399, 409) să facă misiune printre fraţii din lumea păgână.
Sinodul din Seleucia şi oficializarea terminologiei niceene
Momentul-cheie în formarea terminologiei hristologice a Bisericii Siriene de limbă semitică l-a constituit Sinodul din Seleucia din 410, prezidat de Episcopul Isaac (cf. R. R. Phoenix jr - C. B. Horn, Syriac-speaking Churches: Their Origins and History to the Eighteenth Century, Bulletin of the Royal Institute for Inter-Faith Studies 7-2/2005, p. 14). A fost primul sinod oficial al creştinismului sirian de răsărit şi totodată momentul de restabilire a contactului cu Biserica Siriană soră din graniţele Imperiului roman (Winkler, Syriac Literature, p. 16). Din punct de vedere hristologic, elementele-cheie ale acestei adunări sinodale au fost: recunoaşterea oficială a hotărârilor doctrinare stabilite în cadrul Sinoadelor de la Niceea (325) şi Constantinopol (381) (comunicate de delegatul Bisericii de Vest, Episcopul Marutha de Maipherqat) şi formularea unei terminologii concordante cu doctrina Bisericii dreptslăvitoare. În ceea ce priveşte ultimul aspect, părinţii sinodali, cântărind foarte bine înţelesurile exprimate şi nepărăsind ethosul semitic, au stabilit următoarea corespondenţă: pentru natură - kyana, pentru esenţă - ousia, pentru ipostas - qnoma şi pentru persoană - parşopa. Plecând de la această primă terminologie siriacă, teologul grec Patros Youkhana Patros explică conflictul ulterior iscat între Bisericile Calcedoniene, Biserica Orientului şi Bisericile Ortodoxe Orientale. Astfel, ca o concluzie a evoluţiei hristologice din această perioadă, el afirmă că în tradiţia siriacă „pentru Bisericile Calcedoniene avem două naturi, un singur ipostas; pentru Bisericile Ortodoxe Orientale - o singură natură, un singur ipostas, iar pentru Biserica Orientului: două naturi şi două ipostasuri (qunome), unite într-un singur prosopon” (E. Vergani, S. Chiala, Storia, cristologia e tradizioni della Chiesa Siro-orientale. Atti del 3 Incontro sull’Oriente Cristiano di tradizione siriaca, p. 28).
La finalul întâlnirii, soborul celor 328 de Părinţi sirieni au acceptat mărturisirea de credinţă stabilită anterior, la Sinoadele Ecumenice de la Nicea (325) şi Constantinopol (381). Acest lucru reiese din tomosul sinodal, semnat la finalul întâlnirii de participanţi şi citit de episcopul delegat, Marutha: „Credem într-un Dumnezeu Tatăl Atotputernic, Creatorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute. Şi într-Un singur Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, născut din Tatăl, care este din fiinţa Tatălui. Dumnezeu din Dumnezeu, Lumină din Lumină, născut, iar nu făcut, Fiu din fiinţa Tatălui, prin care toate s-au făcut, toate cele din cer şi cele de pe pământ. El, pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire, S-a pogorât din cer, S-a întrupat şi S-a făcut om, a pătimit, a înviat a treia zi şi S-a înălţat la ceruri şi va veni să judece viii şi morţii. Şi într-Unul Duhul Sfânt. Cel ce va zice: «a existat un timp în care El (Fiul) nu a fost» sau «înainte de a se naşte nu a existat» sau «El a fost făcut, nu născut»; sau cei care spun că Fiul lui Dumnezeu este dintr-o altă fire sau ipostas sau aceia care Îl socotesc schimbător şi nestatornic, pe acela Biserica Ortodoxă şi Apostolică îl va da anatemei” (J. B. Chabot, Synodicon Orientale ou Recueil de Synodes Nestoriens, Imprimerie Nationale, Paris, 1902, pp. 261-262).
Sfântul Efrem Sirul, continuator al hristologiei niceene
Mai târziu, această autentică moştenire dogmatică a fost magistral transpusă poetic şi imnografic în teologia părinţilor sirieni. O mare parte din operele lor au fost traduse şi în limba greacă, îmbogăţind astfel tezaurul Bisericii Orientale. Un exemplu în acest sens este Sfântul Efrem Sirul, diaconul din Nissibis, Părintele imnografiei creştine în Siria. Mai târziu, a venit rândul tradiţiei siriene să se îmbogăţească din scrierile Părinţilor greci. Evagrie Ponticul, teoreticianul monahismului egiptean, s-a făcut cunoscut în rândul monahilor sirieni prin minunatele sale învăţături, inspirând pe părinţii şi scriitorii care i-au succedat în slujirea ascetico-mistică. Sirologul englez Sebastian Brock, pornind de la această simbioză, arată valoarea polivalentă pe care au dobândit-o peste veacuri operele Părinţilor sirieni. El se referă în mod deosebit de scrierile Sfinţilor Efrem şi Isaac Sirul, afirmând că „Efrem nu a fost singurul autor sirian a cărui operă a fost tradusă în limba greacă. În secolul al optulea, probabil la mai puţin de un secol de la moartea sa, o mare parte din scrierile lui Isaac de Ninive au fost traduse în limba greacă la Mănăstirea Sfântului Sava din Palestina. Ulterior, scrierile sale au fost traduse şi în georgiană, latină, portugheză, franceză, spaniolă, italiană, slovacă, română, rusă şi chiar în japoneză. Prin intermediul unei traduceri arabe, scrierile Sfântului Isaac au ajuns chiar în Etiopia. Scrierile eremitului Isaac au trecut peste barierele eclesiale şi lingvistice într-un mod cu totul uimitor şi influenţa lor în zilele noastre este poate mai mare decât a fost la început. Alcătuirile sale sunt la mare cinste astăzi în mănăstirile ortodoxe greceşti, în Biserica Coptă, a cărei viaţă monahală a fost revigorată datorită acestei nepreţuite moşteniri… Sfântul Efrem şi Sfântul Isaac reprezintă cu siguranţă vârfurile tradiţiei spiritualităţii siriene, fiind absolut necesar ca moştenirea lor să fie cunoscută în întreaga tradiţie creştină, prin traduceri. Fiecare reprezintă un aspect distinct al spiritualităţii siriene, căci Sfântul Efrem face parte din tradiţia semitică a creştinismului sirian, pe când Sfântul Isaac se încadrează în perioada în care tradiţia semită şi greacă au fost aduse laolaltă într-un mod constructiv” (S. Brock, Spirituality in Syriac Tradition, pp. 3-4).
