Vremea călugărilor cărturari

Aprofundarea în timp, dincolo de secolul XX, a cercetării rădăcinilor fenomenului Rugului Aprins va putea stărui asupra pasiunii pentru literatura română veche. Mitropolitul Tit Simedrea, Părintele Daniil Sandu Tudor, Paul Sterian, Vasile Voiculescu, Alexandru Elian, Alexandru Duțu, Virgil Cândea - sunt doar câteva dintre personalitățile Rugului Aprins implicate activ în acest proiect de identificare și decriptare.

Într-o perspectivă mai amplă, în același val de redescoperire și prezervare a identității românești au fost angajați, prin opera lor, Sfântul Dumitru Stăniloae, Mitropolitul An­tonie Plămădeală, compozitorul Paul Constantinescu, arhitectul Constantin Joja și alți câțiva mem­bri ai Rugului Aprins.

Talentul incredibil al poetului Sandu Tudor de a valoriza vocabularul arhaic, în neasemuitele sale Acatiste, le conferă acestora no­blețea unor epoci uitate. Dar Sandu Tudor studiase pentru această ispravă nenumărate cărți și documente aflate în arhive și biblioteci. Astfel încât realizează cu ușurință o impresionantă panoramare într-un articol dedicat dinamicii învățământului din Ță­rile Române, intitulat Note istorice de la începuturile învăță­mân­­tului până la înființarea Uni­ver­sității din București, publicat în „Călăuza studentului” (Ed. Cartea Românească, 1928-1929). Iată mai jos câteva fragmente semnificative din subcapitolul intitulat „Vremea călugărilor cărturari”.

„...Muntenii au o școală a lor proprie, care se poate urmări până la începuturile curentului apusean, când, mai ales din pricina noilor condițiuni de viață și sub deosebite influențe străine, piere pentru a renaște în școala națio­nală. (...)

Țarigradul căzut direct sub Otomani, Balcanii bântuiți neîncetat de ei, prilejuiră Munteniei să ajungă centrul de gravitate și moște­ni­toarea cărturăriei răsăritene.

Ca și aiurea, mănăstirea este aci refugiul și cetatea cărții. Fiecare mănăstire avea un lăcaș, o bibliotecă, unde se păstrau cu grijă «ca lumina ochilor» condicile cu acte, hrisoavele și mai ales cărțile manuscrise făurite acolo cu atâta trudă și migală, trebuincioase sfintelor slujbe și studiilor. Ea era nelipsită unei mănăstiri pravoslavnice de aci din răsărit.

Din subscrierile de la sfârșitul manuscriselor vechi, se vede că și la noi erau astfel de biblioteci. Mai mult, inventarele ce se cunosc despre bibliotecile mănăstirești bizantine ne dau putința să încheiem că aceste biblioteci aveau fiin­ța în orice mănăstire ortodoxă și se asemănau surprinzător: toate au aceleași lucrări, nu se deosebesc între ele decât prin repetarea numărului acelorași volume. Aceste biblioteci sunt peste tot uniforme, ca și canonul mănăstiresc însuși. Pentru a le compune, se asculta de aceeași tradiție neschimbată.

Unitatea de canon a Sfintei Liturghii, a cărturăriei în toate mănăstirile răsăritene, a dus în chip necesar la unitatea cărților mănăs­tirești. Peste tot, aceleași cărți răspundeau la aceleași nevoi generale ale vieții religioase (conf. lui L’ Abbé Marin, Les moines de Constantinople).

Cea mai mare parte din volumele de manuscrise ce compuneau bibliotecile erau dăruite de la întemeierea mănăstirii sau erau lucrate cu vremea în lăuntrul mănăstirii. Aceste cărți făceau parte din mobilierul necesar mănăstirii; ele sunt neschimbat aceleași ca și celelalte obiecte ale cultului, ca și icoanele, vasele sfinte, veșmintele sacerdotale, ca tezaurul mănăstirii.

Cea mai veche și mai cunoscută dintre aceste «scriptoria» mănăs­tirești din Țara Românească e aceea care fu la Tismana înființată de învățatul ctitor Nicodim. Tismana, dintru început mănăstire de călugări cărturari, a fost una din cele mai vechi și mai propă­și­toare școli de caligrafi și de zugrăvire a manuscriselor; dar în același timp și de cărturărie slavonă, «pentru că limba acestor cărți era străină și trebuia învățată». Așa mănăstirile de la noi au ajuns neodihnite focare de cultură. În perspectiva și mentalitatea noastră modernă, nu ne mai putem ușor da seama de ceea ce era un astfel de cărturar, călugăr caligraf, rostul și însemnătatea lui covârșitoare și uriașe ce o desfășurau cu toții în obște.

Ca niște armate de albine, caligrafii erau puși sub ordinele unuia din ei: protocaligraful, căruia îi venea sarcina de a pregăti pergamentele sau hârtia și a împărți fiecăruia lucrul lui. Cât despre simplii copiști, le era poruncit, sub pedepse aspre, de a avea o mare grijă de curățenia copiei și originalului lor, de a păstra cu exactitate liniile și intervalele, de a însemna cu cre­dință punctele și accentele și de a asculta întru totul poruncile protocaligrafului. Cum munca lor trud­nică era socotită drept o adevărată rugăciune și, mai mult încă, o predică neîntreruptă, fiindcă a copia scripturile sfinte înseamnă să predici cu mâna, să strigi în tăcere cuvintele mântuirii și a te război cu diavolul prin cerneală, călugării caligrafi erau scutiți în post de citirea zilnică cu glas tare a Psaltirii, pe care canonul o impunea tuturor celorlalte ateliere.

În fiecare mănăstire se găseau călugări a căror ocupație de căpetenie după aceea a psaltichiei era transcrierea cărților.

După tradiție, dacă cineva care primea o carte nu avea toată sfânta grijă pentru ea, dacă o lăsa deschisă, dacă îi strica o foaie, era pedepsit cât se poate de aspru. Aceeași pedeapsă pentru caligraful copist care nu copia cu exactitate manuscrisul original, dacă nu repeta cu scrupulozitate accentele și punctele, dacă din rea dispoziție rupea pana, strica sau păta manuscrisul.

Toți călugării aceștia cărturari își semnează copiile lor, pe care le terminau, în termeni a căror umi­lință miră la început. Aceste manifestări de umilință publică, pentru a spune așa, pe care le găsim alături de semnăturile călugărilor se nasc dintr-un același simțământ care face pe cei mai mulți din ei să-și lase numele cu totul în uitare pe veci. Unii din ei nu voiesc să fie cu­noscuți decât sub titlul de pă­că­toși, altora le ajunge să fie cunoscuți de Dumnezeu. Sfântul Nicon îi sfătuia: caligraful are nevoie de a păstra umilința inimii, căci această muncă poate duce la pierzania trufiei.

Moștenitoare ale Bizanțului pe două căi, cea mijlocită a slavilor și cea directă, a fugăriților din Țari­grad, mănăstirile muntenești nu se odihnesc. «În vechile fundații glorioase ca și în cele nouă, se învață de sârg slavona, caligrafia, pictura, miniatura, muzica».

Manuscrisele sunt de toată fru­mu­sețea, conținând cele mai bune tradițiuni ale Bizanțului. Mănăstirea e școala de călugări cărturari și pentru episcopii continuă să dea un șir înălțător de clerici.

Cum la noi multă vreme după născocirea tiparului, tiparniță nu am avut decât târziu, pentru a îndestula nevoile mănăstirești, trebuia și aici un mare număr de caligrafi și copiști. Și la noi, ca și aiurea unde stăpânea tradiția pravoslavnică se punea mare râvnă pentru păstrarea și transcrierea cărților.

...Cu timpul, învățătura prinde adânci rădăcini de tradiție curat băștinașe și se dezvoltă și înflorește astfel epoca numită a «diecilor» (cf. fr. = clerc). Pentru nevoile cărtu­rărești ale țării, «pentru cărțile domnești tot mai multe, se cere la lucru o întreagă legiune de maeștri mânuitori ai condeiului». Mănăstirile nu mai sunt de ajuns. Școlile diecilor nasc la Curtea Domnească și în alte părți ale țării. (...)

E dovedit că diecii sunt «pionii cei mai activi ai limbii române» (V. A. Urechia, Schițe de istoria literaturii române). Lor li se datorește toată propășirea scrisorii românești. Ei nu erau numai caligrafi, ci și conceptiști. Prin educația lor pravoslavnic-creștină, smeriți muncitori, ei sunt necunoscuții ostași ai biruinței cărturăriei românești. «Acești dieci, care scriau românește în același timp când se credeau obligați a scrie slavonește la cancelarie, a tot trebuit să învețe undeva și la cineva.»

Și iată cum a priori ajungem la concluzia că a existat școala românească în Țările Române și că grație acelor școli avurăm pe dieci și pe anonimii scriitori ai condicilor până azi descoperite”.