Dumnezeu caută să salveze pe omul păcătos prin încercări, dar și prin daruri și binecuvântări

Biserica Ortodoxă a rânduit ca în cea de-a doua duminică a perioadei Triodului să se citească Parabola Întoarcerii Fiului risipitor (Luca 15, 11-32). Cu acest prilej, Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a rostit un cuvânt de învățătură în Paraclisul „Sfântul Grigorie Luminătorul” din Reședința Patriarhală, în care a tâlcuit înțelesurile duhovnicești desprinse din Evanghelia duminicală și a subliniat că prin pocăință sufletul înviază din moartea spirituală cauzată de păcate.

În cuvântul de învățătură rostit în Paraclisul „Sfântul Grigorie Luminătorul” din Reședința Patriarhală, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a explicat că Parabola Întoarcerii Fiului risipitor are o legătură deosebită cu Taina Spovedaniei, care este, de fapt, împăcarea omului cu Dumnezeu. 

„Treptele ridicării duhovnicești din păcat pe care le-a urmat tânărul risipitor sunt treptele esențiale ale pocăinței sau ale spovedaniei. Evanghelia duminicii a 2-a din perioada Triodului ne învață cum să ne mântuim și mai ales cât de mari sunt darul și bucuria iertării, cât de minunată este regăsirea omului pierdut sau învierea celui mort sufletește și cât de frumoasă este starea sufletului omului după primirea iertării păcatelor”, a spus Preafericirea Sa. 

În continuare, Întâistătătorul Bisericii noastre a evidențiat că pilda rostită de Mântuitorul Iisus Hristos ucenicilor Săi ne descoperă puterea pocăinței omului păcătos, iubirea milostivă a lui Dumnezeu Tatăl și bucuria iertării celui ce se pocăiește. De asemenea, Preafericirea Sa a arătat că tatăl despre care se vorbește în Evanghelie reprezintă iubirea părintească a lui Dumnezeu, iar cei doi fii reprezintă două atitudini față de El. „Cei doi fii din Evanghelie reprezintă două atitudini ale omului față de Dumnezeu. Una de fidelitate sau de ascultare față de Dumnezeu, adică de împlinire a voii Lui și de statornicie în a rămâne locuitor al casei Lui, iar altă atitudine este cea de înstrăinare de Dumnezeu. Fiul cel mare al tatălui reprezintă pe omul fidel, sau credincios, care în toată viața sa încearcă să fie un împlinitor al cuvintelor sau poruncilor lui Dumnezeu și stă aproape de casa lui Dumnezeu, adică de Biserică. Fiul cel tânăr reprezintă libertatea dezordonată a omului pătimaș, ca manifestare a vieții sale păcătoase. Cei doi fii din Evanghelie pot reprezenta două categorii de oameni diferiți, dar și două stări sufletești pe care le poate avea aceeași persoană în momente diferite ale vieții sale: libertatea de a fi statornic în comuniunea cu Dumnezeu și libertatea de a se înstrăina sau de a se îndepărta de Dumnezeu”, a arătat Preafericitul Părinte Patriarh Daniel.

Libertatea de a deveni păcătos nu definește omul ca fiind matur și autonom

Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a arătat că țara depărtată în care s-a dus fiul cel tânăr reprezintă îndepărtarea omului de Dumnezeu și de starea libertății sănătoase: „Țara depărtată este spațiul nedefinit al uitării și înstrăinării omului de Dumnezeu și al vieții individuale fără repere spirituale, iar omul ajuns în această stare crede că libertatea de a deveni pătimaș definește persoana sa ca fiind matură și autonomă. După ce a cheltuit în desfătări tot ceea ce a primit de la tatăl său, trăind o viață dezordonată, adică înrobit de plăceri trupești pătimașe, care reduc viața omului la nivelul biologic al simțurilor, tânărul risipitor a avut de înfruntat o situație la care nu se aștepta: foamea trupească sau materială. În acest sens, Sfânta Evanghelie precizează că o foamete mare s-a făcut în țara aceea. Cine a programat acea foamete mare? Ce rost avea foametea în acea țară depărtată? Evanghelia nu ne spune. Dar se poate presupune că aceasta a fost cauzată de o secetă îngăduită de Dumnezeu, deoarece adesea, când libertatea oamenilor devine neîn­țe­leaptă sau autodistructivă, înțelepciunea lui Dumnezeu caută să salveze pe omul păcătos și pătimaș, chemându-l la pocăință, la îndreptare”. 

Din această pericopă vedem și înțelepciunea lui Dumnezeu, Care îi oferă omului prilejul de a se întoarce. „Dumnezeu poate folosi dificultăți materiale exterioare pentru a produce o schimbare spirituală sau interioară a omului pătimaș înrobit de lucruri materiale. Foametea mare din țara depărtată reprezintă adesea încercările îngăduite de Dumnezeu asupra oamenilor nu ca o pedeapsă, ci ca o terapie spirituală, pentru ca omul să înțeleagă că tot ceea ce posedă material este totuși limitat și trecător, inclusiv viața sa trăită pe pământ. Această viață poate ajunge în pragul morții, când omul lacom de averi și de plăceri se îndepărtează de Dumnezeu, Izvorul vieții. În acest sens, libertatea omului este o libertate în relație cu libertatea lui Dumnezeu. Prin Pronia Sa cerească sau prin grija Sa milostivă față de scopul ultim al vieții oamenilor pe pământ, adică mântuirea lor, Dumnezeu îngăduie uneori încercări și suferințe temporare doar pentru a reaminti omului că izvorul existenței sale se află dincolo de el, se află în Dumnezeu Cel Veșnic Viu, Care a creat pe om pentru a trăi în comuniune de iubire eternă cu Dumnezeu Creatorul”, a explicat Preafericirea Sa. 

Nemaiavând cu ce să trăiască biologic și aflându-se la limita vieții sale, fiul risipitor a fost copleșit de sărăcia materială și a conștientizat și sărăcia spirituală în care se afla. „Venirea în fire, sau venirea în sine a fiului risipitor, cauzată de postul de nevoie, adică de foametea mare, a fost șansa decisivă a salvării tânărului care s-a pierdut cu firea, cum se spune în popor. Situația sau starea de limită a existenței sale biologice l-a determinat pe tânărul petrecăreț și risipitor de odinioară să-și schimbe modul de a gândi și de a fi, să se convertească, adică să se pocăiască. După ce și-a venit în fire, sau în sine, a realizat că se află pe un drum greșit, care nu era un drum al libertății, ci unul al robiei. (…) Această schimbare bruscă de atitudine a păcătosului, de trezire a conștiinței păcătoșeniei și de recunoaștere a stării nefirești în care se afla, este începutul căinței, adică începutul regretului său că a trăit o viață egoistă, pătimașă, risipitoare de daruri sufletești, risipitoare de averi și de sănătate fizică, ajungând în totală decădere morală și materială”, a arătat Patriarhul României. 

La final, Întâistătătorul Bisericii noastre a explicat semnificația duhovnicească a darurilor primite de fiul risipitor de la tatăl său: „Haina cea dintâi sau haina cea nouă a iertării părintești simbolizează luminarea sau curățirea sufletului de stările lui întunecoase imprimate de păcate. Această haină exprimă legătura între Sfânta Taină a Botezului din apă și din Duh și Sfânta Taină a Pocăinței, numită și Botezul lacrimilor. Inelul de aur pus în mână simbolizează reînfierea prin har a omului înstrăinat de Dumnezeu prin păcat. Inelul de aur este semnul reprimirii omului care se pocăiește în iubirea deplină, neîntreruptă, nediminuată și neschimbătoare a lui Dumnezeu, iubire prezentă în lucrarea sfântă și sfințitoare din Biserica lui Hristos. Încălță­mintea nouă pe care o primește fiul risipitor după ce s-a pocăit înseamnă harul sau ajutorul primit de la Dumnezeu pentru a călca peste spinii ispitelor păcătoase și de a merge pe calea mântuirii, pe calea iubirii smerite față de Dumnezeu și față de semeni, iar vițelul cel îngrășat, care a fost junghiat pentru ospățul bucuriei, simbolizează Taina Sfintei Euharistii”, a arătat Preafericirea Sa.