Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă Evanghelia de Duminică Hristos Domnul - Lumina, Vindecarea şi Viața oamenilor

Hristos Domnul - Lumina, Vindecarea şi Viața oamenilor

Un articol de: Pr. Lect. Dr. Marian Vild - 04 Aug, 2019

Duminica a 7-a după Rusalii (Vindecarea a doi orbi şi a unui mut din Capernaum) Matei 9, 27-35

În vremea aceea, pe când trecea Iisus, doi orbi se țineau după El, strigând şi zicând: Miluiește-ne pe noi, Fiule al lui David! Iar după ce a intrat în casă, au venit la El orbii şi Iisus i-a întrebat: Credeți că pot să fac Eu aceasta? Zis-au Lui: Da, Doamne! Atunci S-a atins de ochii lor, zicând: După credința voastră fie vouă! Şi s-au deschis ochii lor. Iar Iisus le-a poruncit cu asprime, zicând: Vedeți, nimeni să nu știe. Dar ei, ieșind, L-au vestit în tot ținutul acela. Şi, plecând ei, iată au adus la El un om mut, având demon. Şi, fiind scos demonul, mutul a grăit. Iar mulțimile se minunau, zicând: Niciodată nu s-a văzut așa ceva în Israel. Dar fariseii ziceau: Cu domnul demonilor scoate pe demoni. Şi Iisus străbătea toate cetățile şi satele, învățând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia Împărăției şi vindecând toată boala şi toată neputința în popor.

O serie întreagă de duminici din perioada Octoihului au ca miez biblic texte din Sfânta Evanghelie care ni-L prezintă pe Hristos-Domnul vindecând pe contemporanii Săi de diferite boli și neputințe. 

Rostul încadrării liturgice 

Așa avem vindecarea slugii sutașului din Capernaum (Matei 8, 5-13 - Duminica a 4-a după Rusalii), vindecarea celor doi de­mo­ni­zați din Gadara (Matei 8, 28-34 şi 9, 1 - Duminica a 5-a după Rusalii), vindecarea slăbănogului din Capernaum (Matei 9, 1-8 - Duminica a 6-a după Rusalii) şi vindecarea celor doi orbi şi a unui mut care avea demon (Matei 9, 27-35) în duminica de astăzi (a 7-a după Rusalii). 

Această serie are o dublă explicație. Pe de o parte, pentru că în această perioadă se citește Evanghelia după Matei, iar aceasta are o structură foarte sistematică, Sfântul Apostol Matei proiectându-şi lucrarea în cinci mari părți (afară de „Evanghelia copilăriei” de la început şi de relatarea Pătimirilor şi a Învierii de la final). Fiecare dintre acestea conține atât cuvinte ale lui Hristos, cât şi relatări despre faptele Sale minunate. Pe de altă parte, este limpede că Biserica transmite astfel clar ideea că Hristos şi lucrarea Sa răscumpărătoare au ca roadă vindecarea omului din robia păcatului, a durerii şi a morții.

Hristos - Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre

Aşadar, reiterarea liturgică a acestor vindecări pe care le-a săvârșit Domnul nu are doar un scop anamnetic, ci unul care vizează direct condiția actuală a celor care Îl urmează pe Hristos. Astfel, înțelegem că singura ușurare de orice neputință şi singura posibilitate de vindecare a omului este dată de întâlnirea cu Hristos. Împlinirea omului ca ființă psihosomatică este legată strict de vindecarea sa din robia păcatului şi a morții. În limba greacă, primul sens al verbului „a mântui” (σῴζω) era acela de „a face sănătos”. Astfel, ideea de mântuire, ca scop final în spiritualitatea răsăriteană, pleacă de la ideea tămăduirii sufletești. Suntem chemați așadar cu toții în Biserică, în acest „spital duhovnicesc” (Sfântul Vasile cel Mare), la întâlnirea cu Hristos-Domnul, Singurul care ne poate oferi sănătatea sufletelor şi a trupurilor. De aceea, angajarea în viaţa eclesială nu înseamnă doar înscrierea într-o comunitate oarecare, ci asumarea unui traseu cu scop taumaturgic, vindecarea noastră de boala răutății şi a egoismului fiind semnul întâlnirii noastre autentice cu Hristos, așadar al tămăduirii şi al accesului la adevărata Lumină şi Viaţă.

Credința, izvorul oricărei tămăduiri 

Mântuirea sau tămăduirea sufletească este darul lui Dumnezeu dat celui care îl dorește, îl cere şi îl cultivă. Rolul omului în actul tămăduirii proprii este cel mai clar exprimat prin conceptul de „credință”. Credința nu este însă ceva autoindus, ci puterea sufletească prin care intrăm în legătură şi ne punem la dispoziția Celui care ne-a creat. Ea nu este rezultatul studiului sau al cercetării, ci expresia încredințării lăuntrice (care nu exclude însă rațiunea, ci o depășește) primită ca urmare a deschiderii către lumea lui Dumnezeu. Omul necredincios nu este capabil să primească darul tămăduirii pentru că nu poate intra în legătură cu Cel care poate vindeca de orbirea păcatului: Hristos - Lumina şi Viaţa oamenilor (Ioan 1, 4).

Uimitoarea și minunata viață creștină 

Realitatea nouă a existenței prin pogorârea la noi a lui Dumnezeu a schimbat condițiile ontologice ale existenței. Acest lucru se traduce în plan antropologic prin recuperarea condiției umane așa cum a fost ea gândită de Creator. Evanghelia de astăzi surprinde extraordinar reacția mulțimilor la vederea rezultatelor lucrării lui Hristos (demonii fug, bolile şi infir­mitățile sunt vindecate): „Niciodată nu s-a văzut așa ceva!”. Desigur, așa cum se exprimă Sfântul Apostol Pavel, ceea ce a adus Hristos este cu mult mai mult (πολλῷ μᾶλλον) decât ceea ce a pierdut Adam (Romani 5, 15). Prin Întruparea şi Lucrarea Sa răscumpărătoare şi mântuitoare, Hristos aduce în lume această realitate nouă sub soare (Sfântul Ioan Damaschin). Omul răscumpărat în Hristos este „făptură nouă” (καινὴ κτίσις - 2 Corinteni 5, 17) şi această exprimare paulină nu este o simplă metaforă. Noua calitate a vieții umane în Hristos este vizibilă în sfinții Bisericii. De fapt, în primul veac creștin, Sfântul Apostol Pavel asociază titlul de „sfânt” cu toți cei care aparțin Trupului eclesial (1 Corinteni 1, 2; 2 Corinteni 1, 1; Efeseni 1, 1; Filipeni 1, 1; Coloseni 1, 2). În acest sens, unul dintre cele mai vechi documente creștine, Epistola către Diognet (secolul al II-lea), ne oferă una dintre cele mai frumoase descrieri ale creștinilor din această perspectivă: 

„Creștinii nu se deosebesc de ceilalți oameni nici prin pământul pe care trăiesc, nici prin limbă, nici prin îmbrăcăminte. Nu locuiesc în orașe ale lor, nici nu se folosesc de o limbă deosebită, nici nu duc o viață străină. Învățătura lor nu-i descoperită de gândirea și cugetarea unor oameni, care cercetează cu nesocotință; nici nu o arată, ca unii, ca pe învățătură omenească. Locuiesc în orașe grecești și barbare, cum le-a venit soarta fiecăruia; urmează obiceiurile băștinașilor și în îmbrăcăminte, și în hrană, și în celălalt fel de viață, dar arată o viețuire minunată și recunoscută de toți ca nemaivăzută. Locuiesc în țările în care s-au născut, dar ca străinii; iau parte la toate ca cetățeni, dar pe toate le rabdă ca străini; orice țară străină le e patrie și orice patrie le e țară străină. Se căsătoresc ca toți oamenii și nasc copii, dar nu aruncă pe cei născuți. Întind masă comună, dar nu și patul. Sunt în trup, dar nu trăiesc după trup. Locuiesc pe pământ, dar sunt cetățeni ai cerului. Se supun legilor rânduite de stat, dar, prin felul lor de viață, biruiesc legile. Iubesc pe toți, dar de toți sunt prigoniți. Nu-i cunoaște nimeni, dar sunt osândiți; sunt omorâți, dar dobândesc viața. Sunt săraci, dar îmbogățesc pe mulți; sunt lipsiți de toate, dar în toate au de prisos. Sunt înjosiți, dar sunt slăviți cu aceste înjosiri; sunt huliți, dar sunt îndreptățiți. Sunt ocărâți, dar binecuvântează; sunt insul­tați, dar cinstesc. Fac bine, dar sunt pedepsiți ca răi; sunt pedep­siți, dar se bucură, ca și cum li s-ar da viață […]. Ca să spun pe scurt: ce este sufletul în trup, aceea sunt creștinii în lume. […] Sufletul locuiește în trup, dar nu este din trup; creștinii locuiesc în lume, dar nu sunt din lume” (V, 1-16; VI, 1.3).