Arhimandritul Nicodim Sachelarie, după cincizeci de ani de la trecerea sa la Domnul

14 noiembrie 1973 este ziua chemării la viața  veșnică de către Domnul a părintelui arhimandrit Nicodim Sachelarie (n. 4 sept. 1902 - † 14 noiembrie 1973). „Ziua noastră, a călugărilor, este ziua când murim” - i-a răspuns fiului său duhovnicesc, când, în decembrie 1953, l-a felicitat de ziua Sfântului Nicodim de la Tismana; fiul duhov­nicesc de-atunci a devenit mai târziu Arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților în persoana Înaltpreasfinţitului Părinte Pimen Zainea.

Ca semn de neuitare și de recunoștință, din 1973 și până astăzi, arhim. Nicodim Sachelarie a fost, este și va fi pomenit la Sfânta Liturghie, fiind ctitorul principal al Bisericii „Adormirea Maicii Domnului” din localitatea natală Măldărești, judeţul Bacău.

Deși în timpul vieții nu era dispus a se vorbi despre trecutul său biografic, atunci lesne de înțeles, totuși, acum, post-mortem, 14 noiembrie 2023 a reprezentat un popas comemorativ, împlinindu-se o jumătate de veac de la pășirea în veșnicie și, pe lângă pomenirea sa, se cuvine, mai mult ca oricând, a avea cuvântul la persoana întâi, dezvoltând, pe cât posibil, în ordine cronologică, capitole ale vieții și activității sale. În acest sens, la îndemâna celor interesați există lucrarea „Însemnări autobiografice. Gânduri, fapte și evocări incomode”, de arhim. Nicodim Sachelarie.

În cele ce urmează, noi ne-am orientat în selectarea citatelor din „Însemnări” după un principiu fundamental al Sfântului Maxim Mărturisitorul cu aplicare fie la evoluția copilăriei și adolescenței de acasă, fie la etapele experienței directe și complexe la mănăstire, la seminar, ca profesor etc.: „Cel ce arată cunoștința întrupată în activitate și activitatea însuflețită de cunoștință a descoperit modul exact al adevăratei lucrări îndumnezeitoare” („Răspunsuri către Talasie”, Întrebarea 63, scolia 32, p. 386, Filocalia, vol. III, ed. a II-a, traducere pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Harisma, București, 1994).

Printre confesiunile exprimate pe marginea acestor „Însem­nări...”, arhim. Nicodim Sachelarie își ia măsuri de precauție: „Eu mă silesc să nu se strecoare vreun gunoi al neadevărului sau al gândului urât de Dumnezeu și disprețuit de oamenii care iubesc adevărul și cărora le place dreptatea” (pp. 48-49).  „De la natură mi-au plăcut studiile. După ce am ajuns să citesc și să înțeleg bine ceea ce citeam, m-am folosit de orice prilej să citesc cât mai mult. Când plecam cu vitele sau la muncă pe câmp, îmi luam în sân și o carte de citit, chiar și o foaie de ziar îmi satisfăcea plăcerea de citit. În timpul iernii luam cartea și mă băgam în ieslea boilor și acolo citeam în liniște” (p. 53).

Iată ce mărturisește arhim. Nicodim în legătură cu rezultatele obținute ca elev: „În școală am fost premiantul clasei, însă clasa avea un nivel scăzut (...). În plus, când veneam acasă, eram pus la treburi gospodărești, încât n-aveam timpul și mediul de a pregăti lecțiile (...). Odată s-a născut discuția între elevi, mărturisindu-și fiecare gândurile, preferințele și dorințele pe care le are și ce i-ar plăcea să fie în viața de maturitate. Eu, călăuzit de un instinct neclar, mi-am exprimat gândul că aș voi să fiu preot. Apoi colegii, ori de câte ori glumeau, îmi ziceau popă-proto­popă...” (p. 52).

Străbunicul său a fost preot, iar bunicul - cântăreț, tatăl lui fiind un bun și respectat gospodar, căruia i-a decedat prima soție când copilul Neculai avea doar doi ani: „De la tata și de la frații lui am învățat să citesc pe litere vechi, cirilice. Cărți aveam, căci ei le moște­niseră de la tatăl lor (cân­tăreț). Îmi plăceau nespus de mult învățăturile Scripturii, încât mă pătrundeau în adâncurile inimii (...). Mângâierea mea consta în citirea cărților și mai ales a Noului Testament” (pp. 53-54). Cum ­
s-a văzut puțin mai sus și după cum conchide în continuare arhim. Nicodim Sachelarie, „tine­rețea mea am simțit-o altfel decât simte majoritatea celor tineri, cedând de timpuriu cugetării. Această cugetare m-a stăpânit toată viața mea încă din copilărie” (p. 51).

La 19 ani îi vin în minte fel de fel de gânduri, unele insolite, și totuși e dublat de luciditatea de a nu-l face pe tatăl său de rușine în fața sătenilor. Începerea unei posibile căsnicii era sprijinită de o bună stare materială, care, însă, nu prețuia în sufletul lui așa de mult.

La insistențele impetuoase ale consăteanului Nicolae Pruncu, venit de la Adjud pe 13.11.1921 să ia actele de la primărie spre a merge la mănăstire, tânărul Nicolae Sachelarie cedează să i le scoată și pe ale lui, cel dintâi asigurându-l că-i va suporta transportul spre Mănăstirea Cernica: „În acea zi și în acea seară mă gândeam care vor fi po­sibilitățile de trai la mănăstire. Era vorba de un angajament făcut cu Dumnezeu și nu cu oamenii, pentru toată viața, așa cum citisem în unele vieți de sfinți. Idealul este mare și sublim, dar eu sunt om și trăiesc omenește. Da, acolo mă voi restrânge la o haină și la o bucată de pâine. Voi trăi cu verdețuri, rezumându-mă la strictul necesar. Dumnezeu mi le va da. El e Stăpânul și Lui Îi voi sluji” (pp. 58-59).

De la 15 noiembrie 1921 până la 12 martie 1922 au viețuit la Mănăstirea Cernica, Ilfov; după consultări și informații în legătură cu o mănăstire mai retrasă de tumultul so­cietății, tânărul Neculai Sachelarie ajunge pe 13 martie 1922, în duminica a patra din Postul Mare, la Mănăstirea Frăsinei, judeţul Vâlcea: „După slujbă ne-a chemat părintele stareț Porfirie Bucurescu († 1927) și ne-a dat povețe blânde, pornite din suflet. Eram primiți în rândul fraților începători. Eu, chiar de la început (...), trăiam după principiile mele, cu mine însumi, încredințându-mă în paza Domnului. Citirea zilnică era hrana mea duhovnicească. Toți proestoșii s-au arătat binevoitori față de mine, fiindcă eu trăiam retras și mereu citind și muncind, încât prin munca mea satisfăceam plăcerea tuturor. Împreună cu Vasile (consătean, văr cu Nicolae Pruncu) nu lipseam noaptea de la slujbă. El era mai talentat decât mine la cântare, de aceea și la strană avea mai mare trecere. Conștient de lipsurile mele, eu nu mă băgam decât la citirea Psaltirii. Abia la 19 septembrie 1922, la slujba Sf. Dorimedont, am început să citesc pe literă veche în biserică, pus fiind de părintele Visarion Toia, care era nelipsit de la Utrenia de noapte” (p. 69).

Fiind în toiul ascultărilor cât mai diversificate și executate sincer, cu devotament, atât în gospodăria mănăstirii, cât și în cel al lecturilor neîntrerupte în mod particular și prin prezența continuă în timpul nopții la biseri­că, fratele Neculai are ca semn încurajator ­
într-un vis: „Într-o noapte mi s-a arătat în vis un călugăr necunoscut care m-a întâlnit în marginea pădurii și m-a binecuvântat: «Darul Duhului Sfânt să vie peste tine», a zis el. Eu am stat smerit, fără a fi cuprins de emoții prea puternice, însă am rămas cu mulțumire durabilă în suflet” (p. 71).

Oricine citește evocarea ascultărilor, însușite și asimilate ulterior în stilul său de viață, adevărate „antrenamente” sfinte, efectuate acum un secol în urmă, este îndreptățit să vadă cu ochii sufletești calea îndumnezeirii pe care începuse să călătorească fratele începător Neculai Sachelarie, cale confirmată de arătarea în vis a Sfântului Apostol Pavel și a binecuvântării sale, un moment rămas în memorie până aproape de sfârșitul vieții.

Tot din acești ani încărcați de încercări, de schimbări și reveniri spre aceleași lucrări practice, dar și din acumulările dobândite din viața, din experiența, gândirea și scrierile Sfinților Părinți, însușite prin lecturile făcute cu asiduitate, luminate zi și noapte de prezența și participarea la sfânta biserică, cu răspunderi progresive de la paraclisier în sus, vor contribui la aprobarea unanimă a proestoșilor mănăstirii să meargă mai departe și să candideze la examenul de admitere la noul înființat, în 1925, Seminar monahal de la Mănăstirea Neamț.

Fără probleme la admitere și nici în parcurgerea primului an de studiu, la sfârșitul căruia promovează pe primul loc, cum era de așteptat. În timpul cursurilor, „eu am fost repartizat la atelierul de croitorie care era situat într-o cameră din cetatea mănăstirii, având ca șef pe părintele Calinic, om bun și evlavios. Dimineața făceam școală, după-amiază lucrări practice” (pp. 85-86). „După încheierea anului școlar (1925-1926) ne-am întors amândoi la Frăsinei (e vorba de colegul său, fratele Dumitru Cărpiniș). Seminarul a comunicat Mănăstirii Frăsinei rezultatele bune de la studii și purtare. Părinții și frații ne-au primit cu drag. Eu am căutat să fiu același frate, ascultător și con­știincios în orice îndatorire” (p. 86). (Va urma)