Prin toată lucrarea sa bisericească, național patriotică și culturală, Episcopul Nicolae Popovici rămâne un arhiereu emblematic al Bisericii Ortodoxe Transilvane și al întregii Ortodoxii românești. El
Părintele Constantin Alupei, un misionar atipic la răspântia dintre milenii
Ziua de 22 iulie 2023, pentru clerul şi credincioșii din municipiul Oneşti, județul Bacău, va rămâne o zi memorabilă. În Catedrala Pogorârii Sfântului Duh din centrul Oneștiului am participat, cu inimile încărcate de emoție sfântă, la sărbătoarea de Paște al unui autentic și neîntrecut misionar al lui Hristos, părintele Constantin Alupei, trecut la veșnicele locașuri. A fost un fervent misionar, a cărui activitate diversă, timp de 42 de ani, s-a derulat la răspântia dintre milenii. Fondator al preafrumoasei catedrale din Onești, afierosită Pogorârii Sfântului Duh, precum și un duhovnic iscusit, adică „restaurator de temple ale Duhului Sfânt” din ținuturile Oituzului și Trotușului inferior, părintele protoiereu Constantin Alupei a adunat la funeraliile sale câteva mii de oameni în jurul lui, aducându-i omagiul cuvenit și arătând compasiunea și dragostea pentru familia îndoliată. Părintele Constantin era un mobilizator. Știa cum să-i reunească pe credincioși și să dea fiecăruia câte ceva de făcut.
Însă ultima lui chemare a avut o altă conotație. Pe un frumos catafalc așezat în mijlocul bisericii, părintele Constantin nu mai era decât cu trupul neînsuflețit, sufletul era plecat către o altă realitate existențială. Prin urmare, el ne-a adunat pentru o treabă anume…, nu pentru a face planuri în perspectiva finalizării catedralei oneştene, nu pentru a-i asculta dreapta învățătură sau rugile fierbinți ca ale unui sihastru iscusit, ci pentru a ne ruga Preamilostivului Dumnezeu ca sufletul lui, „nobil și curat” ca și crinul Bunelor vestiri, să fie așezat în „Ținuturile divine” (expresii teologice care îi aparțineau), unde să participe la Liturghia cosmică, săvârșită de Arhiereul Cel veșnic, pe Care L-a căutat neobosit în această lume să-L vadă față către față.
La cei 72 de ani, oricine este tentat să spună că „marea înserare” pentru sfinția sa a venit mai repede. A atins vârsta senectuții prescrisă de psalmist, fiind un preot deosebit, iubit și prețuit pentru calitățile sale excepționale. Dumnezeu l-a chemat ca pe un prieten și casnic al Său în ceruri.
Părintele Constantin, iscusitul duhovnic, care și-a desfășurat activitatea misionar-pastorală mai bine de patruzeci de ani în arealul mioritic al Betleemului ștefanian, nu a murit, ci doarme. Nu ne vom mai întâlni niciodată cu el în starea lui telurică, pentru că el nu mai are nimic cu această lume și s-a retras să se odihnească după ostenelile și suferințele, nu puține, din această viață.
L-am văzut cu șapte zile înainte de plecarea sa în prezentul continuu al lui Dumnezeu. Privindu-l cu ochii de gând, mi-am dat seama cum își consumă ultimele momente în această viață un preot harismatic. Deși dintele nemilos al maladiei letale ronțăia ultimele celule vii în trupul lui sleit de durere, mi-am dat seama că am în față un trup transparent, care lasă să se întrezărească pe chipul său apatia angelică și acea teofanie suavă, iruptă din lumina necreată a Taborului. Această imagine unică mi-a reconfirmat faptul că suferința în Hristos și prin Hristos desfigurează trupul, dar trasfigurează sufletul.
Așez aceste câteva gânduri inspirate din viața înduhovnicită a paradigmaticului părinte îndrumător de suflete, pentru a-mi exprima compasiunea și dragostea față de distinsa familie a părintelui, dar și față de cei ce au mai rămas în această vale a mâhnirii. Prin această plecare cred că l-am pierdut pe unul din cei mai remarcabili preoți care i-a avut această eparhie în ultimii 50 de ani.
Fenomenul numit moarte este un mister insondabil. Deși Hristos a înviat din morți, dând consistență vieții în sine, cu moartea pe moarte călcând, totuși nu a suprimat moartea biologică, dar i-a dat o altă conotație, un sens mai profund, fenomenul a devenit un paște, adică o trecere către un alt mod de viață. Trecerea într-o altă stare de existențialitate înseamnă o re-creere, reînnoire sau palingeneză transfiguratoare. Fenomenul numit moarte înseamnă separarea sufletului nemuritor de trupul muritor, fiecare parte, care până acum a îndeplinit dihotomia ființială a persoanei, se duce către origini. Sufletul merge la Dumnezeu, din Care a ieșit, iar trupul se dă pământului din care a fost luat până când se vor reuni la Parusie, să participe la învierea universală de la sfârșitul veacurilor.
Am nădejde că sufletul părintelui Constantin este în mâna lui Dumnezeu. Să ne amintim cum a creat Dumnezeu primul om, Adam. După ce a modelat forma primului om din materia numită pământ, pe care o crease prin cuvânt, a suflat suflare de viață, iar omul a devenit ființă vie, diferită de celelalte făpturi și viețuitoare.
Acum am rămas să-l pomenim toți cei dragi ai părintelui. Au rămas doamna preoteasă Mariana, cu cei 2 copii, părintele Iustinian căsătorit cu Raluca, și Nona căsătorită cu Dan, și cei 5 nepoți. Au rămas rudeniile, preoții, colegii, ierarhii, prietenii, credincioșii, fii și fiicele duhovnicești. Am rămas cu toții uitându-ne cu ochii minții către cer, privind cu bucurie cum sufletul său urcă ca un avvă din slavă în slavă către ținuturile divine.
Ne-am despărțit vremelnic de un părinte, frate, prieten, fiu duhovnicesc, însă purtăm nădejdea că întâlnirea noastră ulterioară va fi o mare bucurie.
Sfântul Ioan Evanghelistul, când ajunsese la vârsta de 100 de ani, nu mai avea vlaga necesară să meargă în biserică să predice. Totuși, purtat de ucenici, ajungea în comunitate, iar cuvântul său era mereu același: Iubiților, iubiți-vă unii pe alții așa cum ne iubește Hristos… și care ne îndeamnă zicând: Rămâneți întru iubirea mea, căci fără mine nu puteți face nimic!...
A rămâne în dragostea lui Iisus înseamnă a rămâne în comuniune cu El, dar și cu cei care sunt în iubirea Lui. Credem că părintele Constantin este acum sub mantia iubirii milostive a lui Hristos, în lumina cea neînserată din ceruri, pentru că pe pământ neobositul părinte a fost asemenea unui apostol, propovăduind cu timp și fără timp Evanghelia lui Hristos.
A fost un mărturisitor al dreptei credințe și un apologet al adevărului revelat, a fost un teolog și un liturghisitor desăvârșit, a fost un pelerin care nu s-a abătut de la calea pe care i-a indicat-o Hristos în această viață. Părintele Constantin a fost un iubitor de Hristos, un rugător fervent la Maica Domnului și un cinstitor al sfinților Bisericii și al eroilor neamului. Un duhovnic iscusit, care s-a pregătit la școala duhovnicească a părinților Paisie și Cleopa de la Sihăstria.
A fost un restaurator de temple ale Duhului Sfânt. Numai Bunul Dumnezeu poate ști pe câți i-a botezat, cununat, ajutat sau condus pe ultimul drum acest minunat părinte. A fost pedagog, ritor, dascăl și învățător al păstoriților. A fost un om milostiv, ajutător și îndrumător al tinerilor. Pe mulți i-a ajutat să-și reconfigureze drumul în viață.
A fost un bun chivernisitor al bunurilor bisericești, un iubitor de patrie și apărător al Ortodoxiei. Și-a cinstit părinții, colegii, prietenii, profesorii, care l-au ajutat să devină un OM între oameni. A fost un ctitor de multe biserici și așezăminte social-caritabile.
Ne rugăm ca Dumnezeu să așeze sufletul lui cu sfinții și credem că el privește pe Iisus față către față spunând rugăciunea Sfântului Apostol Pavel: Doamne, credința am păstrat, calea am săvârșit, de acum vin la Tine să-mi dai cununa cea neveștejită a slavei Tale, și nu numai mie, ci și celor care vor crede în Tine, ascultând cuvintele Evangheliei.