În Duminica a treia după Paști, numită și Duminica Mironosițelor, le cinstim pe Sfintele Femei Mironosițe, întrucât acestea reprezintă modele de curaj, credință și smerenie în Biserică. Împreună cu Sfinții Apostoli, ucenițele Domnului L‑au urmat pe Mântuitorul Hristos, atunci când vestea Evanghelia Împărăției cerurilor, contribuind prin slujirea lor la lucrarea Sa misionară. Unele dintre acestea au fost martore ale Pătimirilor și ale Învierii Sale din morți. Astfel, în prima zi a săptămânii, duminică, dis‑de‑dimineață, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov și a lui Iosif/Iosie (numită și Maria lui Cleopa) și Salomeea (soția lui Zevedeu și mama celor doi fii, Iacov și Ioan) au mers la mormântul lui Iisus, ca să ungă Trupul Său, după obiceiul iudaic, arătând astfel o prețuire deosebită, prin mirurile sau uleiurile aromate, de mare preț.
150 de ani de la adoptarea Legii secularizării averilor mănăstireşti din 1863
Patriarhia Română şi Academia Română au organizat ieri, 12 noiembrie, în Aula Magna „Teoctist Patriarhul“ din Palatul Patriarhiei o sesiune de comunicări ştiinţifice ce au abordat contextul istoric, motivele şi consecinţele adoptării Legii pentru secularizarea averilor mănăstireşti în timpul domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Prima parte a evenimentului intitulat „Secularizarea averilor bisericeşti (1863). Motivaţii şi consecinţe“ a fost moderată şi deschisă de către Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.
La finele anului 2013 se împlinesc 150 de ani de la adoptarea, în vremea domniei lui Alexandru Ioan Cuza, a Legii pentru secularizarea averilor mănăstireşti, din decembrie 1863, act legislativ semnificativ prin sorgintea şi conţinutul său propriu-zis, dar şi controversat prin urmările sale atât imediate, cât şi pe termen lung, în cadrul procesului de transformare statală din perioada modernă a istoriei României.
După cum se ştie, în urma unor pregătiri susţinute, proiectul legii a fost prezentat, de către Guvernul condus de Mihail Kogălniceanu, Camerei Deputaţilor la 13/25 decembrie 1863, fiind adoptat, apoi promulgat şi publicat câteva zile mai târziu, la 17/29 decembrie acelaşi an.
Problema a cărei rezolvare se urmărea, în primul rând, prin adoptarea acestei legi, avea rădăcini istorice vechi şi era generată, mai cu seamă, de modul necorespunzător de administrare şi utilizare a veniturilor rezultate din exploatarea moşiilor şi a altor proprietăţi aparţinând mănăstirilor închinate din Ţara Românească şi Moldova.
Începând cu a doua jumătate a secolului al XVI-lea, domnitorii şi alţi ctitori ai unor mănăstiri şi schituri din Ţările Române le-au închinat pe unele dintre ele, împreună cu proprietăţile lor, unor aşezăminte bisericeşti din Răsăritul Ortodox, ca sursă de ajutor pentru creştinii ortodocşi aflaţi îndeosebi sub stăpânire otomană, dar cu obligaţia menţinerii şi dezvoltării vieţii spirituale şi întreţinerii lăcaşurilor de cult din ţară închinate străinilor.
În realitate, şi mai cu seamă în secolele XVIII şi XIX, veniturile, bunurile şi odoarele bisericeşti ale mănăstirilor şi schiturilor închinate au fost aproape în exclusivitate trimise către Locurile Sfinte sau au luat, sub administrarea discreţionară a egumenilor, alte destinaţii, astfel încât mănăstirile închinate au fost constant lăsate neîngrijite, ajungând, cel mai adesea, într-o stare critică sau chiar în stare de ruină.
Faţă de această situaţie, după reinstaurarea domniilor pământene, în anul 1822, în vremea domniei lui Grigorie Dimitrie Ghica (1823-1828) şi a păstoririi ca Mitropolit al Ungrovlahiei a Sfântului Ierarh Grigorie Dascălul (1823-1829; 1833-1834), încă din anul 1823 s-a luat măsura înlăturării egumenilor greci de la aşezămintele închinate şi a înlocuirii lor cu egumeni de neam român. Presiuni externe, în special greceşti şi ruseşti, au determinat însă, în 1827, revenirea asupra acestei hotărâri şi reinstalarea egumenilor greci, care au continuat acelaşi mod nefast de administrare.
În perioada deceniilor următoare, domnitorii din Principatele Române au adoptat noi măsuri prin care se căuta rezolvarea situaţiei, fără însă ca acestea să aibă consecinţele dorite. Aşa a fost prevederea din Regulamentele Organice, rămasă neaplicată, ca mănăstirile închinate să contribuie cu ¼ din venitul lor la bugetele Principatelor Române, desfiinţarea în data de 31 mai 1863 a Epitropiei Sfântului Mormânt după ce mai fusese o dată desfiinţată în 1845 şi, apoi, reînfiinţată, sau fixarea de către domnitorul Gheorghe Bibescu (1842-1848) a unui termen de nouă ani pentru repararea mănăstirilor închinate, măsură care n-a fost aplicată. Nici una dintre aceste măsuri nu a fost luată în seamă de către conducătorii mănăstirilor închinate, starea lăcaşurilor de cult ajungând dramatică, după cum arată constatarea din 1858 a unei comisii formate din reprezentanţi ai Marilor Puteri din epocă.
Concomitent s-a conturat însă şi o politică statală îndreptată spre controlul şi utilizarea veniturilor provenite din proprietăţile aşezămintelor bisericeşti pământene neînchinate. Deşi Statul n-ar fi avut dreptul de a se implica în administrarea acestor proprietăţi particulare, acest lucru s-a înfăptuit prin aşa-numita Casă centrală a Bisericii, caracterizată, în 1860, de Vasile Boerescu, ministru de justiţie, ca o a doua vistierie a ţării, de vreme ce veniturile sale, de 13.391.500 lei, reprezentau circa 1/6 din bugetul Munteniei, cifrat, în acelaşi an, la o sumă totală de 84.015.000 lei.
La acea vreme fiinţau în Muntenia 69 de mănăstiri, 35 dintre acestea fiind închinate, iar în Moldova, 122 de aşezăminte monahale, dintre care 29 erau închinate. Ponderea proprietăţilor bisericeşti raportată la suprafaţa agricolă şi forestieră totală a Principatelor Române era, în Muntenia, de 16,55% pentru cele neînchinate şi de 11,14% pentru cele închinate, iar în Moldova, de 12,16% pentru cele neînchinate şi de 10,17% pentru cele închinate, totalizând aproximativ un sfert din teritoriul de atunci al României.
Trebuie precizat că în anul 1863, prin Legea pentru secularizarea averilor mănăstireşti, în fapt nu au fost secularizate numai averile mănăstirilor închinate, ci şi averile aşezămintelor bisericeşti neînchinate, de toate felurile: mitropolii, episcopii, mănăstiri, schituri etc.
Chiar dacă prin Legea pentru secularizarea averilor mănăstireşti din 1863 s-a realizat soluţionarea de fond a problemei averilor mănăstirilor închinate în afara ţării, s-a creat, pe de altă parte, o altă problemă, şi anume Biserica Ortodoxă Română a rămas lipsită de mijloacele sale proprii de întreţinere, cu atât mai mult, cu cât preluarea proprietăţilor bisericeşti neînchinate s-a făcut fără a se prevedea în textul legii nici un fel de despăgubire.
În situaţia nou-creată prin secularizarea averilor sale, Biserica poporului român, din susţinătoare a operei educaţionale şi filantropice, a devenit dependentă de sprijinul Statului, care s-a dovedit fie insuficient, fie chiar total absent, în multe cazuri. Arhivele mărturisesc o stare tristă şi, din păcate, generalizată a lucrurilor în care solicitările de ajutoare pentru reparaţii adeseori minore, dar de strictă necesitate, care nu mai puteau fi realizate din fonduri proprii, erau amânate sau chiar refuzate de Ministerul Cultelor, pe motivul lipsei de fonduri, deşi Statul era beneficiarul secularizării averilor bisericeşti. O mulţime de biserici ale mănăstirilor secularizate, de mare valoare artistică, au fost lăsate în paragină, iar unele proprietăţi secularizate au fost cumpărate de politicieni influenţi.
Totuşi, o mare parte a terenurilor bisericeşti secularizate au fost folosite pentru împroprietărirea ţăranilor, iar unele edificii bisericeşti au devenit şcoli, spitale, sedii administrative, arhive sau penitenciare (ex. Mănăstirea Văcăreşti). Fostele biserici ale multor mănăstiri secularizate au devenit biserici de mir (de parohie), altele au fost închise sau transformate în depozite. Oricum, organizarea statului modern România s-a făcut în mare parte pe bunurile confiscate de la Biserică.
În ceea ce priveşte salarizarea preoţilor de mir şi a celorlalţi slujitori ai bisericilor, aceasta a fost lăsată, prin Legea comunală din 1 aprilie 1864, pe seama comunelor, deci a primăriilor, iar apoi, prin Legea pentru reglementarea proprietăţii rurale din 14/26 august 1864, s-a prevăzut acordarea către parohii a unei suprafeţe cultivabile de 17 pogoane în Muntenia şi de 8 fălci şi jumătate în Moldova (respectiv 8,5 ha).
Aceste prevederi, dincolo de faptul că ofereau un sprijin insuficient în raport cu necesităţile, ele n-au fost aplicate decât parţial, astfel încât situaţia Bisericii şi a slujitorilor ei s-a înrăutăţit foarte mult.
Într-un aşa-numit Memoriu despre starea preoţilor din România şi despre poziţiunea lor morală şi materială, întocmit şi publicat în 1888, vrednicul de pomenire episcop Melchisedec Ştefănescu al Romanului, caracterizând cu detalii această grea stare a Bisericii şi a slujitorilor ei, spunea: Averile bisericeşti s-au luat de către stat şi veniturile lor se întrebuinţează la alte destinaţiuni, afară de o minimă parte rezervată încă pentru susţinerea unor instituţiuni bisericeşti, precum episcopiile, seminariile, câteva mănăstiri, care şi acelea sunt sortite la o curândă desfiinţare; încă mici ajutoare se dau fostelor mănăstiri, reduse la simple biserici comunale, în comunele rurale şi urbane... Biserica aşadar şi cu servitorii ei au rămas pe socoteala primăriilor rurale şi urbane. Acestea însă n-au făcut nimic pentru îmbunătăţirea stării bisericilor şi a preoţilor.
S-a sperat ca situaţia să se îmbunătăţească printr-o nouă lege specială, care a şi fost promulgată în data de 29 mai 1893, sub titlul Legea clerului mirean şi a seminariilor. Aceasta prevedea preluarea salarizării preoţilor de la comune de către bugetul de stat, continuată, oarecum, până astăzi. Dar nici această lege n-a reuşit să rezolve grelele probleme cu care se confruntau, în mod real, instituţiile şi slujitorii bisericeşti.
În ceea ce priveşte menţinerea, în deceniile următoare, a situaţiei dificile a unităţilor bisericeşti ortodoxe, este semnificativ faptul că, în perioada imediat următoare făuririi, în 1918, a României Mari, ministrul cultelor Alexandru Lapedatu prezenta o statistică din care reieşea că, la acea vreme, se puteau întreţine integral din mijloace proprii abia 3% din parohiile ortodoxe din Vechiul Regat şi 2% din cele ortodoxe ardelene, în timp ce, în aceeaşi privinţă, situaţia pentru alte culte era următoarea: 5% dintre parohiile greco-catolice, 21% dintre cele maghiare unitariene, 23% dintre cele maghiare reformate, 53% dintre cele maghiare catolice şi 85% dintre parohiile luterane.
În prezentarea consecinţelor Legii secularizării averilor mănăstireşti din 1863 nu poate fi omis, pe de altă parte, faptul că, prin coroborare cu Decretul organic pentru reglementarea schimei monahiceştii (Legea călugăriei) din 6/18 decembrie 1864, care, în afara candidaţilor cu studii teologice superioare, oprea accesul la viaţa monahală pentru bărbaţii sub 60 de ani şi pentru femeile sub 50 de ani, situaţia obştilor monahale s-a agravat până acolo încât numărul vieţuitorilor s-a redus drastic, iar mănăstirile n-au mai fost capabile, o lungă perioadă de timp, să-şi îndeplinească, precum odinioară, rolul lor tradiţional de vetre de spiritualitate, cultură şi artă bisericească. Probabil că din aceste măsuri s-a inspirat şi regimul comunist când a adoptat Decretul 410/1959 privitor la vieţuitorii mănăstirilor.
În concluzie, relaţiile actuale între Statul român şi culte reflectă în mare parte moştenirea ultimilor 150 de ani de istorie naţională, având originea în reformele domnitorului Alexandru Ioan Cuza, care au vizat modernizarea României, iar apoi şi asumarea de către Stat a compensării în parte a pierderilor suferite de Biserică prin secularizarea averilor ei.
Regimul comunist a deposedat Biserica de tot ce mai avea în proprietate, cu excepţia lăcaşurilor de cult, dar a menţinut forme de sprijin financiar din partea Statului pentru toate cultele religioase, atât în ceea ce priveşte salarizarea personalului bisericesc, cât şi în ceea ce priveşte restaurarea, conservarea şi întreţinerea lăcaşurilor de cult, cu precădere a monumentelor istorice.
Astăzi, Statul român susţine financiar numai o parte din salariile personalului bisericesc, iar întreţinerea, consolidarea, restaurarea şi repararea lăcaşurilor de cult şi a altor edificii bisericeşti, care asigură prezenţa activă a Bisericii în societate şi a lui Dumnezeu în sufletele oamenilor, revin în cea mai mare parte în responsabilitatea comunităţilor de credincioşi, afectaţi şi ei, la rândul lor, de criza economico-financiară cu care se confruntă societatea contemporană.
În acest sens, pentru a ajuta Biserica în multiplele ei activităţi, este imperios necesară restituirea completă a bunurilor bisericeşti (terenuri şi clădiri) confiscate de regimul comunist.
Având în vedere, aşadar, moştenirea şi consecinţele Legii secularizării averilor mănăstireşti din 1863, Patriarhia Română şi Academia Română au considerat necesară şi bine-venită organizarea în comun a acestei sesiuni ştiinţifice pentru a marca împlinirea a 150 de ani de la adoptarea acestui act normativ cu implicaţii majore asupra vieţii Bisericii Ortodoxe Române până în zilele noastre.
Adresăm călduroase mulţumiri Academiei Române şi personal domnului preşedinte Ionel Haiduc, precum şi domnului vicepreşedinte Dan Berindei, pentru această colaborare. Mulţumim, de asemenea, organizatorilor şi tuturor participanţilor. Binecuvântăm desfăşurarea lucrărilor, fiind deplin încredinţaţi de faptul că, în acest cadru, se vor putea aduce contribuţii noi şi semnificative la aprofundarea temei anunţate.
† Daniel
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
Cuvânt rostit la deschiderea lucrărilor Sesiunii de comunicări ştiinţifice sub genericul „Secularizarea averilor bisericeşti (1863). Motivaţii şi consecinţe“, organizată de Patriarhia Română şi Academia Română, marţi, 12 noiembrie 2013.
