Biserica a cultivat şi a consfinţit unitatea naţională

Conştiinţa naţională a fost cultivată prin credinţă şi cărţi de cult

Actul unirii Principatelor Române din 24 ianuarie 1859 este deodată rodul maturizării conştiinţei naţionale a românilor şi al unei situaţii internaţionale favorabile lor.

Exprimată în secolul al XV-lea de către domnitorul moldovean Ştefan cel Mare şi Sfânt, care spunea Occidentului că Moldova este „o altă Valahie“, adică o altă ţară românească, sau în anii 1600-1601 de către domnitorul muntean Mihai Viteazul, prin unirea vremelnică a Munteniei, Transilvaniei şi Moldovei într-un singur stat, conştiinţa naţională a fost cultivată prin credinţă şi cultură de către Biserică, mai ales prin cărţile de cult în limba română tipărite în Moldova, Ţara Românească şi Transilvania şi răspândite în toate provinciile româneşti.

De pildă, dacă unii cronicari moldoveni, precum Grigore Ureche, afirmau originea latină a moldovenilor, muntenilor şi ardelenilor, mitropoliţi ai Moldovei, ca Sfinţii Varlaam şi Dosoftei, în secolul al XVII-lea, tipăreau cărţi de cult şi de învăţătură ortodoxă pentru „toată seminţia românească“. Urmând pilda înaintaşilor lor şi folosind împrejurări istorice favorabile, conducători politici şi ierarhi păstori ai românilor din Moldova şi Ţara Românească au cultivat şi au consfinţit, la mijlocul secolului al XIX-lea, unitatea de cuget şi simţire, de limbă şi de credinţă a Principatelor Române, exprimând în acelaşi timp dorinţa vie şi necesitatea istorică a libertăţii şi unităţii naţionale atât pe plan politic, cât şi pe plan bisericesc.

Astfel, după Războiul Crimeei (1853-1856), s-au creat condiţii favorabile unirii Principatelor Române, deoarece Tratatul de pace încheiat la Paris, la 18/30 martie 1856, între cele şapte Puteri europene de atunci, se ocupa şi de Principatele Române, facilitând reorganizarea lor politico-socială. De fapt, se dorea crearea unui stat-tampon între imperii ca Turcia, Rusia şi Austria. Ca urmare, s-a creat o comisie europeană la Bucureşti, formată din reprezentanţi ai celor şapte Puteri, cu scopul de a înţelege mai bine care sunt aspiraţiile politice şi sociale ale celor două principate române. În acest sens, au fost organizate Divanurile Ad-hoc, în care reprezentanţii sau delegaţii poporului să-şi exprime voinţa politică şi socială.

Atunci s-au format pretutindeni comitete unioniste, care doreau ca în Divanurile Ad-hoc să fie aleşi deputaţi favorabili unirii Moldovei cu Ţara Românească. Întrucât Turcia (împreună cu Anglia şi Austria) era ostilă unirii Principatelor Române, care aspirau la independenţă, a încercat să împiedice realizarea unirii prin caimacamii săi în Moldova, Teodor Balş (1856-1857) şi Nicolae Vogoride (1857-1858). Între partidul unionist şi partidul separatist se purta o mare luptă. Biserica, prin ierarhii ei şi prin cei mai luminaţi dintre monahi şi preoţi, a fost în favoarea unirii Principatelor Române.

Comitetul Unirii era susţinut şi de mulţi oameni ai Bisericii

În Moldova, cei mai înflăcăraţi susţinători ai Unirii din partea Bisericii au fost: mitropolitul Sofronie Miclescu, arhimandritul Neofit Scriban, pe atunci profesor la Seminarul Teologic de la Socola (Iaşi), care a scris două lucrări, prima purtând titlul „Unirea şi neunirea Principatelor“, iar cea de-a doua, „Foloasele Unirii Principatelor Române“, arhimandritul Melchisedec Ştefănescu, pe atunci rector al Seminarului Teologic din Huşi, care a rostit în catedrala episcopală din Huşi o înflăcărată predică în favoarea Unirii, aceasta fiind apoi tipărită sub titlul „Jertfă pentru Unirea Principatelor“. Comitetul Unirii înfiinţat la Iaşi era susţinut şi de mulţi oameni ai Bisericii: ierarhi, egumeni, profesori de seminar, protopopi, preoţi, diaconi şi călugări. Unii dintre ei au suferit prigoană din partea autorităţilor politice ostile Unirii. Primele alegeri pentru Divanul Ad-hoc în Moldova au fost anulate de Turcia, sub presiunea puterilor europene, din cauza abuzurilor făcute de autorităţile comandate de caimacamul Nicolae Vogoride pentru a împiedica victoria unioniştilor.

Însă, după noile alegeri, în Divanul Ad-hoc al Moldovei, Biserica era reprezentată de ierarhi ca membri de drept: mitropolitul Sofronie Miclescu, ca preşedinte al Divanului Ad-hoc, arhiereul Nectarie Hermeziu, locţiitor de episcop la Roman, şi arhiereul Ghenadie Şendrea, locţiitor de episcop la Huşi. Pe lângă aceşti membri de drept, au fost aleşi alţi doi deputaţi din partea mănăstirilor neînchinate (arhiereul Filaret Scriban, de la Mănăstirea Socola, şi arhiereul Calinic Miclescu, de la Mănăstirea Slatina), precum şi trei deputaţi din partea clerului din oraşele reşedinţă de eparhie (arhimandritul Neofit Scriban, la Iaşi, arhimandritul Melchisedec Ştefănescu, la Huşi şi preotul Dimitrie Matcaş, la Roman). Toţi aceştia erau în favoarea Unirii.

Episcopul Clement al Argeşului a dus la Iaşi vestea dublei alegeri a lui Cuza

Lucrările Divanului Ad-hoc s-au deschis la 22 septembrie 1857, cu un Te Deum în bise-rica „Sf. Nicolae-Domnesc“ din Iaşi, şi au fost prezidate de mitropolitul Sofronie Miclescu, care a vorbit despre unitatea de neam şi de credinţă a românilor din Moldova şi Ţara Românească: „Moldo-românii de astăzi sunt toţi tot una - spunea el -, ei au o origine, un sânge, o patrie, o istorie, o credinţă, un Dumnezeu. Să ne silim dară să fim aşa, ca să fim vii şi ca să învieze întru noi iubita noastră Patrie“. În şedinţele din 7 octombrie şi din 20-21 decembrie 1857 s-au conturat cele mai importante orientări ale unui program de reorganizare politico-socială în favoarea Unirii şi a reorganizării Principatelor Române. Între acestea figura şi dorinţa de autocefalie bisericească. Adunarea electivă din 5/17 ianuarie 1859 de la Iaşi, prezidată de mitropolitul Sofronie Miclescu, l-a ales domn pe colonelul Alexandru Ioan Cuza.

În Ţara Românească, în Divanul Ad-hoc, Biserica a fost reprezentată de mitropolitul Nifon, de Sfântul Calinic, episcop al Râmnicului, episcopul Filotei al Buzăului şi de episcopul Clement al Argeşului, ca membri de drept, precum şi de alţi deputaţi clerici: arhimandriţii Atanasie Stoenescu, de la Mănăstirea Sadova, Ieronim, de la Mănăstirea Bistriţa, şi protopopii Iancu Sachelarie din Bucureşti, Constantin, „protonotariul“ Episcopiei de Râmnic, Vasile Serea, „catihetul“ de la Buzău, şi Constantin, iconomul de la Argeş. Divanul Ad-hoc şi-a deschis lucrările la 30 septembrie 1857, printr-un Te Deum săvârşit la Mitropolia din Bucureşti. Lucrările au fost prezidate de mitropolitul Nifon, care a vorbit despre importanţa Unirii Principatelor, iar ceilalţi ierarhi au fost activi în comisiile de lucru.

Adunarea Electivă de la Bucureşti, din 24 ianuarie 1859, a fost prezidată de mitropolitul Nifon, care, după alegeri, a prezentat numele domnitorului ales, şi anume Alexandru Ioan Cuza, acelaşi om care fusese ales şi domni-tor al Moldovei, la 5 ianuarie 1859.

Episcopul Clement al Argeşului a condus delegaţia care a dus la Iaşi vestea alegerii domnitorului moldovean Alexandru Ioan Cuza şi ca domn al Ţării Româneşti.

Când Alexandru Ioan Cuza a venit la Bucureşti, la începutul lunii februarie 1859, acesta a fost întâmpinat cu mare bucurie de clerici şi popor, întrucât el devenise simbolul Unirii Principatelor Române.

Prin Te Deum mulţumim lui Dumnezeu pentru darul unităţii

Te Deum se săvârşeşte şi ca amintire a multelor Te Deum care s-au săvârşit în toate momentele solemne şi importante ale lucrărilor pentru Unirea Principatelor. Cu un Te Deum s-au început lucrările Adunărilor Ad-hoc din Moldova şi Ţara Românească, cu Te Deum s-au început lucrările Adunării Elective din Moldova, care l-a ales pe Alexandru Ioan Cuza domn al Moldovei, şi tot cu Te Deum s-a început şi Adunarea Electivă de la Bucureşti, care l-a ales domnitor tot pe Alexandru Ioan Cuza.

Deci, Te Deum, care provine din limba latină şi înseamnă „pe Tine, Dumnezeule, Te lăudăm“, are o semnificaţie deosebită în viaţa poporului român, deoarece, în primul rând, mulţumim lui Dumnezeu pentru darurile primite de la El, între ele aflându-se mai ales darul unităţii noastre de cuget şi simţiri. Darul unităţii de limbă şi de credinţă este sfânt şi trebuie să-l apărăm şi să-l cultivăm, să-l promovăm şi să-l evidenţiem în momentele cele mai sfinte ale lucrării noastre în calitate de cetăţeni creştini, având vocaţia de a sfinţi pământul românesc prin credinţă şi prin lucrări bineplăcute lui Dumnezeu şi folositoare poporului nostru.

Aşadar, în fiecare an, în ziua de 24 ianuarie, dorim ca în această catedrală, pe Dealul Mitropoliei din Bucureşti, să fie săvârşit un Te Deum, nu numai ca amintire a faptului că Biserica, prin rugăciune, prin cuvânt, prin îndemn şi prin cărţi tipărite, a fost activă în lucrarea de Unire a Principatelor Române, ci şi pentru ca să cerem ajutorul lui Dumnezeu în păstrarea şi cultivarea darului unităţii naţionale, ca pe o lumină transmisă din generaţie în generaţie, ca pe o făclie de Înviere spirituală şi ca pe o coroană a demnităţii noastre româneşti.

† DANIEL,

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române