„Cel ce vrea să se mântuiască, cu întrebarea să călătorească

Nu dispreţui vorba celor bătrâni, că şi ei au învăţat de la părinţii lor. Că de la ei vei învăţa înţelepciunea şi îndemânarea de a da răspuns bun la nevoie (Isus Sirah 8, 9).

La Crăciun stăruiam asupra responsabilităţii pe care o avem faţă de educarea tinerilor. Acum, la Paști, voi sublinia faptul că avem o mare îndatorire de a-i cinsti pe bătrânii noștri, bunici și părinţi, și a le asculta poveţele. Lucrul acesta trebuie să-l facem din iubire, nemaipomenind de faptul că ni-l cere Dumnezeu: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământ” (Ieşire 20, 12).

Facem pledoaria aceasta şi pentru realitatea tristă că din multe parohii tinerii au plecat şi am rămas cu cei mai în vârstă, bătrânei încercaţi de suferinţe şi cu dorul după copii în suflet. Iar în localităţile mari, unde există şi tineri, influenţa societăţii secularizate şi aşa-numitul conflict între generaţii îi fac pe tineri să nu le acorde atenţia cuvenită bătrânilor. Ce să mai zicem de ascultarea sfaturilor şi învăţăturilor pe care aceștia ni le dau? (…)

Înţeleptul Solomon ne face îndemnul: „Ascultaţi, fiilor, învăţătura tatălui şi luaţi aminte să cunoaşteţi buna chibzuială, căci eu vă dau învăţătură bună: Nu părăsiţi povaţa mea. Căci şi eu am fost fecior la tatăl meu, singur, şi cu duioşie iubit de mama mea” (Pilde 4, 1-3).

Chiar şi atunci când bătrânii s-ar putea să nu fie în pas cu mersul vremurilor, Sfântul Pavel va spune că nu trebuie să-i înfruntăm: „Pe cel bătrân să nu-l înfrunţi, ci să-l îndemni ca pe un părinte” (1 Timotei 5, 1). Iar referitor la faptul că râvna tinerilor are nevoie de experienţa bătrânilor, Părintele Arsenie Papacioc ne-a lăsat o maximă: „Dacă tinereţea ar şti şi dacă bătrâneţea ar putea”. Când suntem tineri şi plini de putere, nu ştim bine ce să facem şi avem nevoie de sfatul bătrânilor, iar la bătrâneţe puterile ne scad, dar îi putem sfătui pe alţii.

Preocupările sfinte şi dragostea faţă de spiritualitatea neamului nostru ne parvin din adânc de dalbe datini prin bunicii şi părinţii noştri. Eu îmi aduc aminte cu multă evlavie de bunica mea, care de mic mă ducea la denii, la Slujba Învierii, la Paraclisul Maicii Domnului seară de seară, în Postul Sfintei Marii şi la alte slujbe. Cu toate că era o femeie harnică, nu rata nicio slujbă. Într-o zi de Paşti, când să mergem la vecernie, ploua cu găleata. M-a luat de mână şi ne-am dus prin ploaie la biserică. Mai târziu, ploaia s-a oprit, dar n-avea importanţă. Rugăciunea era pe primul loc pentru ea.

Pe 20 septembrie se împlinesc 150 de ani de la naşterea lui George Coşbuc. Cine nu ştie poezia „La Paşti”! Pe chipul creştinilor care merg la biserică „râde-atâta sărbătoare”. Iar convoiul celor ce urcă la slujbă se încheie cu bătrânele ce-şi duc nepoţeii de mână: „Pe deal se suie-ncetişor,/ Neveste tinere şi fete,/ Bătrâni cu iarna vieţii-n plete;/ Şi-ncet, în urma tuturor,/ Vezi şovăind câte-o bătrână/ Cu micul ei nepot de mână”. (…) Înaltpreasfinţitul Justinian al Maramureșului, depănându-şi amintirile şi oprindu-se la anii copilăriei, ne spune că, în ziua de Paşti, când se întorceau de la biserică, „tata cu plete şi cu cămaşa albă se ridica în picioare şi rostea rugăciunea «Tatăl nostru» părându-ţi-se că vezi în faţă un voievod sosit din alte timpuri, ce aducea un mesaj care lumina casa”.

Şi chiar dacă orăşenilor noştri nu le este atât de familiară spiritualitatea rurală, nu mă pot opri să nu redau o frază ce cuprinde o matrice profundă a vieţii din trecut: „O văd pe mama bătrână în straiul negru al satului cuviinţei, nevedind cioareci şi suman, cămăşi şi poale de cânepă, aud pe maică-mea rostind cuvinte şoptite înainte de a adormi, aud satul meu transilvan şoptind în cosmos pe limba ţărănească a neamului meu încercat de istorie, dar nebiruit, aceşti oameni întemeiaţi în fiinţa iubirii, simt zvâcnind în dreapta aceasta ajunsă la bucuria rostirii sângelui nobil al neamului meu de ţărani şi viaţa mea nu poate fi decât prinos de recunoştinţă în lumina şi spiritul strămoşilor” (Ioan Alexandru, „Iubirea de patrie”).

Aceşti oameni întemeiaţi în toată splendoarea iubirii cântă din toată fiinţa lor în ziua de Paşti: „Ziua Învierii! Şi să ne luminăm cu prăznuirea, şi unul pe altul să ne îmbrăţişăm. Să zicem: fraţilor şi celor ce ne urăsc pe noi; să iertăm toate pentru Înviere. Şi aşa să strigăm: Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând. Şi celor din morminte viaţă dăruindu-le” (Slujba învierii).

Să cântăm şi noi împreună cu ei şi să fim siguri că această spiritualitate verificată de ei sute de ani, e singura care poate da noimă vieţii noastre. Altfel, suntem pasibili să ne înghită valul vremelniciei. (…) Bunica şi mama ne povestesc cum S-a născut Domnul Hristos în ieslea Betleemului, ne învaţă să colindăm, ne relatează Patimile cele înfricoșătoare din Vinerea Mare și ne luminează sufletul cu bucuria Învierii. Ele ne şi deprind să participăm la Denii şi la măreaţa slujbă de la Paşti. Ele ne învaţă să ne spovedim şi ne conving că în Sfânta Împărtăşanie e prezent chiar Hristos Cel înviat din morţi. (…)

Rolul covârşitor al părintelui duhovnicesc

Şi dacă părinţii noştri trupeşti au mare importanţă pentru viaţa noastră spirituală, cei duhovniceşti au un rol covârşitor. Noi nici nu putem concepe o viaţă spirituală normală fără un părinte duhovnicesc. Pentru că duhovnicul este omul care, datorită mortificării patimilor şi nepătimirii pe care o dobândeşte, devine cunoscător al lucrurilor dumnezeieşti şi are faţă de lucrurile omeneşti o dreaptă judecată, datorită căreia, fără niciun pericol pentru el, ştie să-i călăuzească pe alţii pe calea lui Dumnezeu.

Părintele duhovnicesc are experienţa luptei cu patimile şi este în măsură să-i călăuzească din propria-i experienţă şi pe alţii. Sfântul Nil Ascetul, referitor la experienţa duhovnicului, zice că acesta „trebuie mai întâi să se lupte cu patimile şi cu multă trezvie să-şi întipărească în memorie cele întâmplate în cursul luptei, ca apoi, pe baza celor ce i s-au întâmplat lui, să-i înveţe şi pe alţii cele ale luptei”.

În zilele noastre întâlnim două tendinţe potrivnice acestei vieţi spirituale normale, care presupune să ai un duhovnic cu care să te sfătuieşti şi căruia să i te spovedeşti. O tendinţă este cea a confesiunilor protestante şi neoprotestante, care n-au în învăţătura lor de credinţă preoţia sacramentală şi, în consecinţă, rolul duhovnicului la care să te spovedeşti. O alta este cea secularizată şi anticlericalistă, care nu vede rostul sfătuirii cu duhovnicul şi al mărturisirii păcatelor.

Amândurora le răspunde Sfântul Ioan Scărarul: „Cel ce lipseşte pe orb de călăuză, turma de păstor, pe cel ce rătăceşte de povăţuitor, pe prunc de tatăl său, pe bolnav de doctor, corabia de cârmaci, pricinuieşte tuturor primejdii, iar cel ce încearcă să se lupte fără ajutor cu duhurile e omorât de acelea”.

De aceea, celor preocupaţi de viaţa spirituală, Cuvioşii Calist şi Ignatie Xantopol le dau sfatul să-şi caute un duhovnic care să fie „neamăgitor, prin mărturia ce o are pentru cele ce spune în Sfintele Scripturi şi să se arate că e purtător de Duh, prin vieţuirea care consună cu cuvintele. Să fie înalt la înţelegere, smerit la cugetare şi blând în toate purtările. Să spună cuvintele predaniei dumnezeieşti, ca un învăţător asemenea lui Hristos. Iar, aflându-l pe acesta şi lipindu-te cu toată fiinţa de el, ca un fiu iubitor de părintele adevărat, rămâi întreg în atârnare de poruncile lui, socotindu-l ca pe Hristos Însuși”. (…)

Bunicii, părinţii și duhovnicii noștri ne-au transmis o spiritualitate perfectă. Regretatul părinte Petroniu Tănase, stareţul nostru de la Athos, ne relatează că, odată, admirând-o pe mama lui care cocea păștile și cozonacii pentru Paști, a auzit-o zicând: „Nu pentru mâncat le-am făcut așa de frumoase, că nici nu-mi vine să mă ating de ele, ci pentru că așa-i de mândră faţa Domnului Hristos la Paști” (Ieromonah Petroniu Tănase, „Icoane smerite din Sfânta Ortodoxie Românească”). Este exprimată aici prin cuvinte simple alcătuirea din Slujba Învierii: „Să ne sculăm dis-de-dimineaţă și, în loc de mir, cântare să aducem Stăpânului; și să vedem pe Hristos «Soarele dreptăţii», tuturor viaţă răsărind” (Slujba Învierii).

Lumina care se revarsă din persoana Domnului Hristos înviat din morţi ne învăluie și pe noi, așa cum i-a învăluit pe înaintașii noștri, și ne umple de bucurie. Pe bună dreptate zice cântarea: „Acum toate s-au umplut lumină: cerul și pământul și cele de dedesubt. Deci să prăznuiască toată făptura Învierea lui Hristos, întru care s-a întărit” (Slujba Învierii).

Iar George Coșbuc, cu evlavia lui rurală, subliniază atmosfera mirifică din sat în ziua de Paști: „Și cât e de frumos în sat!/ Creștinii vin tăcuţi din vale/ Și doi de se-ntâlnesc în cale/ Își zic: Hristos a înviat!/ Și râd de-atâta sărbătoare/ Din chipul lor cel ars de soare”. Nici la oraș nu lipsește această atmosferă.

Covârșiţi de lumina și bucuria Învierii, îi îmbrăţișăm pe bunicii și părinţii noștri – în mod deosebit pe cei ce sunt singuri sau bolnavi, dar nu-i uităm nici pe cei tineri – și, dorindu-le tuturor sărbători pline de pace și fericire, le zicem: Hristos a înviat!