Cinstirea memoriei celor adormiți în Domnul şi îngrijirea cimitirelor

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat anul 2021 drept Anul omagial al pastorației românilor din afara României și Anul comemorativ al celor adormiți în Domnul; valoarea liturgică și culturală a cimitirelor. Cea de-a doua temă, cea comemorativă, analizată cu prioritate în semestrul al doilea al anului, întărește faptul că pomenirea în Biserică a celor adormiți în Domnul constituie un act de credință și de mărturie a iubirii față de semeni, rugându-L pe Atotmilostivul Dumnezeu să îi împărtășească pe cei adormiți de viața cea veșnică: „Binevoiește, Preabunule și Mult-Îndurate, ca sufletele lor să se așeze cu Sfinții, care din veac au bineplăcut Ție, iar trupurile să se dea firii celei zidite de Tine”¹, făcându-i și moștenitori ai bunătăților celor dumnezeiești: „Mântuiește pe cei ce nădăjduiesc întru tine, Maica Soarelui celui neapus, Născătoare de Dumnezeu, și fă milostiv pe Preabunul Dumnezeu cu rugăciunile tale, rugămu-ne ca să dea odihnă celui ce a răposat, unde sufletele drepților se odihnesc; arată-l moștenitor bunătăților celor dumnezeiești în lăcașurile drepților, întru pomenire veșnică, ceea ce ești cu totul fără prihană”².

Grija față de cei adormiți în Domnul reprezintă materializarea cea mai concretă a credinței că nu doar sufletul, ci și trupul omului va fi înviat. Teologia biblică și patristică, în integralitatea ei, accentuează faptul că trupul are aceeași valoare ca sufletul, acesta, fiind creat de Dumnezeu, poartă chipul Său și este chemat la îndumnezeire. Prin împărtășirea noastră cu Trupul și Sângele Mântuitorului Iisus Hristos, Cel răstignit şi înviat din morţi, noi, oamenii, depășim teama de moarte. Sfântul Apostol Pavel, vorbind despre Judecata de Apoi, arată în mod lămurit că și trupul, nu doar sufletul, va fi părtaș viețuirii celei veșnice întru Împărăția lui Dumnezeu: „Căci trebuie ca acest trup stricăcios să se îmbrace în nestricăciune şi acest trup muritor să se îmbrace în nemurire. Iar când acest trup stricăcios se va îmbrăca în nestricăciune şi acest trup muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci va fi cuvântul care este scris: «Moartea a fost înghiţită de biruinţă. Unde îţi este, moarte, biruinţa ta? Unde îţi este, moarte, boldul tău?»” ­ (1 Corinteni 15, 55). Învierea lui Hristos, Dumnezeu adevărat și om adevărat, este temei pentru învierea de obşte a tuturor trupurilor oamenilor decedaţi (cf. 1 Corinteni 15, 20). „În Persoana Lui ca Dumnezeu-Om, viața divină trece în umanitatea muritoare, iar umanitatea trece în viața divină nemuritoare”^₃. Trupul omului, devenit templu al Duhului Sfânt (1 Corinteni 6, 19), va fi înviat prin harul lui Hristos Cel înviat: „Învierea Sa inaugurează existența sine morte a omului integral, în care materia se odihnește în spirit, devenind epifanie deplină a lui și unde legile repetiției fără ieșire, ale compunerii și descompunerii deterministe sunt abolite pentru totdeauna. Creatul este acum deplin unit cu necreatul, deplin îmbogățit și transfigurat de energiile divine necreate, de viață veșnică divină”⁴.

Pentru cinstirea memoriei celor adormiți, Biserica Ortodoxă păstrează o rânduială amplă de slujbe și pomeniri (parastase) care cuprind rugăciuni și cereri pentru iertarea păcatelor acestora, odihna și mântuirea sufletelor lor. „Rugăciunile Bisericii pentru sufletele celor adormiți în Domnul au fost exprimate încă din primele veacuri creștine în rânduielile de îngropare, dar și în inscripțiile, simbolurile și icoanele zugrăvite pe pereții catacombelor. De asemenea, cele mai vechi Liturghii creștine cuprind în rânduiala lor și rugăciuni pentru cei decedați.”⁵ La slujba Paras­tasului⁶, noi ne rugăm ca Dumnezeul nostru să coboare mila Sa nemărginită asupra celor decedaţi sau repausați⁷ și să le ierte păcatele. Toate aceste slujbe și rugăciuni săvârșite pentru odihna celor adormiți arată, în modul cel mai concret, grija celor vii pentru cei trecuți dincolo, iubirea față de semeni, fundamentată pe credința nezdruncinată în Învierea Domnului, ca „începătură a învierii celor adormiți” (1 Corinteni 15, 20). Majoritatea slujbelor bisericești au în rânduiala lor și rugăciuni pentru cei adormiți. În acest sens, la fiecare Sfântă și Dumnezeiască Liturghie sunt pomeniți ierarhii Bisericii, ctitorii, miluitorii și binefăcătorii sfintelor lăcașuri, eroii, ostașii și luptătorii români din toate timpurile și locurile care s-au jertfit pe câmpurile de luptă, în lagăre și în închisori, pentru apărarea patriei și a credinței ortodoxe strămoșești, pentru întregirea neamului, pentru libertatea, unitatea și demnitatea poporului român, precum și toți cei adormiți din neamurile noastre. În rândul acestora se numără și eroii nea­mului nostru, iar pomenirea lor este semnul neuitării și al prețuirii noastre pentru jertfa lor și speranța comuniunii lor veșnice cu Hristos Domnul.

Sfântul Nicolae Cabasila, tâlcuind Dumnezeiasca Liturghie, arată că „Biserica pomenește pe Domnul și pentru fiii ei care aleargă și acum după cunună (cf. 1 Corinteni 9, 24-25; Iacov 1, 12), care se află în viață și al căror sfârșit e încă necunoscut, ca și pentru cei care au răposat fără prea multă siguranță și nădejde de mântuire. Ea pomenește pe Sfinții cei săvârșiți din viață, ca și pe credincioșii încă în viaţă (nedesăvârșiți). Pentru cei dintâi mulțumește, pentru ceilalți se roagă”⁸. Părintele Dumitru Stăniloae accentuează responsabilitatea personală a fiecăruia de a-i pomeni pe semenii săi la rugăciune: „Paradoxul persoanei umane, prezent în caracterul ei dialogic, se arată în faptul că în răspunderea care i se cere pentru alții este implicată valoarea ei, iar în cererile ce le face Dumnezeu pentru împlinirea acestei răspunderi pentru semeni și în cererile ei de iertare adresate lor, de care depinde și iertarea ei de către Dumnezeu, se arată dependența ei de Dumnezeu Creatorul și Judecătorul atotputernic, dar în parte și de semenii săi, cărora însă tot Dumnezeu le dă putința acestei contribuții la mântuirea fiecăruia, deci valoarea unora pentru alții. Toți sunt întrețesuți și înzestrați cu o valoare reciprocă de Dumnezeu, încât prin orice faptă, cuvânt, omul trebuie să se adreseze lui Dumnezeu, dar fără a uita de semenii săi”⁹.

Istoria Bisericii Ortodoxe Române dă mărturie peste veacuri despre grija pe care a avut-o pentru memoria înaintașilor. Nu a fost nici o vreme în care Biserica să uite de cei adormiți în Domnul, pomenindu-i „cu timp și fără timp” (2 Timotei 4, 2) pe cei trecuți la Domnul.

Cimitirul, locul în care trupurile celor adormiți așteaptă învierea de obşte sau universală și „sălășluirea în pământul celor vii, în lăcașurile cele iubite și dorite”¹⁰, are, desigur, o semnificație liturgică, dar și o valoare culturală deosebită. El este expresia respectului și pioasei aduceri-aminte față de înaintași, dar și mărturie concretă a iubirii noastre față de aceștia.

Sfântul Ioan Gură de Aur arată că cimitirul este locul în care se întâlnește lumea de aici cu cea de dincolo, făcând o analogie cu Mormântul Domnului, de unde și respectul care trebuie să se acorde mormântului, respectiv cimitirelor: „Nu știți oare pe îngerii care s-au apropiat de mormântul Domnului, în care nu era Trupul, ci mormântul gol? Cu toate acestea, pentru că mormântul a primit în întregime Trupul Stăpânului, ei dau multă cinste și locului. Îngerii, care depășesc firea noastră, au stat cu atât respect și evlavie în jurul mormântului”¹¹. Cimitirul este văzut în toată istoria creștinismului ca fiind locul în care trupurile se odihnesc până la obșteasca înviere: „Pentru aceasta și locul acesta se numește cimitir, ca să afli că cei care s-au săvârșit și zac aici nu au murit, ci dorm și sunt culcați”¹².

Cimitirele sunt locuri de odihnă și aducere-aminte de cei decedaţi, de generațiile celor care au trăit înaintea noastră, iar unii dintre ei, prin munca și jertfa lor, ne-au lăsat drept moștenire monumente de artă valoroase. Astfel, multe cimitire adăpostesc cruci şi morminte frumoase, adevărate opere de artă, deoarece creștinul și-a manifestat iubirea şi recunoştinţa față de cei plecați din lumea aceasta atât prin rugăciune, cât și prin înfrumusețarea sau împodobirea mormintelor. Cimitirul devine astfel spaţiu de rugăciune şi recunoştinţă faţă de cei adormiţi în Domnul, dar şi oglindă a evlaviei, hărniciei şi dărniciei unei parohii sau a unei mănăstiri.

Binecuvântăm deschiderea lucrărilor Conferinței pastoral-misionare a clericilor din Arhiepiscopia Bucureștilor, rugându-ne Preasfintei Treimi să reverse darurile Sale cele bogate asupra tuturor slujitorilor sfintelor altare.

† Daniel
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

*Cuvânt rostit la deschiderea lucrărilor Conferinţei pastoral-misionare semestriale de toamnă a clerului din Arhiepiscopia Bucureştilor, Bucureşti, luni, 13 decembrie 2021

Note:
¹ „Rânduiala parastasului de obște”, în: Slujbe de înmormântare, parastase și alte rânduieli pentru cei adormiți în Domnul, Ed. IBMO, București, 2021, pp. 286-287.
² „Rânduiala înmormântării mirenilor”, în: Slujbe de înmormântare, parastase și alte rânduieli pentru cei adormiți în Domnul, p. 61.
³ Daniel, Patriarhul României, Făclii de Înviere. Înțelesuri ale Sfintelor Paști, ediția a V-a îmbogățită, Ed. BASILICA, București, 2020, p. 8.
⁴ Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Teologie și spiritualitate, Ed. BASILICA, Bucu­rești, 2010, p. 181.
⁵ Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, „Prefață” la: Slujbe de înmormântare, parastase și alte rânduieli pentru cei adormiți în Domnul, p. 5.
⁶ Cuvântul παράστασις înseamnă în limba greacă a se înfățișa în fața cuiva, a sta lângă cineva, a mijloci pentru cineva, deci mijlocire pentru cei mutaţi/trecuţi la Domnul.
⁷ Cuvântul provine din limba latină de la verbul pauso, -are, care înseamnă a înceta, a opri, a se odihni, a face pauză.
⁸ Sfântul Nicolae Cabasila, Tâlcuirea Dumne­ze­ieștii Liturghii, trad. de pr. prof. dr. Ene Braniște, Ed. IBMO, București, 2011, p. 27.
⁹ Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Studii de Teologie dogmatică ortodoxă, Craiova, 1991, p. 124.
¹⁰ „Rânduiala înmormântării călugărilor”, în: Slujbe de înmormântare, parastase și alte rânduieli pentru cei adormiți în Domnul, p. 217.
¹¹ Sfântul Ioan Gură de Aur, „Omilia la numele cimitirului și la Crucea Domnului și Dumnezeului nostru Iisus Hristos”, în: Cuvântări la praznice împărătești, traducere de pr. D. Fecioru, col. „Izvoarele Ortodoxiei”, vol. V, Tipografia Cărților Bisericești, București, 1942, p. 118.
¹² Sfântul Ioan Gură de Aur, „Omilia la numele cimitirului și la Crucea Domnului și Dumnezeului nostru Iisus Hristos”, p. 111.