De la biblica „așteptare radioasă” la nerăbdarea de astăzi

Venirea Mântuitorului în lume s-a realizat după milenii de aşteptare. Omenirea s-a exersat mult întru răbdare, aşteptând coborârea în timp, în istorie şi în materie a lui Dumnezeu. Într-o lume grăbită, în care se doreşte totul imediat, instantaneu, mai ştim noi oare pune preţ pe răbdare? Ne mai poate oare sfinţi răbdarea? Biserica, de mii de ani, proclamă răbdarea drept o mare virtute; dar o mai avem noi, oare, astăzi?

Aş vrea să privim împreună la un bătrân despre care ne vorbeşte Biblia şi care s-a exersat şi s-a călit pe sine zeci de ani întru aşteptarea împlinirii unei promisiuni individuale, promisiune având însă repercusiuni colective: aceea că – mai înainte de a muri – va vedea pe Trimisul Cerului, pe Mesia, pe Izbăvitorul; e vorba de bătrânul Simeon. Aşa că bătrânul nu a mai putut muri până ce a văzut profeţia împlinită.

Este impresionantă puterea acestui om de a aştepta cu entuziasm împlinirea acestei promisiuni, bineştiindu-se că un mare folos personal de pe urma împlinirii acestei promisiuni nu a avut: Trimisul Cerului era un copil, la o vârstă la care nici nu se putea exprima, iar promisiunea colectivă pe care o aducea cu El – o ştim cu toţii: „deschiderea porţilor raiului” – se împlinea doar după moartea pe Cruce, după Răstignire, când a coborât în adâncul iadului şi i-a eliberat pe cei „ţinuţi prizonieri” acolo.

Deci, bătrânul Simeon a aşteptat cu răbdare şi entuziasm împlinirea unei promisiuni care aducea garanţia că Dumnezeu Îşi împlineşte o promisiune făcută cu milenii înainte, de pe urma căreia vor profita „toate neamurile”. Bătrânul era o conştiinţă publică vie, un reper în istoria neamului evreiesc, semnalul unei noi confirmări a faptului că Dumnezeu Se ţine de cuvânt în toate promisiunile făcute omenirii.

În plus, de aici mai învăţăm că „niciun bătrân nu este fără un rost”, nu trăieşte fără ca Dumnezeu să ştie de el: Dumnezeu îl ţine în viaţă pentru ca noi să ne îmbogăţim sufleteşte de pe urma lui. (...)

Viaţa printre multe aşteptări

Cunoscând mentalitatea şi nerăbdarea lumii noastre, ne putem întreba: Cum a putut un bătrân să nu îşi piardă speranţa, aşteptând atâta amar de vreme împlinirea unei promisiuni? Noi trăim într-o epocă agitată, nerăbdătoare, în care orice „aşteptare” scoate din răbdări. (...) Aceeaşi atitudine nerăbdătoare îl defineşte pe omul contemporan şi în raport cu Dumnezeu. Există în popor formula: „Dă, Doamne, da’ imediat!”. Oamenii au dorinţe, le mărturisesc lui Dumnezeu în gând cu viteza fulgerului, dar lor le lipseşte răbdarea să aştepte împlinirea acestora. 

Deci, pentru noi, oamenii secolului al XXI-lea, aşteptarea a devenit o povară. Este o povară pentru că noi nu mai ştim un lucru pe care-l ştiau înaintaşii noştri: că aşteptarea îşi are regulile ei; în primul rând ea trebuie făcută cu răbdare, în al doilea rând, ea trebuie făcută cu speranţă. 

Trebuie făcută cu răbdare pentru că Dumnezeu nici nu întârzie, nici nu Se grăbeşte în împlinirea promisiunilor Lui, în lucrarea Sa în raport cu noi. Cu alte cuvinte, cunoaşte mult mai bine decât noi momentul oportun.

Noi nu avem puterea să intuim acest moment. Şi, precum nişte copii capricioşi, devenim ţâfnoşi dacă intervenţia Lui nu este imediată. Dumnezeu, în schimb, stăpâneşte timpul, nu Se lasă stăpânit de el, cum păţim noi, în lipsa noastră de duhovnicie.

Tocmai de aceea, intervenţiile Lui în istorie sunt controlate, bine calibrate, riguros temporizate. Toate la momentul optim! Nu intervine atunci când oamenii răi îl somează, precum au făcut-o contemporanii Mântuitorului, cerându-I să Se coboare de pe cruce, dar nici nu întârzie excesiv, cum ne demonstrează istoria vieţii lui Iov din Vechiul Testament.

În al doilea rând, aşteptarea trebuie făcută cu speranţă. Spune Psalmul 39, 1: „Aşteptând, am aşteptat pe Domnul… şi S-a plecat spre mine!”. Exprimarea psalmistului pare pleonastică, tautologică, dar nu este. Aşteptarea cu speranţă, oricât de îndelungată ar fi, are rezultat: Domnul „Se pleacă” spre noi.

Condiţia principală, care trebuie îndeplinită pentru ca Dumnezeu să ne îndeplinească o rugăciune, este speranţa în împlinirea ei, o anumită certitudine a inimii că Dumnezeu, în iubirea Lui, vrea ceea ce noi dorim. Spune Mântuitorul: „Toate câte le cereţi, atunci când vă rugaţi, să credeţi că le-aţi şi primit, şi {realmente} le veţi primi!” (Marcu 11, 24) (...)

Ce merită să ne dorim

Ţinând cont de faptul că multe sunt dorinţele şi aspiraţiile unui om de-a lungul unei vieţi, ne întrebăm: Ce merită cu adevărat să primim? Multe dintre cererile pe care I le-am făcut lui Dumnezeu le-am uitat, unele înainte de a fi îndeplinite, altele după.

Alţii s-au îndepărtat de Dumnezeu pentru că nu le-a îndeplinit o anumită dorinţă. Timpul a trecut, şi-au păstrat răceala faţă de Dumnezeu, dar au uitat dorinţa! Există atât de multe dorinţe artificiale şi superficiale, care nici măcar nu merită să fie luate în considerare sau să jaloneze, să influenţeze raportul nostru cu Dumnezeu.

Traseul apropierii de Dumnezeu trebuie făcut prin aspiraţii profunde, importante, de reper, nu prin simple capricii. Aşteptarea care nu respectă regulile vieţuirii duhovniceşti poate fi disperată, erozivă, tulburătoare, corozivă. (...)

Bătrânul Simeon îi opune aşteptării nevrotice – specifice contemporaneităţii şi în care a derapat lumea noastră – aşteptarea radioasă, transfiguratoare, ziditoare de suflet, împlinitoare, paşnică, fundamentată pe o certitudine a inimii, născută dintr-o inteligenţă blajină. Noi, oamenii mileniului al III-lea, am pierdut sensul biblic, pozitiv al aşteptării, ca stare de umplere cu energie sfântă, de încărcare cu un dinamism mistic; există o mare bucurie în a aştepta cu dragoste.

Astfel îşi aşteaptă o mamă fiul care a lipsit mult de acasă; la fel aşteaptă doi tineri momentul căsătoriei, dacă nu au consumat „cele ale căsătoriei” înainte de Taina Nunţii. Aşteptarea întru dragoste este, deci, una transfiguratoare. (...) Creştinul adevărat este un om puternic în iubire; el nu trebuie să fie un academician, nici o fiinţă însetată doar de exersarea întru raţionalitate, ci o fiinţă preocupată de exersarea în iubire. Statura noastră creştină ne este dată nu de înălţimea gândirii, ci de forţa puterii de a iubi (...)

Ştim noi oare ce merită să ne dorim? Bătrânul Simeon a aşteptat singurul lucru vrednic de a fi dorit, singurul lucru cu adevărat preţios, pe care un muritor îl poate aştepta: întâlnirea cu Dumnezeu. (...) „Acum slobozeşte pe robul Tău, în pace!” – spune exclamaţia plină de conţinut a Bătrânului Simeon. Această eliberare o cere Simeon nu pentru că este obosit sau plictisit de multa-i aşteptare, ci pentru că era împlinit! (...)

Se cuvine să ne mai punem la inimă un alt mare adevăr, în contextul celor enunţate până acum: aşteptarea este o verificare a fidelităţii.

Bătrânul Simeon era dăruit lui Dumnezeu. Beletristica ne prezintă multe situaţii în care soţul plecat pe front era aşteptat cu dragoste şi în curăţie de o soţie dăruită, chiar atunci când existau dubii că acesta va mai reveni. Puterea de a aştepta este o verificare a loialităţii noastre. (...)
Dreptul Simeon, în templu, a ieşit în întâmpinarea lui Dumnezeu. Noi înşine putem ieşi fiecare, individual, în întâmpinarea lui Dumnezeu, bineştiind că El însuşi ne caută, dar are nevoie de acordul nostru pentru a ne găsi. Formula folosită de Sfinţii Părinţi este foarte frumoasă: „Fă un pas spre Dumnezeu, şi El va face mii de paşi spre tine!”.

Cea mai „nobilă” formă de aşteptare este aceea prin care Îl aştepţi pe Dumnezeu să coboare în viaţa ta. El poate face acest lucru doar dacă omul Îi îngăduie. Şi – nu trebuie uitat – Dumnezeu este cel care ne aşteaptă, primul. Aşteaptă venirea fiecăruia dintre noi „întru sine”, deşteptarea interioară, luminarea, focalizarea atenţiei pe unicul lucru care ne interesează cu adevărat: mântuirea sufletului.

În final, îndemnul meu de arhipăstor, pentru Dumneavoastră, pentru toţi, este să nu-L lăsaţi pe Dumnezeu să aştepte! Este un Oaspete ceresc prea mare pentru a-I amâna intrarea în viaţa noastră.

Bucuria Crăciunului să umple inimile tuturor! Harul Lui Dumnezeu să vă cerceteze inimile şi belşugul să nu lipsească din nicio casă în aceste zile sfinte de Sărbători! „Dă-ne, la toţi, bucurie, / Amin! Doamne, slavă ţie! / La mulţi ani, s-aveţi folos, / De Naşterea lui Hristos!”.