Învierea lui Hristos şi chemarea noastră la Cina Împărăţiei

„…Intraţi toţi în bucuria Domnului nostru... Masa este plină, ospătaţi-vă toţi. Viţelul este mult, nimeni să nu iasă flămând. Gustaţi toţi din ospăţul credinţei; împărtăşiţi-vă toţi din bogăţia bunătăţii…“ (Din Cuvântul de învăţătură în Sfânta şi Marea Duminica a Sfintelor Paşti, al Sfântului Ioan Gură de Aur)

Bucuria tainică a celei mai mari sărbători creştine, Învierea Domnului, este descrisă de Sfântul Ioan Gură de Aur, în Cuvântul său de învăţătură, ca fiind bucuria unui ospăţ ceresc la care Hristos ne cheamă pe toţi să luăm parte, indiferent de cât am lucrat sau de ora la care am venit, indiferent de poziţia noastră socială pe care o avem, pentru că Stăpânul este darnic şi El „primeşte pe cel din urmă ca şi pe cel dintâi, odihneşte pe cel din al unsprezecelea ceas ca şi pe cel ce a lucrat din ceasul dintâi;… faptele le primeşte, şi gândul îl ţine în seamă; şi lucrul îl preţuieşte, şi voinţa o laudă...“.

Astăzi este mântuirea lumii, că a înviat Hristos, ca cel Atotputernic! Astăzi toţi suntem chemaţi să gustăm din ospăţul acesta al dragostei dumnezeieşti, din această Cină tainică în care Hristos, Paştele nostru, „vie şi nejertfita noastră jertfă“, ni Se dăruieşte ca hrană, mângâiere, întărire şi curăţie.

„Acum bucurie mare este în cer şi pe pământ, spune tot Sfântul Ioan Gură de Aur, şi dacă la întoarcerea unui păcătos se face bucurie pe pământ şi în cer (Luca 15, 10), apoi cu atât mai mult trebuie să fie bucurie în cer acum când toată lumea este smulsă din mâinile diavolului. Astăzi se bucură îngerii, astăzi se veselesc arhanghelii. Astăzi heruvimii şi serafimii prăznuiesc împreună cu noi această sărbătoare. Deşi acest dar al Stăpânului l-am primit noi, însă mulţumirea este a tuturor. Însuşi Stăpânul lor şi al nostru nu Se ruşinează a prăznui împreună cu noi…“. (…) Biserica ne cheamă la un ospăţ unic şi deosebit în care „să bem băutură nouă“, să gustăm „hrană cerească“, la cina pregătită în cer pentru noi de Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos! Ce cinste mare pentru noi să fim chemaţi la masă de Însuşi Dumnezeu! Cât de negrăită este taina iubirii Sale de oameni! (…) Cel Care a pregătit această Cină este un Stăpân plin de delicateţe, de sensibilitate şi de negrăită iubire pentru noi; Acesta nu ne pune nouă pe masă ceva din bunătăţile Sale, ci ne oferă Însuşi Trupul Său dumnezeiesc, spre mâncare. Acest Trup al Său care ni se oferă spre hrană nu este mort, ci este viu şi înviat şi plin de viaţă dumnezeiască, plin de simţiri curate şi de iubire jertfelnică, din care gustând cu „frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste“, ne umplem de puterea vieţii celei noi a acestui Trup îndumnezeit. Taina negrăită a iubirii lui Dumnezeu pentru noi este aceea că, la această Cină împărătească, Mântuitorul ni Se dăruieşte nouă întreg, cu toate simţirile sufletului Lui preacurat, neatinse de egoismul păcatului, pentru a trezi, astfel, şi în noi dragostea pentru Părintele nostru ceresc, pentru a ne face şi pe noi să ne dăruim, împreună cu El, întreaga noastră viaţă lui Dumnezeu. (…) Aşadar, delicateţea şi dragostea jertfelnică a Gazdei noastre ne obligă să onorăm invitaţia în „haină albă de nuntă“, adică având o stare sufletească bineplăcută lui Dumnezeu. Curăţia sufletului şi a trupului nostru, râvna de a ne jertfi viaţa lui Dumnezeu, postul, rugăciunile, milostenia, spovedania noastră sinceră, într-un cuvânt, toate eforturile ascetice au menirea de a ne pregăti sufleteşte pentru a putea sta la masă împreună cu Hristos cel înviat. (…)

Prinşi în iureşul lumii

În fiecare an, la acest măreţ şi luminos praznic, Dumnezeu ne copleşeşte cu darurile Sale. Însă adesea noi ne mulţumim doar cu bucuriile imediate ale lumii acesteia, cu mâncarea şi cu băutura pământească, care nu fac altceva decât să întreţină viaţa noastră biologică, şi care va sfârşi în moarte. Dumnezeu a venit pe pământ, a murit şi a înviat ca noi să avem viaţă veşnică, să fim vii pentru totdeauna şi să ne dorim să fim împreună cu El. A venit Dumnezeu pe pământ să ne atragă cu iubirea Sa la Sine. A venit să ne facă pe noi vii, dăruindu-ne nouă Trupul Său înviat din morţi. Toate le-a făcut spre binele nostru, nimic nu a lăsat neîmplinit pentru fericirea noastră veşnică. La toate acestea însă, răspunsul nostru nu este pe măsura dragostei Lui. Dramatic este faptul că noi iubim orice mai mult decât pe Hristos. Suntem atât de prinşi în iureşul acestei lumi, avem mintea atât de înrobită de cele pământeşti, încât nu mai simţim frumuseţea darurilor cereşti şi bucuria harului Mântuitorului Hristos, Care a primit să moară pentru noi, pentru a ne face părtaşi nemărginitei iubiri dumnezeieşti, aşteptându-ne mereu la Cina cea veşnică a Împărăţiei Sale.

Trăim o viaţă separată de întâlnirea şi de împreuna şedere cu Hristos, la Ospăţul vieţii veşnice. De aici vin toate suferinţele şi necazurile noastre. Dar, oare ne-am gândit vreodată cât timp petrecem într-un singur an în comuniunea de rugăciune cu Hristos? De câte ori şi cum ne împărtăşim cu Hristos? Cum ne pregătim să ne apropiem de El? (…)

Ar trebui să fim conştienţi că neîmplinirile, căderile şi insuccesele noastre de tot felul se datorează faptului că sufletele ne sunt lipsite de tărie duhovnicească, minţile noastre nu se mai hrănesc cu lumina cuvintelor Sfintei Evanghelii, fiinţa noastră nu se adapă din şuvoiul de viaţă veşnică care izvorăşte din Potirul Sfintelor Taine.

Sufletul nostru rămas nehrănit şi neîngrijit este foarte uşor cuprins de patimi, împresurat de ispite şi stăpânit de puterile demonice. Constatăm astăzi cum, atât cei în vârstă, cât şi cei tineri, ne hrănim sufletele cu plăcerile ieftine şi trecătoare ale lumii acesteia, iar nu cu bucuriile nepieritoare şi mântuitoare, precum rugăciunea şi milostenia, neavând în noi foamea şi setea sfântă după Dumnezeu.

Singura noastră şansă de a ieşi din toate încercările grele prin care trecem ca neam, dar şi fiecare din noi în parte, în aceste vremuri ale unei societăţi materialiste şi tot mai secularizate, este participarea cât mai deasă la Sfânta Liturghie şi pregătirea noastră continuă pentru a ne curăţi de păcate prin lacrimile pocăinţei şi a ne uni cu Hristos prin Sfânta Împărtăşanie.

Şansa de a-L găsi pe Dumnezeu

În acest sens pastoral-misionar, Sfântul Sinod al Bisericii noastre a aprobat ca anul 2014 să fie declarat Anul omagial euharistic (al Sfintei Spovedanii şi al Sfintei Împărtăşanii), chemându-ne pe toţi să reaşezăm în centrul vieţii noastre duhovniceşti, curăţită de păcate, pe Hristos cel înviat din morţi, Care ni Se dăruieşte nouă în Sfânta Împărtăşanie, spre dobândirea vieţii veşnice.

Dumnezeu poate schimba soarta unui neam, a unei ţări, a unui oraş, a unui sat, dacă mai sunt oameni care Îl iubesc pe El şi care îşi doresc să stea împreună cu El la masă, la Cina Împărăţiei, să se hrănească cu viaţa Lui, să trăiască viaţa Lui, pregătindu-se astfel pentru fericirea din lumea bucuriei veşnice ce va să vină. Dacă fiecare din noi am înţelege cât folos sufletesc avem noi, dar şi cei adormiţi în Domnul, în urma pomenirii lor la Sfânta Liturghie, ne-am strădui cât mai des cu putinţă să ducem ofranda noastră mică, de pâine şi vin, la sfântul altar. Aducând pâine şi vin, ca elementele fundamentale care întreţin viaţa noastră, noi arătăm simbolic că ne punem întreaga viaţa în slujirea lui Dumnezeu, iar prin părticelele pe care preotul le scoate pentru fiecare nume se arată în chip tainic că toţi cei care sunt pomeniţi se aduc jertfă şi ei tainic, împreună cu Hristos, şi se umplu astfel împreună cu Hristos de mireasma iubirii Tatălui, revărsată asupra întregii Biserici, la Sfânta Liturghie.

Aceasta e noaptea cea plină de lumină şi ziua Învierii Domnului - ziua veşnică pe care a făcut-o Domnul ca să ne bucurăm şi să ne veselim întru ea. Vor urma zilele, lunile şi anii pe care Dumnezeu, în înţelepciunea Sa, îi va hărăzi şi care nu vor trece aşa uşor cum ne-ar plăcea să credem, dacă nu vom şti să transformăm timpul care ne-a mai rămas într-o nouă şansă de a-L găsi pe Dumnezeu şi de a ne regăsi pe noi înşine în Biserica lui Hristos cel înviat, Domnul Vieţii.