Învierea lui Hristos - slava Sfintei Cruci

-Scrisoarea pastorală a Preafericitului Părinte Patriarh Daniel cu ocazia Sfintelor Paşti-

„Crucii Tale ne închinăm, Hristoase,
şi Sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o mărim!”
(Din cântările Sfintelor Paşti)

Hristos a înviat!
Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,
Iubiţi credincioşi şi credincioase,

Taina Învierii Dom­nului este nedes­păr­ţită de Taina Crucii Sale, deoarece Hris­tos Cel Înviat din morţi este Hristos Cel Răstignit.

Crucea Mântuitorului Hris­tos este semnul iubirii Sale atot­pu­ternice şi smerite, făcătoare de viaţă şi dătătoare de bucurie. În Sfânta Cruce este ascunsă pu­­terea Învierii, iar lumina În­vierii este slava Sfintei Cruci. Astfel, Sfânta Cruce nu este doar semn al jertfei şi al morţii, ci şi semn al Învierii şi al bi­ruinţei.

Învierea Domnului nostru Iisus Hristos este biruinţa iubirii Lui smerite asupra păcatului, iadului şi morţii. Învierea lui Hristos este ridicarea omului cel muritor, din cauza păcatului, la starea de făptură veşnic vie, creată după chipul lui Dum­nezeu Cel veşnic viu (cf. Facerea 1, 26), pentru a se împărtăşi veşnic din iubirea divină a Preasfintei Treimi.

Prin Învierea lui Hristos Cel Răstignit se arată că iubirea omului faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni poate fi mai tare decât ura, violenţa şi moartea. Tăria puterii iubirii jertfelnice a lui Hristos se arată atât în Crucea Sa, ca smerenie, cât şi în Învierea Sa, ca slavă. De aceea, Biserica Ortodoxă nu desparte niciodată Crucea de Înviere.

Invidiat şi urât de mulţi dintre cărturarii şi fariseii care pierduseră în mare parte capaci­tatea de a simţi prezenţa activă a lui Dumnezeu în popor, des­con­siderat şi umilit de autoritatea conducătoare romană, care pierduse simţul dreptăţii, trădat şi vândut de un ucenic robit de patima iubirii de arginţi, părăsit de prietenii prea fricoşi, uitat de mulţi cărora le-a făcut bine, Iisus, Fiul lui Dumnezeu, devenit Om din iubire de oameni, a fost condamnat, pe nedrept, la moarte şi răstignit pe Cruce, între doi tâlhari făcători de rele.

Pe de o parte, răstignirea lui Hristos pe Cruce este respingerea cea mai violentă a iubirii lui Dumnezeu de către omenirea pă­cătoasă şi înstrăinată de Dum­nezeu. Pe de altă parte, jertfa Sa pe Cruce, îndurată în mod liber (cf. Ioan 10, 17-18), arată smerenia Sa, ca răbdare a suferinţei şi ca statornicie în iubire iertătoare, chiar şi faţă de duşmanii Săi („Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac”, Luca 23, 34).

Hristos, prin ascultarea de Dumnezeu până la moarte, a ridicat din morţi pe Adam cel neascultător

Sfântul Evanghelist Ioan, ucenicul iubit care L-a însoţit pe Iisus până lângă Crucea Sa, ne spune că: „Înainte de sărbă­toarea Paştilor, ştiind Iisus că a sosit ceasul Lui, ca să treacă din lumea aceasta la Tatăl, iubind pe ai Săi cei din lume, până la sfârşit i-a iubit” (Ioan 13, 1). Iar Sfântul Apostol Pavel, cel ce din mare prigonitor al Bisericii a devenit cel mai harnic Apostol al lui Hristos, tocmai pentru că L-a întâlnit pe Hristos Cel Înviat din morţi, într-o lumină copleşitoare pe drumul Damascului, a înţeles puterea iubirii jertfelnice a Crucii Lui. De aceea, în lumina Învierii lui Hristos, Sfântul Apostol Pavel scria creştinilor din Corint astfel:

„Cuvântul Crucii, pentru cei ce pier este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim este pute­rea  lui Dumnezeu” (1 Corinteni 1, 18). În altă parte, acelaşi Sfânt Apostol al neamurilor arată că, prin puterea Crucii, Hristos a biruit duhurile rele care răspândesc în lume ura faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni: „Dezbrăcând (de putere) începătoriile şi stăpâniile, le-a dat de ocară în văzul tuturor, biruind asupra lor prin Cruce” (Coloseni 2, 15).

Pentru a rămâne ascultător şi iubitor faţă de Dumnezeu-Tatăl până la moarte, Hristos-Domnul a îndurat de bunăvoie multe rele venite din partea oamenilor păcătoşi şi a demonilor vicleni, care Îl asaltau în pustie cu ispitele poftelor egoiste - adică ispitele lăcomiei materiale, ale puterii de stăpânire şi ale slavei deşarte (cf. Matei 4, 1-11) -, iar în Săptămâna Sfintelor Pătimiri, cu ispitele sau încercările durerii sufleteşti şi trupeşti pricinuite de invidia cărturarilor şi a fariseilor, de trădarea lui Iuda, de lepădarea lui Petru, de frica ucenicilor care L-au părăsit, de aroganţa şi viclenia lui Irod, de duplicitatea şi laşitatea lui Pilat, de batjocura soldaţilor, de ignoranţa şi rătăcirea mulţimilor învrăjbite, de ironia tâlharului nepocăit, de scuipări, de loviri cu palmele peste obraz, de loviri cu biciul pe trup, de cununa de spini de pe cap, de lovituri de cuie în palme şi picioare, de răstignirea pe lemnul Crucii, de adăparea cu oţet, de străpungere cu lancea în coastă. De ce a îndurat Domnul toate acestea? Ne spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, în cuvintele următoare: „Acesta a fost... scopul Domnului, ca, pe de o parte, să asculte de Tatăl până la moarte, ca om, pentru noi, păzind porunca iubirii, iar pe de altă parte, să biruiască pe diavol pătimind de la el prin cărturarii şi fariseii puşi la lucru de el” ¹. Prin ascultare de Dumnezeu până la moarte, Hristos a ridicat din morţi pe Adam cel neascultător, iar prin smerenie a biruit pe diavolul cel orgolios şi răzvrătitor.

Prin Înviere, Crucea devine lumină a iubirii eterne

Pentru a ne învăţa că puterea Învierii era ascunsă în Cruce, adică în iubirea Lui smerită şi îndelung-răbdătoare, Hristos-Domnul Cel Înviat din morţi poartă şi după slăvita Sa Înviere semnele sau stigmatele Crucii pe trupul Său, adică în mâinile, în picioarele şi în coasta Sa (cf. Ioan 21, 20 şi 27). Hristos poartă stigmatele Crucii în trupul Său înviat, nu ca să-Şi aducă aminte de cei care L-au răstignit spre a se răzbuna pe ei, ci pentru că ele sunt semnele eterne ale iubirii Sale jertfelnice şi smerite pentru toţi oamenii.

În Biserica Ortodoxă întâlnim o mulţime de simboluri, imagini, gesturi şi expresii liturgice ale înţelegerii spirituale a legăturii interioare care există între Crucea şi Învierea lui Hristos.

Mai întâi, în icoana ortodoxă a Răstignirii lui Hristos, chipul Său nu este crispat, ci pacificat, însemnând pacea comuniunii omului cu Dumnezeu, adică starea în care Iisus rosteşte cuvintele: „Părinte, în mâinile Tale încredinţez duhul Meu!” (Luca 23, 46).

Apoi, icoana Învierii lui Hristos, în forma ei autentică, nu-L prezintă pe Hristos ieşind triumfător din mormânt, ci prezintă coborârea Sa la iad ca biruinţă asupra iadului şi a morţii, ca arvună sau început al Învierii de obşte (cf. 1 Corinteni 15, 20) şi al Judecăţii de Apoi. Astfel, pentru Ortodoxie, pute­rea Învierii lui Hristos începe să lucreze din însuşi momentul morţii lui Hristos pe Cruce şi al coborârii Sale cu sufletul la iad. De aceea, trupul Său din mormânt nu intră în descompunere şi nici sufletul Său nu rămâne în iad. Adesea, icoana coborârii la iad ne prezintă slava lui Hristos Cel Înviat ca fiind străbătută şi confirmată de Crucea luminoasă, pentru că „Hristos S-a pogorât prin Cruce la iad”, după cum se spune în Liturghia Sfântului Vasile cel Mare.

Când este mărturisită şi proclamată Învierea Domnului Hristos, Crucea nu este uitată, ci unită cu lumânarea de Înviere. Preotul proclamă adevărul Învierii, zicând: „Hristos a înviat!” în timp ce înalţă Crucea în văzul tuturor, dar nu Crucea singură, ci însoţită de o lumânare aprinsă, care este lumina pascală a suferinţei transformate în biruinţă. Prin Înviere, Crucea devine lumină a iubirii eterne, a vieţii mai tari decât moartea.

În timpul Utreniei Sfintelor Paşti şi Utreniei din duminici cântăm sau rostim acest imn: „Învierea lui Hristos văzând, să ne închinăm Sfântului Dom­nului Iisus, Unuia Celui fără de păcat. Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, şi Sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o slăvim (...). Iată, prin Cruce a venit bucurie la toată lumea. Totdeauna binecuvântând pe Domnul, lăudăm În­vierea Lui, că răstignire răb­dând pentru noi cu moartea pe moarte a stricat” (Canonul În­vierii şi Utrenia din duminici).

Legătura interioară dintre Cruce şi Înviere este o dominantă a întregii spiritualităţi ortodoxe liturgice şi filocalice, deoarece Ortodoxia este în ace­laşi timp Biserica pocăinţei şi a doxologiei, a postului şi a bucuriei.

Întrucât prin Crucea lui Hristos s-a arătat puterea iubirii mântuitoare a lui Dum­nezeu (cf. 1 Corinteni 1, 18), noi, creştinii, cinstim Sfânta Cruce şi ne facem semnul ei când ne rugăm, dimineaţa, la prânz şi seara, când începem un lucru şi când îl terminăm, în vreme de necaz şi în vreme de bucurie.

Legătura dintre Cruce şi Înviere, dintre suferinţă şi spe­ranţă, osteneală şi bucurie, luptă şi biruinţă, se vede adesea în iubirea jertfelnică a părinţilor buni pentru copiii lor, a pă­rinţilor duhovniceşti pentru cei păstoriţi de ei, a oamenilor harnici şi darnici pentru semenii lor aflaţi în nevoi, în iubirea jertfelnică a celor care lucrează şi se luptă, permanent, pentru binele familiei şi al societăţii, al popo­rului şi al patriei lor, al tuturor oamenilor pentru care Hristos Domnul a murit şi a înviat ca să dăruiască tuturor mântuire şi viaţă veşnică.

Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

Anul acesta, 2013, este săr­bătorit în Patriarhia Româ­nă ca „An omagial al Sfinţilor Împă­raţi Constantin şi Elena”, la împli­nirea a 1.­700 de ani de la proclamarea de către Sfântul Împărat Constantin cel Mare a Edictului de libertate religioasă de la Mediolanum (Milano), în anul 313.

De semnul Sfintei Cruci este legat un important moment din viaţa Sfântului Împărat Constan­­tin cel Mare, care a condus ulterior la libertatea acordată creştinilor din Imperiul Roman şi la botezul său.

Istoricii bisericeşti Eusebiu de Cezareea şi Lactanţiu afirmă că în ajunul bătăliei de la Pons Milvius (Podul Vulturului), din 28 octombrie 312, contra lui Maxenţiu, Împăratul Constan­tin a văzut pe cer, ziua, o cruce luminoasă, deasupra soarelui, cu inscripţia: „In hoc signo vinces” („Prin acest semn vei învinge”). Noaptea, în vis, i s-a arătat Mântuitorul Hristos, cerându-i să pună pe scuturile şi steagurile armatei sale Crucea, ca fiind semn protector în lupte. Victoria minunată a armatei sale, mult inferioară numeric celei a lui Maxenţiu, a fost considerată de Împăratul Constan­tin ca ajutor primit de la Dum­nezeu. Dovada acestei credinţe a lui Constantin în ajutorul divin este inscripţia de pe Arcul lui Constantin, din Roma, păstrată până astăzi, prin care mărtu­ri­seşte că a câştigat lupta „instinctu divinitatis”, „prin inspiraţie divină”².

Începând cu Edictul de libertate religioasă din anul 313, Sfântul Împărat Constantin cel Mare devine protector al creşti­nis­mului, iar apoi ia multe mă­suri în favoarea Bisericii creş­tine, într-o perioadă în care lu­mea era divizată încă între păgânism şi creştinism.

Astfel, el promovează în demnităţi publice creştini cu un comportament moral irepro­şabil, emite monedă cu monograma creştină, în anul 317; generalizează duminica, sărbă­toarea săptămânală a creşti­nilor, ca zi de odihnă în imperiu atât pentru creştini, cât şi pentru păgâni, în anul 321; inaugurează o nouă capitală la Constantinopol (11 mai 330), simbol al renaşterii şi înnoirii religioase şi social-politice a Imperiului Roman; preţuieşte demnitatea preoţească prin scutirea clerului de impozite şi de obligaţia îndeplinirii serviciilor municipale; înlătură din legile penale pedepsele contrare spiri­tului creştin (răstignirea, zdrobirea picioarelor, stigmatizarea sau arderea cu fierul roşu); protejează, prin lege, pe săraci, orfani şi văduve; modifică legis­la­ţia privind căsătoria; descurajează divorţul; pedepseşte adulterul.

Din dorinţa de a ajuta Bise­rica să păstreze unitatea de credinţă, a convocat Sinodul I Ecumenic de la Niceea, din anul 325, împotriva ereziei lui Arie, care nega dumnezeirea Fiului. Sub influenţa Sfântului Ata­nasie cel Mare, Sinodul a măr­tu­risit şi proclamat învăţătura ortodoxă despre dumnezeirea Fiului ca fiind „Dumnezeu ade­vărat din Dumnezeu adevărat, născut nu făcut, Cel de o fiinţă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut” (Simbolul Credinţei sau Crezul).

Înţelegând nevoia Bisericii creştine de a avea spaţii liturgice corespunzătoare, Sfinţii Împă­raţi Constantin şi Elena au fost mari ctitori de biserici pe întreg cuprinsul Imperiului Roman: la Constantinopol, Ierusalim, Na­zaret, Antiohia, Tir, Nico­mi­dia, Trier, Roma ş.a.; au ridicat bise­rici care au rămas în istorie ca un model pentru toţi împăraţii, regii şi principii creştini.

De asemenea, Sfinţii Împă­raţi Constantin şi Elena au fost promotori şi sprijinitori ai pelerinajului creştin. Este bine cunoscut pelerinajul împărătesei Ele­na la Ierusalim, în anul 326, pentru a căuta cinstitul lemn al Sfintei Cruci. După ce a aflat Sfânta Cruce, ea a încredinţat-o Episcopului Maca­rie al Ieru­salimului, iar o parte din lemn a fost trimisă la Constan­tinopol. Împăratul Constan­tin cel Mare a efectuat un pelerinaj pentru a participa la sfinţirea Bisericii „Sfinţii Apostoli” din Constan­tinopol, în anul 330, şi apoi un alt pelerinaj pentru a participa la sfinţirea „Bisericii Învierii” din Ierusalim, în data de 13 septembrie 335, iar a doua zi, în data de 14 septembrie 335, pe amvonul acestei biserici, Epis­copul Macarie al Ierusa­li­mului a înălţat Sfânta Cruce în faţa mulţimilor, întru pomenirea aflării Sfintei Cruci, în anul 326. Sărbătoarea aceasta a devenit tradiţie îns­crisă în calendar până în zilele noastre.

Importanţa Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena pentru viaţa şi activitatea Bisericii este covârşitoare. Ei sunt apărători ai libertăţii creştinilor, ai uni­tăţii Bisericii, ctitori de cetăţi creş­tine şi lăcaşuri sfinte, apărători ai demnităţii umane şi ajutători ai săracilor. Sfânta Elena este model pentru viaţa creştină a mamelor, învăţătoare a credinţei creştine în familie şi în societate, unind înţelepciunea cu evlavia şi credinţa cu dărnicia.

Cinstirea Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena de către Biserică se arată prin pome­nirea lor, în fiecare an, la data de 21 mai, fiind numiţi Sfinţi Mari Împăraţi şi întocmai cu Apostolii.

În iconografia noastră ortodoxă, Sfinţii Împăraţi Constan­tin şi Elena sunt reprezentaţi având Sfânta Cruce între ei, întrucât Sfântul Împărat Constan­tin a descoperit Crucea, ca semn de lumină, pe cer, iar mama sa, Elena, a descoperit Crucea de lemn, în pământ, la Ierusalim. Astfel, înţelegem că Sfânta Cruce leagă cerul şi pă­mântul, prin iubirea nesfârşită şi netrecătoare a lui Hristos pentru lume.

Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena ne îndeamnă să apărăm dreapta credinţă, să ne în­chi­năm Sfintei Cruci şi să o cinstim ca pe o armă de biruinţă, să vedem în semnul Crucii puterea iubirii jertfelnice şi smerite a lui Hristos, care ne duce la învierea sufletelor, din moartea păcatului, şi la învierea trupului, din stricăciunea mormântului.

Osteneala şi jertfa pentru aproapele aduc bucuria Învierii lui Hristos în sufletele noastre

Astăzi mulţi oameni poartă crucea suferinţei din cauza înmulţirii păcatelor, a patimilor egoiste şi a relelor de tot felul, din cauza lăcomiei sau zgârceniei unora şi a sărăciei altora, a violenţei în familie şi în societate, a nedreptăţii şi nepăsării, a bolilor şi singurătăţii, a certurilor în familie şi a divorţurilor, a părăsirii copiilor şi bătrânilor ş.a. În această privinţă se adeveresc cuvintele Mântuitorului Hristos: „Din pricina înmulţirii fărădelegii, iubirea multora se va răci” (Matei 24, 12).

De aceea, pentru a putea purta crucea multor încercări şi a simţi ajutorul lui Hristos Cel Răstignit şi Înviat este necesar să ne întărim în credinţă, să sporim rugăciunea şi să săvârşim fapte de ajutorare a semenilor noştri, să fim şi noi pentru alţii un Simon de la Cirene, care a ajutat pe Iisus să poarte Crucea Sa pe drumul Golgotei (cf. Luca 23, 26). Aşa după cum credincioşii care au purtat de bunăvoie crucea postului, ca înfrânare de la bucate de origine animală şi de la orice păcat sufletesc şi trupesc, primesc lumina, bucuria şi binecuvântarea Sfintelor Paşti, tot aşa şi cei care alină suferinţa semenilor lor, prin rugăciune şi cuvânt de încurajare, prin faptă bună şi dărnicie, vor simţi lumina şi bucuria Învierii lui Hristos în ini­mile lor şi binecuvântarea Lui în viaţa şi casele lor.

Prin urmare, mai ales în aceste zile, este bine să aducem bucuria Sfintelor Paşti în casele de copii orfani şi bătrâni, la patul bolnavilor, dar şi acolo unde este multă tristeţe, singurătate şi deznădejde, în familiile sărace, îndoliate şi îndurerate. Pretutindeni unde putem face binele, să-l facem purtând în suflet şi în fapte lumina Crucii şi bucuria Învierii! Orice osteneală sau orice jertfă, de acest fel, cuprinde în ea lumina pe care o vesteşte Biserica Ortodoxă în ziua de Paşti şi în fiecare duminică de peste an, zicând: Iată, prin Cruce a venit bucurie la toată lumea!

Să cultivăm, prin rugăciune şi cuvânt bun, în lumina acestei bucurii pascale, legătura fra­ternă cu românii care se află în afara hotarelor României sau în diaspora română.

Cu prilejul Sfintelor Sărbă­tori ale Sfintelor Paşti, vă adre­săm tuturor părinteşti şi frăţeşti doriri de sănătate şi mântuire, de pace şi bucurie, dimpreună cu salutul pascal: Hristos a înviat!

Al vostru către Hristos Domnul rugător,

†  Daniel
Prin harul lui Dumnezeu
Arhiepiscopul Bucureştilor,
Mitropolitul Munteniei şi Dobrogei,
Locţiitor al Tronului Cezareei Capadociei şi
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Note

¹ ‑Vezi Sfântul Maxim Măr­tu­risitorul, Cuvânt ascetic, în Filo­calia, vol. 2, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucu­reşti, 2008, p. 35.

² ‑Vezi acad. prof. univ. dr. Emilian Popescu, Studiu introductiv la Eusebiu de Cezareea - Viaţa Îm­pă­ra­tului Constantin, în „Părinţi şi Scriitori Bise­ri­ceşti” (PSB), Serie nouă, vol. 8, Edi­tura BA­SILICA a Pa­triarhiei Româ­ne, Bucu­reşti, 2012, p. 38.