Lumina lui Hristos aduce speranţa

Hristos a înviat!
„Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi“ (Ioan 11, 25).

În lumina învierii Mântuitorului, lumina necreată a lui Dumnezeu, sufletele noastre se bucură şi trupurile se veselesc, primind nădejdea cea mare a propriei învieri, în Ziua Domnului. Iar mărturisirea noastră comună despre învierea lui Hristos, repetată an de an şi generaţie după generaţie, pe faţa întregului pământ, face din civilizaţia creştină civilizaţia învierii, descoperind lumii întregi Biserica Ortodoxă ca Biserica Învierii. Din punct de vedere cultural, creştinismul ortodox este recunoscut ca religia învierii, a vieţii şi a speranţei, sursă nestinsă a bucuriei, în pofida tuturor încercărilor prin care dreptmăritorii creştini au trecut, în decursul istoriei şi le suportă şi astăzi. (…)

Marele Pavel, Apostolul neamurilor, le scria corintenilor că „vrăjmaşul cel din urmă care va fi nimicit este moartea“ (I Corinteni 15, 26) şi se întreba, retoric, în aceeaşi epistolă, mărturisind despre învierea Domnului şi profeţind despre învierea noastră: „unde îţi este, moarte, biruinţa ta? Unde îţi este, moarte, boldul tău?“ (I Corinteni 15, 55). Arătând că „boldul morţii este păcatul“ (ibidem 15, 56) şi că biruinţa asupra păcatului şi a morţii ne-a fost dată prin Domnul nostru Iisus Hristos (ibidem 15, 57), Cel care, fără de păcat fiind, a murit pentru păcatele noastre, demonstrează împlinirea vechilor profeţii. (…)

Dacă păcatul lui Adam a adus în lume moartea, moartea pe Cruce a Domnului şi Învierea Sa deschid calea spre învierea cea de obşte, inaugurând orizontul speranţei celor mulţi şi păcătoşi, răscumpăraţi prin jertfa Celui fără de păcat, a Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Şi dacă multitudinea păcatelor omenirii aduce cu sine întuneric şi genune, sacrificarea prin răstignire a Mielului lui Dumnezeu, revarsă lumină în întuneric, lumină pură şi necreată, ţâşnind din Hristos-Mirele înjunghiat al Bisericii, peste tenebrele mormintelor noastre, în întunericul patimilor umanităţii căzute, deşirate, desfigurate, lumina Învierii lui Hristos aducând raze de speranţă peste omenire, invitând chipul desfigurat al lui Dumnezeu în om la transfigurare, prin despătimire, luminare şi îndumnezeire, calea urcuşului duhovnicesc la care Biserica Ortodoxă îmbie pe toţi fiii şi fiicele ei, prin efortul ascetic, prin nevoinţa binecuvântată, care duce la mântuire, aducând, în cel ce suie pe scara raiului, taina vederii luminii dumnezeieşti necreate, a luminii Învierii, esenţa misticii ortodoxe.

Mormintele martirilor, izvoare ale luminii

Nădejdea învierii celei de obşte, prin venirea Mântuitorului, au cunoscut-o şi cei din vechime, din antichitatea iudaică, poporul Legii celei vechi, prin glasurile proorocilor insuflaţi de Duhul Sfânt. (…) Tradiţia străveche s-a perpetuat, trecând de la Legea cea veche, de la poporul Legii, la Noul Israel, unde a dobândit împlinirea, adevărul şi puterea mărturisirii, prin învierea din morţi a Fiului lui Dumnezeu înomenit, Domnul nostru Iisus Hristos, Mântuitorul. Cuvântul Său profetic, amintit la începutul scrisorii pastorale de faţă, „Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi“ (Ioan 11, 25) a fost împlinit în chip tainic în viaţa şi petrecerea Sfinţilor lui Dumnezeu, începând cu Martirii Bisericii şi continuând cu Toţi Sfinţii. Aşa au ajuns mormintele martirilor izvoare ale luminii Învierii lui Hristos şi peste criptele martirice s-au înălţat cele dintâi biserici, ajungând până la noi binecuvântata tradiţie de a aşeza în piciorul mesei Sfântului Altar, în jertfelnicul bisericilor ortodoxe, părticele din moaştele Sfinţilor Mucenici. Astfel au început, din antichitatea creştină, a se îngropa cei adormiţi în nădejdea învierii în apropierea mormintelor martirilor, aşa cum o dovedesc catacombele şi au documentat cercetătorii artei paleocreştine, care au demonstrat că, în cazul catacombelor, nu este vorba de locuri de rugăciune ale primilor creştini, în timpul persecuţiilor, ci de locuri de înmormântare, cimitire, unde cei adormiţi se odihnesc lângă mormintele martirilor, devenite altare de rugăciune, unde creştinii de la începuturi veneau să ia binecuvântare, să-şi atingă obiectele personale de mormintele muceniceşti şi să ia în comun agapa dragostei, ca pomană pentru sufletele răposaţilor. De la catacombe, în cursul istoriei, s-a ajuns la cimitirele din jurul bisericilor şi s-a perpetuat până la noi tradiţia atingerii obiectelor personale de moaştele sfinţilor.

Creştinismul, singura alternativă valabilă

Credinţa noastră sfântă în Învierea Domnului, chezăşie a propriei noastre învieri, a călăuzit poporul român pe tot parcursul bimilenarei sale istorii. Oricâte încercări au avut de trecut înaintaşii noştri, credinţa lor a rămas neclintită, iar comuniunea noastră de dragoste cu toţi cei adormiţi este o dovadă puternică în acest sens. Este, însă, şi o mare responsabilitate a noastră, a celor de astăzi, de a transmite cu mare grijă, cu scumpătate, cu multă dragoste, celor ce vin după noi, moştenirea bogată foarte pe care noi am primit-o de la strămoşi. Este cu atât mai necesar a ne îndeplini datoriile de conştiinţă faţă de propriul neam şi valorile sale nepieritoare, cu cât lumea din care facem parte se schimbă tot mai mult şi, din păcate, de cele mai multe ori, nu în bine. Vedem în jurul nostru multă violenţă şi răutate, egoism şi invidie, s-a împuţinat dragostea întreolaltă, în familii, în sânul fiecărui neam, între popoare, asistăm la o escaladare a conflictelor, unele fratricide, ridicându-se unii împotriva altora oameni de aceeaşi credinţă şi având origine comună, altele devastatoare, distrugătoare şi pustiitoare, adevărate atentate împotriva memoriei culturale şi dăinuirii unor întregi comunităţi istorice, creştine de cele mai multe ori, auzim aproape zilnic ştiri îngrijorătoare, despre fraţi creştini martirizaţi pentru că refuză să se lepede de Hristos, pierzându-şi, astfel, viaţa, dar dobândind cununa martirică.

Într-o asemenea lume, complicată, confuză, înfricoşătoare, a globalizării răului şi cultivând, otrăvit, ura, la nivel mondial, singura soluţie izbăvitoare rămâne civilizaţia creştină, a speranţei în pragul distrugerii, a speranţei în înviere în mijlocul întunericului şi al morţii, a speranţei în vâltoarea catastrofelor, în miezul crizelor de tot felul, de la cea morală la cele cu caracter economic, a speranţei în momentul prăbuşirii civilizaţiei umane. În iadul care ne înconjoară şi ia proporţii tot mai mari, zi cu zi, în tăvălugul care încearcă să zdrobească familiile tradiţionale creştine, să pervertească şcoala şi să întunece minţile învăţăceilor, aruncându-i pe dascăli şi pe părinţi, prin presiuni inimaginabile şi manipulări grosolane, pradă disperării, să impună alte norme şi alte legi, detronând valorile consacrate şi verificate în cursul veacurilor, în tot acest iureş nimicitor, autodistrugător, aproape suicidar, rămâne Biserica far, cetate de scăpare, izvor de binecuvântare, sursă inepuizabilă de bunătate, speranţă şi har. În timpul nostru perfid, când îndemnul dat de Hristos Domnul Sfântului Siluan Athonitul - „Ţine-ţi mintea în iad, dar nu deznădăjdui“, este mai actual ca niciodată, lumina Învierii Domnului revarsă balsamul Său atoatevindecător peste rănile supurânde ale umanităţii căzute. Lumina lui Hristos aduce speranţa, singurul leac pentru deznădejde.

Acum înţelegem că, deşi vedem omenirea scufundându-se în păcat şi moarte, înăbuşindu-se de atâta violenţă şi ură, înecându-se în atâta sânge nevinovat, de la copiii nenăscuţi la blagosloviţii mucenici ai zilelor noastre, totuşi, în ciuda a tot mecanismul distructiv şi a tuturor relelor, în pofida lăcomiei fără seamăn şi a setei de dominare şi supunere total lipsită de sens, în contra civilizaţiei morţii, întunericului şi iadului, creştinismul rămâne singura alternativă valabilă, singura speranţă consistentă, puternică, în stare să zădărnicească eforturile disperate ale vrăjmaşilor umanităţii, duhurile răutăţii, patimile nimicitoare, lumea decadentă, rea, invidioasă şi egoistă. Şi chiar dacă omul contemporan nu doar că a deschis cutia Pandorei, ci a şi lăsat ca toate relele să se scurgă afară, dezlănţuindu-se ca nişte furii peste faţa întregului pământ, urâţindu-l pe om şi dezumanizând lumea, Hristos rămâne în lumina Învierii Sale, speranţa noastră, bucuria noastră, nemurirea noastră. Şi asta e bine să o ştie în special cei mai vulnerabili dintre noi, copiii şi tinerii, mai ales. Şi dacă Hristos este cu noi, cine ne poate sta împotrivă sau ce ni se poate opune? Moartea? A nimicit-o Hristos. Murim, totuşi. Da, dar cu nădejde în înviere. A noastră, a tuturor, ca dar al Învierii lui Hristos.