Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Actualitate religioasă Mesaje și cuvântări „Moarte şi Înviere“

„Moarte şi Înviere“

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Mesaje și cuvântări
Un articol de: † Sebastian, Episcopul Slatinei și Romanaţilor - 15 Aprilie 2014

Probabil, unii vor spune că nu se cuvenea să aducem vorba despre moarte în această zi de „praznic al praznicelor şi sărbătoare a sărbătorilor“ (irmosul cântării a VIII-a din Canonul Învierii), că acolo unde bucuria Învierii cuprinde întreaga creaţie, pomenirea tristeţii nu-şi mai are locul, precum cântă Biserica: „Răsărit-a primăvara, veniţi să ne desfătăm! Strălucit-a Învierea lui Hristos, veniţi să ne veselim!“ (Slava de la Laude, la prăznuirea Sfântului Mare Mucenic Gheorghe).

Pentru o pătrunde­re deplină a sensului în­vierii, cred, trebuie în­ţeles mai întâi firescul morţii.

Îndeobşte, înţelegerea Învie­rii este cu mult diferită de cea a mor­ţii. Astfel, dacă în Înviere u­nii cred, iar alţii nu, moartea es­te o certitudine pentru tot cel ce s-a născut şi se va naşte din femeie (Mt. 11, 11). Părintele Ra­fail Noica definea viaţa aceasta pă­mântească drept „naştere“ a o­mului pentru devenirea sa în­tru fiinţă şi pentru „Împărăţia cea neclătită“, ca parcurs de creş­tere a noastră de la chip spre a­­semănarea cu Dumnezeu. As­pec­tul acesta este descris foarte clar în cadrul slujbei înmormân­tă­rii, unde Sfântul Ioan Da­mas­chin ne predă o adevărată lecţie de viaţă, prin aceea că subli­ni­a­ză tot rostul plăsmuirii şi al de­ve­­nirii noastre, în cuvinte pe cât de simple, pe atât de clare. Dar, oa­re, înţelegem noi aşa cum se cu­vine moartea, sau rătăcim prin­tre credinţe şi practici de tot fe­lul, care mai de care mai necreştine?

Cu părere de rău constatăm că, uneori, nici cei implicaţi în via­ţa Bisericii nu şi-au însuşit co­­rect linia ortodoxă a vieţii de din­­colo de mormânt! Astfel, unii tran­sformă firescul morţii în disperare sau chiar necre­din­ţă, iar alţii - prin instituţia bocitoarelor, ori a diferitelor practici de sor­gin­te păgână - o aruncă în deri­zo­­riu.

Dreptslăvitori creştini,

Realitatea vieţii de aici ne es­te cunoscută, iar pe cea a raiului şi a iadului ne-a arătat-o Hris­tos, Care S-a pogorât „în mormânt cu trupul şi în iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, în rai cu tâl­harul şi pe scaun cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, toate um­plân­du-le“ (Slava de la Laude, la prăz­nuirea Sfântul Mare Mu­ce­nic Gheorghe) cu a Sa prezenţă, dar nu înainte de a ne făgădui moş­tenirea „împărăţiei pregă­ti­tă de la întemeierea lumii“ (Mt. 25, 34). Unanima mărturie a Bi­se­ricii ne arată că, până la obşteasca judecată, trupul care s-a dat pământului din care a fost tocmit îşi aşteaptă învierea, pen­tru a primi plată împreună cu sufletul care a locuit întru el, căci „dacă sufletul ar fi purtat sin­gur lupta pentru virtuţi, numai el ar fi încununat, iar dacă nu­mai el s-ar fi tăvălit în plă­ceri, pe bună dreptate numai el s-ar fi pedepsit. Dar pentru că nici virtutea, nici viciul nu le-a să­vârşit sufletul fără trup, în chip drept amândouă vor avea par­te de răsplată“ (Serafim Rose, „Sufletul după moarte - Ex­­pe­rienţe contemporane «de după moar­te», în lumina învă­ţă­tu­rii or­to­doxe“, trad. Dana Co­car­­gea­nu, Ed. Sophia, Bucu­reşti, 2007, p. 218).

Pomenile, indiferent că sunt pen­­tru cei vii sau pentru cei a­dor­­miţi, nu ajung să fie con­su­ma­­te trupeşte, fizic, de către cei po­meniţi, căci „bucatele sunt pen­tru pântece şi pântecele pentru bucate şi Dumnezeu va ni­mi­ci şi pe unul şi pe celelalte“ (1 Cor. 6, 13). E drept că, după slă­vi­ta Sa Înviere, Mântuitorul Hris­tos a mâncat, dar nu dintr-o tre­buinţă trupească, ci ca în­cre­din­ţ­are incontestabilă a ucenici­lor cu privire la realitatea scu­lă­rii Sale din morţi, căci „actul răs­tignirii a fost atât de serios, de autentic şi total, încât până şi a­postolii şi ucenicii erau convinşi că Spânzuratul de pe lemnul din mij­loc nu va (mai putea) învia“ (Ni­colae Steinhardt, „Jurnalul fe­ri­cirii“, Ed. Dacia, Cluj Napoca, 2003, p. 55).

Finalitatea ofrandelor se re­gă­seşte în fapta cea bună pentru su­fletele noastre sau ale celor ca­re au adormit întru nădejdea în­vierii, iar cei care se îm­păr­tă­şesc din acestea devin împreu­nă-rugători pentru sufletele ce­lor pomeniţi, „care simt o mare mân­gâiere şi bucurie, pentru că po­menirea din inimă este lucrul de căpetenie din partea noastră, iar din partea Bisericii lui Dum­nezeu - Jertfa nesângeroasă“ (Sfân­tul Teofan Zăvorâtul, „Boa­la şi moartea - lămuriri, sfaturi, mân­gâieri“, ed. a II-a, trad. Adri­an şi Xenia Tănăsescu-Vlas, Ed. So­phia, Bucureşti, 2007, pp. 100-101).

Astfel, pomenirile celor morţi ni se fac şi nouă aducere aminte de moarte şi cugetare la ea, lucru care contravine frapant cu ban­chetul în care se degene­rea­ză uneori. Duh fiind, sufletul nu mai are părtăşie cu materia: „de­­şertăciuni sunt toate cele o­me­neşti, câte nu fiinţează după moar­te“, spune Sfântul Ioan Da­mas­chin, „căci venind moartea, toa­te acestea pier“ (Stihira gla­su­lui al III-lea, la slujba înmor­mân­­tării), iar atunci când chipul a­cestei lumi se va înnoi, tru­pu­ri­le înviate nu vor mai fi supuse le­gilor firii căzute (Rm. 8, 20).

Aşadar, înţelegerea morţii dă sens atât vieţuirii de aici, cât şi ce­lei de dincolo, fără ca sfârşitul „că­lătoriei“ noastre (2 Tim. 4, 7) să ne mai sperie, ci, dimpotrivă, de­vine dor neostoit de cer, după cum mărturisea dumnezeiescul Pa­vel: „doresc să mă despart de trup şi să fiu împreună cu Hris­tos“ (Flp. 11, 23), sau precum cân­tăm în troparul muceniţelor: „…pe Tine, Mirele meu, Te iu­besc şi pe Tine căutându-Te, mă chi­nuiesc şi împreună mă răs­tig­nesc, şi împreună cu Tine mă în­grop cu Botezul Tău; şi pă­ti­mesc pentru Tine, ca să îm­pă­ră­ţesc întru Tine; şi mor pentru Tine, ca să viez pentru Tine…“

Dragii mei,

Constatăm cu tristeţe că, deşi Hris­tos a prădat iadul acum a­proa­pe 2000 de ani, înviind cu Si­ne „trupurile multor adormiţi“ (Mt. 27, 53), oamenii totuşi mor, iar viaţa se scurge, şi în prezent, în­tre aceleaşi acte - zămislire, naş­tere, vieţuire şi moarte. Unde es­te, aşadar, curăţirea de păcat şi de moarte? Unde este viaţa pe ca­r­e Hristos ne-a făgăduit-o cu a­tâta ardoare, când propovăduia mul­ţimilor: „Eu am venit ca lu­mea viaţă să aibă şi din belşug să aibă“? (In. 10, 10) Unde sunt toa­te consecinţele Învierii, pe ca­re Sfântul Ioan Gură de Aur le e­­vocă în fiecare noapte de Paşti - bo­găţia bunătăţii, generozitatea os­păţului, nimicirea iadului, bu­cu­­ria îngerilor, stăpânirea vieţii şi celelalte? (Cuvântul de în­vă­ţă­tură al acestuia, de la sfârşitul Utreniei).

Din păcate, vedem şi astăzi că nedreptatea, tristeţea, necre­din­ţa, bolile şi moartea pândesc pe fiecare, de pretutindeni. Mai mult, acestea parcă iau amploa­re pe zi ce trece, determinându-ne să credem că trăim vremurile din urmă şi provocându-ne crun­tă deznădejde. Este adevărat, oa­menii mor şi astăzi la fel ca îna­inte, dar să luăm curaj!... Moar­tea deschide perspectiva veş­niciei şi a dobândirii raiului, căci prin Înviere aceasta ni s-a fă­cut Paşte, adică trecere la Dom­nul, şi cel care luptă „lupta cea bună“ (2 Tim. 4, 7) primeşte cu­nuna de la Hristos Cel răstignit şi înviat, de a Cărui Cruce dia­­volii se înfricoşează şi fug. Şi da­că trupurile sfinţilor au ajuns să înfrângă legile oarbe ale firii - prin neputrezire, bună mireas­mă şi vindecări de tot felul -, sun­tem încredinţaţi că „sufletele drep­ţilor sunt în mâna lui Dum­nezeu şi focul nu se va atinge de ele“ (Sol. 3, 1).

În felul acesta, noi nu înce­tăm a crede celor care au fost mar­torii Învierii, precum şi celor ca­re, mai înainte de noi, au pre­gus­­tat raiul şi au auzit „cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine o­mului să le grăiască“ (2 Cor. 12, 4). Şi, deplin conştienţi că „nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe cea care va să fie“ (Evr. 13, 14), să privim către „pă­mântul celor vii“ (Ps. 141, 5), un­de „locuieşte toată dreptatea“ (2 Ptr. 3, 13), şi să ieşim cu spe­ran­ţă din valea plângerii acestei lu­mi, osebindu-ne ca „seminţie a­leasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dum­nezeu, vestind în lume bu­nă­tăţile Celui ce ne-a chemat din întuneric, la lumina Sa cea mi­nunată“ (1 Ptr. 2, 9).

Prin reiteratul salut pascal, ne facem şi noi martori, peste vea­curi, ai mormântului gol, un­de moartea a fost omorâtă iar Via­ţa a ieşit biruitoare, afir­mând ceea ce „inima noas­tră cre­de spre dreptate, iar gura măr­turiseşte spre mântuire“ (Rm. 10, 10), că Hristos a Înviat!

Al vostru de tot binele doritor,

† Sebastian
Episcopul Slatinei şi Romanaţilor

Citeşte mai multe despre:   pastorala  -   Pastorale de Sfintele Paști  -   Invierea Domnului