Postul - luminător al Botezului

Postul Sfintelor Paşti este o perioadă de pregătire pentru marea sărbătoare a Învierii Domnului. De aceea, toată această perioadă a fost numită, uneori, şi urcuş interior spre Înviere. Nu este vorba de un urcuş spaţial, ci este vorba de un urcuş interior, spiritual, de o ridicare a noastră din starea de păcat în starea de pocăinţă, de împăcare cu Dumnezeu şi de reorientare de la drumul care merge spre moarte la drumul care merge spre viaţă, adică refacerea legăturii noastre de viaţă şi iubire cu Dumnezeu. Această perioadă a Postului Sfintelor Paşti era, la începutul creştinismului, pe timpul Sfinţilor Apostoli, una mai scurtă; cea mai scurtă pe care o cunoaşte istoria a fost cea de o săptămână, şi anume săptămâna Sfintelor Patimi sau Pătimiri ale Mântuitorului Iisus Hristos, numită şi Sfânta şi Marea Săptămână a Paştilor. Foarte curând, însă, a fost nevoie ca această perioadă să fie una mai lungă, pentru că, odată cu libertatea dată creştinismului, în anul 313, de către împăratul Constantin cel Mare, prin Edictul de la Mediolan (Milan), au intrat în Biserică, foarte repede şi fără pregătire, mulţi păgâni cu un comportament contrar Evangheliei, cu deprinderile religiei naturale, în care zeii erau justificări ale patimilor omeneşti egoiste şi proiecţii ale lor. Astfel, Biserica a fost nevoită să organizeze o şcoală duhovnicească de intensă şi profundă pregătire a celor care deveneau creştini. Această şcoală a fost organizată pe o perioadă de 40 de zile înainte de săptămâna Sfintelor Pătimiri ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos. De aceea, cele 40 de zile ca şcoală de pregătire a catehumenilor, adică a celor ce se pregăteau pentru a primi Botezul, plus o săptămână - Săptămâna Sfântă şi Mare dinaintea Paştilor - formează postul de şapte săptămâni al Sfintelor Paşti. Deci, postul propriu-zis al Paştilor este de 40 de zile, dar nu se termină după 40 de zile, ci se intensifică în ultima săptămână, când postirea devine mai aspră şi este însoţită de meditaţie profundă asupra tainei mântuitoarelor suferinţe sau Pătimiri ale Domnului Hristos pentru noi şi participarea mistică a credincioşilor la ele.

În noaptea de Paşti se botezau candidaţii care erau pregătiţi pentru Sfântul Botez, numit şi „Sfânta Luminare“. Însă cu câteva zile înainte, aceştia erau examinaţi privind pregătirea lor catehetică, şi anume învăţătura de credinţă, dar, în acelaşi timp, cei care-i pregăteau îşi dădeau seama şi de starea lor duhovnicească, de pocăinţa celor ce se pregăteau să devină creştini. Apoi, în ajunul Sfintelor Paşti se săvârşea Botezul, adică înainte de a începe sărbătoarea. Astfel, când se proclama Învierea, cei botezaţi simţeau că sunt părtaşi la moartea şi Învierea Domnului Hristos.

Aceasta explică de ce, în ziua de Paşti, în loc de Sfinte Dumnezeule, se cântă înainte de citirea Apostolului imnul Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat, iar săptămâna care începe cu sărbătoarea Sfintelor Paşti se numeşte „Săptămâna luminată“. Ca atare, cei care au primit Botezul se distingeau de ceilalţi creştini prin faptul că purtau haina albă, numindu-se neofiţi (nou-sădiţi în Biserică).

„Săptămâna luminată“ era săptămâna bucuriei celor ce au trecut de la moartea păcatului la viaţa sfinţeniei, de la păgânism la creştinism. Iar religia creştină în mijlocul lumii păgâne apărea ca religia unei vieţi noi şi sfinte, îndreptată spre Învierea cea de obşte sau universală.

Deşi, mai târziu, familiile creştine au început să-şi boteze copiii, iar numărul celor ce deveneau creştini dintre adulţi a scăzut, Biserica a păstrat totuşi această practică a postului de 40 de zile, la care se adăuga postul şi mai intens al Săptămânii celei Mari şi Sfinte de dinaintea Paştilor. De ce? Fiindcă această perioadă de post devenise necesară şi pentru cei botezaţi ca o reînnoire a Botezului lor prin „Botezul lacrimilor“, prin pocăinţă adâncă pentru păcate şi pentru sfinţirea vieţii. Această hotărâre a Bisericii de a păstra perioada de pregătire pentru Botez ca timp de pregătire pentru Înviere se datorează şi faptului că, atunci când ne-am botezat pentru a deveni creştini, altcineva (naşul) a făcut pentru noi marea mărturisire dinainte de Botez, şi anume: „Mă lepăd de satana şi de toate lucrările lui şi de toţi slujitorii lui“ şi „mă unesc cu Hristos să-I slujesc Lui ca unui Domn şi împărat“. Această dimensiune a vieţii creştine, de lepădare permanentă de satana, de toate lucrările lui şi de toţi slujitorii lui, este programul Botezului pentru toată viaţa. Deci, această perioadă de post şi pocăinţă trebuie considerată ca fiind o intensă lepădare de întunericul păcatului şi unire cu Hristos Cel Răstignit şi Înviat. Aşadar, pregătirea pentru sărbătoarea Învierii este, în primul rând, o activitate intensă a sufletului ca lucrare de pocăinţă, de curăţire de păcate, de luminare a sufletului prin harul dumnezeiesc.

În perioada aceasta, a Postului Mare, se înmulţesc metaniile. Metania înseamnă, în limba greacă, schimbarea modului de a gândi, de a vorbi şi de a lucra. Metaniile mari sunt prosternări atingând pământul cu fruntea, ca semn al căderii şi ridicării noastre, ca semn că dorim să ne ridicăm noi, cei căzuţi în păcat. Iar metaniile mici sunt o aplecare a capului până ce atingem pământul cu mâna. Această formă dinamică de participare a trupului la pocăinţa sufletului arată că Sfinţii Părinţi au fost mari dascăli ai pocăinţei şi ai înnoirii spirituale ca înviere a omului din moartea păcatului şi de înălţare a lui în lumina lui Hristos Cel Răstignit şi Înviat. În limba română, cuvântul înviere implică ideea de intrare în viaţă, a deveni viu, a se face viu, însă în limba greacă cuvântul înviere (anastasis) înseamnă ridicare, ridicare din moarte, din stricăciune, pentru a trece la viaţă veşnică şi la nestricăciune. Oricum, conţinutul spiritual al acestor cuvinte este acelaşi.

În perioada Postului Mare, cu excepţia zilelor de sâmbătă şi duminică, limbajul şi veşmântul liturgic al Bisericii se schimbă pentru a chema şi ajuta sufletul şi trupul în starea de pocăinţă. Întreaga Biserică respiră duhovniceşte în ritmul unor rugăciuni scurte şi intense ca: „Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă!“ sau „Doamne şi Stăpânul vieţii mele…“. Prin acest „Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă!“, din Canonul cel Mare, noi recunoaştem că singuri nu putem face nimic pentru mântuirea noastră; că mântuirea noastră, adică dobândirea vieţii veşnice, depinde, mai întâi de toate, de mila lui Dumnezeu. Când omul începe să realizeze că este creştin numai atât cât trăieşte în relaţie sau comuniune cu Hristos, atunci el poate birui ispitele care-i vin în gând, în cuvânt sau în faptă. Prin rugăciunea „Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă!“, noi ne apropiem şi ne „ţinem“ de Dumnezeu Preamilostivul, părăsind orice iluzie de aflare a vieţii veşnice în noi înşine şi recunoscând că Dumnezeu este singurul Izvor al vieţii veşnice. „Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă!“ este prinderea noastră de „colacul“ şi „funia de salvare“, de iubirea milostivă a lui Dumnezeu. Această rugăciune devine legătură şi coloană nevăzută, dar reală, între noi şi cer. Cât timp vedem pe Hristos în faţă şi ne încredem în ajutorul Lui, mergem peste valurile mării învolburate de ispite şi încercări. Când însă pierdem legătura cu El şi intensitatea strigării sau rugăciunii stăruitoare către El, atunci ne afundăm. Noi unim această rugăciune de invocare a milei lui Dumnezeu cu credinţa că numai Hristos-Domnul, Cel ce a biruit păcatul şi moartea, poate să ne aducă în suflet Taina şi Lumina Învierii, adică izbăvirea de păcat, de moarte şi de iad.

În noaptea Sfintelor Paşti, înţelege intens sărbătoarea Învierii numai cel ce a simţit în timpul postului cum înviază sufletul său din păcate. De aceea, rugăciunea Bisericii în această perioadă este în primul rând rugăciune de pocăinţă, de ridicare, de înnoire. Cântările Triodului spun că uşile pocăinţei sunt uşile mântuirii: „Uşile pocăinţei, deschide-mi mie!“. Uşile pocăinţei fiind uşile de intrare în Împărăţia lui Dumnezeu, nimeni nu se poate mântui fără pocăinţă. De aceea, Părinţii Bisericii, care au fost în primul rând oameni ai pocăinţei, au învăţat necontenit pe oameni că fără pocăinţă nu există mântuire. De pildă, se spune că Sfântul Antonie cel Mare, către sfârşitul vieţii sale, a fost întrebat ce ar mai face dacă ar trăi mai mult, iar el a răspuns: „aş învăţa să mă pocăiesc mai bine“. Niciodată nu ne putem lăuda că ne-am pocăit îndeajuns. Deci este o mare eroare să ne lăudăm cu pocăinţa noastră! De ce? Deoarece cea dintâi roadă a pocăinţei adevărate este smerenia, judecarea de sine, nu lauda de sine.

În societatea secularizată de azi a slăbit mult conştiinţa păcatului ca existenţă pătimaşă egoistă. Ca atare, slăbeşte şi practica pocăinţei, iar unde nu mai este pocăinţă, nu mai este nici dor de sfinţenie, nici dor de mântuire sau viaţă veşnică. Când smerenia este înlocuită cu autosuficienţa, justificarea răului conduce pe om la insensibilitate sau nepăsare duhovnicească, la „ieşirea din fire“ şi la iresponsabilitate. Întrucât am pierdut conştiinţa păcatului şi practica pocăinţei, ne-am obişnuit cu răul. Deşi este multă violenţă în lume, ne-am obişnuit totuşi cu ea. Azi există şi multă indiferenţă la suferinţa altora, dar ne-am obişnuit cu ea. Aceasta este ieşirea din fire, obişnuinţa cu răul. Însă pocăinţa este convertire de la răutate la bunătate a sufletului, adică venire în fire sau în sine. Ieşirea din fire este dezumanizare, iar revenirea în fire este umanizare şi înduhovnicire. Ieşirea din fire este îndepărtarea omului de Dumnezeu şi risipirea tuturor darurilor Sale, iar venirea în sine a omului este refacerea comuniunii de iubire cu Dumnezeu şi cu semenii, îmbogăţirea în bunătate. Venirea în sine înseamnă, de asemenea, mai multă exigenţă cu noi înşine şi mai multă îngăduinţă cu alţii. De aceea, pocăinţa ca Sfântă Taină a Mărturisirii păcatelor, ca judecare a omului pe sine însuşi, este taina salvării omului păcătos. Sfânta Spovedanie este o mare binecuvântare pe care Dumnezeu a dat-o Bisericii, şi anume de a primi mărturisirea păcatelor noastre, adică judecarea lor de către noi înşine în faţa duhovnicului, pentru a dărui apoi iertarea păcatelor prin harul lui Dumnezeu, pentru a dobândi mântuirea sau comuniunea eternă cu El.

Dumnezeu aşteaptă de la noi să ne recunoaştem şi să ne mărturisim păcatul, care este o boală a sufletului. Aceasta este, de fapt, lupta noastră cu noi înşine. Noi deschidem rana şi o arătăm lui Hristos-Doctorul cât este de mare, apoi vine balsamul Lui, adică iertarea şi vindecarea, prin care El ne pregăteşte pentru o viaţă nouă în Duhul Sfânt. Pocăinţa fără cerere de iertare nu este făcătoare de viaţă, nici aducătoare de pace şi bucurie, ci ea sfârşeşte adesea în deznădejde. Mulţi oameni şi-au regretat faptele rele, dar fiindcă nu s-au eliberat de ele prin spovedanie şi iertare, au căzut în deznădejde şi nu au sfârşit bine.

Prin urmare, pocăinţa pe care o învaţă şi o practică Biserica nu este o pocăinţă a disperării, ci este o pocăinţă a speranţei, care se bazează pe rugăciunea „Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă“. Această rugăciune are ca temelie credinţa noastră că, oricât de mari ar fi păcatele noastre, ele nu pot birui milostivirea lui Dumnezeu cea nemărginită, iubirea Lui de oameni cea nemăsurată şi negrăită. Dacă cineva s-a pocăit cu adevărat, nu în mod făţarnic, ci şi-a plâns păcatele, a cerut iertare şi a primit-o, acela simte puterea Învierii lui Hristos lucrătoare prin har în sufletul său. Sfântul Ioan Gură de Aur subliniază că cel dintâi cetăţean al Raiului este un tâlhar care s-a mântuit numai prin pocăinţă, rugându-se înainte de moarte cu aceste cuvinte: „pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni în Împărăţia Ta“. Iar Mântuitorul, de pe Cruce, i-a spus: „Astăzi vei fi cu mine în Rai“. Când noi ne recunoaştem greşeala şi hotărâm să punem început bun, cerem iertare lui Dumnezeu şi semenilor noştri, ne spovedim şi primim iertare, atunci pregătim bucuria învierii sufletului din moartea păcatului. În acest sens, perioada de pocăinţă şi post este perioadă de pregătire pentru bucurie. Iar bucuria adevărată nu este fericire egoistă, nici egoismul izolării şi indiferenţei, nici egoismul îndepărtării noastre de Dumnezeu, ci adevărata bucurie este comuniunea noastră cu Dumnezeu, Izvorul vieţii şi al bucuriei veşnice. Bucuria sufletului nu se confundă cu plăcerea lăcomiei şi a îmbuibării egoiste, fără cumpătare şi fără milă de săraci şi bolnavi, ci ea este bucuria iubirii smerite şi milostive, este bucuria vieţii în comuniune cu Dumnezeu şi cu semenii. Aceasta este bucuria Învierii. Ea este bucuria pe care ne-o aduce rugăciunea unită cu postul şi milostenia. Aceasta este bucurie din bucuria Învierii lui Hristos Cel Răstignit şi Înviat, iubitorul de oameni.

Întrucât perioada de pregătire pentru sărbătoarea Sfântă şi Mare a Învierii Domnului este timp de pocăinţă, de postire şi de milostenie, în această vreme de post se înmulţesc şi ispitele. În acest sens, Mântuitorul Iisus Hristos ne îndeamnă la priveghere şi rugăciune, la stare de trezvie spirituală: „Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită!“ (Matei 26, 14). Rugăciunea este, aşadar, şi o armă, adică un izvor de putere spirituală împotriva ispitelor şi împotriva uitării de Dumnezeu, care este începutul păcatului înstrăinării omului de Dumnezeu.

Prin rugăciune şi prin pomenirea deasă a lui Dumnezeu, omul menţine legătura cu Dumnezeu şi respinge cea dintâi ispită, şi anume aceea de a se comporta în lume ca şi când Dumnezeu nu ar exista sau ca şi când Dumnezeu ar fi absent din viaţa noastră. Mai mult, rugăciunea este izvor de pace şi bucurie, de iubire curată şi de faptă bună.

Să ne rugăm Domnului Hristos şi tuturor sfinţilor Lui să ne ajute şi să ne dăruiască puterea de a simţi în suflet roadele pocăinţei din Postul Mare, adică sfinţirea vieţii, după cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „Noi dăruim ceea ce avem, postirea, ca să primim ceea ce nu avem, nepătimirea“, spre slava lui Dumnezeu şi mântuirea noastră. Amin.

† Daniel,

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Cuvânt rostit după oficierea slujbei Canonului cel Mare, la Catedrala patriarhală, luni, 3 martie 2014 (revăzut de autor).