Sfântul Ierarh Iachint şi Sfânta Teofana Basarab, doi isihaşti contemporani

În 28 octombrie, Biserica Ortodoxă Română sărbătorește pomenirea Sfântului Ierarh Iachint, Mitropolitul Țării Românești, dar și o sfântă de origine română, Sfânta Cuvioasă Teofana Basarab, fiica primului voievod al Țării Românești, Basarab I Întemeietorul. La Sfânta Liturghie am ascultat Evanghelia de la Sfântul Apostol Ioan în care Mântuitorul ne vorbește despre slujirea Lui ca Păstor bun al oilor, Care Își pune viața pentru oile Sale. Această Evanghelie se citește în zilele în care Biserica prăznuiește mari păstori ai Bisericii Universale.

Seara, la slujba Privegherii, am vorbit despre Sfântul Ierarh Iachint, despre contextul istoric și pastoral în care el a fost transferat de către Patriarhul Calist I al Constantinopolului de la Mitropolia de Vicina la nou‑înființata Mitropolie a Țării Românești de la Câmpulung, oraș care a devenit și capitala Voievodatului lui Basarab I, și am scos în relief câteva dintre calitățile care au determinat în 2008 Sfântul Sinod al Bisericii noastre Ortodoxe Autocefale Române să‑l înscrie pe Mitropolitul Iachint în rândul sfinților. Aceste calități au fost scoase în relief și înainte de Sfânta Liturghie, când s‑a citit Acatistul Sfântului Iachint.

Aceste cântări din slujba sfântului proclamă lucrarea de mare apărător al dreptei credințe a Sfântului Iachint, pentru că atât la Vicina, cât și în capitala Țării Românești s‑a străduit să stăvilească prozelitismul unor erezii și secte venite din sudul Dunării, anume bogomilismul și adamismul, după cum pe teritoriul țării pe care o păstorea a făcut eforturi ca să limiteze efectele prozelitismului catolic. Și pe când era Mitropolit la Vicina s‑a confruntat cu acest prozelitism, întrucât orașul Vicina, cel mai înfloritor din Dobrogea acelor timpuri, își datora această înflorire genovezilor care făceau aici afaceri înfloritoare comerciale și care au susținut înființarea unei mănăstiri franciscane. De asemenea, se cunosc din multe surse istorice mulții misionari și multele misiuni trimise de la Roma în Bulgaria, dar și în nordul Dunării, la populația românească ortodoxă, pentru a predica creștinismul apusean sau catolicismul. Iată că Sfântul Iachint a fost un mare păstor, punându‑și viața pentru oile sale, pe care le‑a păzit de lupii cei răpitori care, fiind plătiți, nu‑și pun viața pentru oile păstorite, ci, când văd lupul venind, lasă oile și fug.

De asemenea, cântările închinate Sfântului Iachint scot în evidență multa lui răbdare și smerenie și vedem lucrul acesta când, spre sfârșitul vieții sale, începând cu anul 1370, a arătat multă smerenie, exprimându‑și chiar posibilitatea de a demisiona din demnitatea de mitropolit al țării, atunci când a fost reclamat la Patriarhia de Constantinopol că nu a participat la ultimul sinod din acel an, întrucât dorește să se emancipeze de sub autoritatea Patriarhiei Ecumenice și să devină autonom.

A fost un om milostiv și iertător pentru că pe juristul trimis de Patriarhia Ecumenică ca să cerceteze situația bisericească din Țara Românească și atitudinea Mitropolitului Iachint l‑a recomandat, împreună cu domnitorul Vladislav Vlaicu Voievod, Patriarhului nou al Constantinopolului să‑l hirotonească mitropolit în locul lui. Însă Patriarhul Ecumenic Filotei l‑a hirotonit pentru o nouă cetate, aceea a Severinului, împărțind mitropolia în două, dar cerându‑i noului Mitropolit Antim Critopol să se poarte cu tot respectul și cu toată ascultarea față de întâiul mitropolit al țării, anume Sfântul Iachint de la Vicina.

În anul 1372 a trecut la cele veșnice, iar memoria lui a fost păstrată la loc de cinste. Așa cum am amintit, în anul 2008 a fost trecut în rândul sfinților și ziua de pomenire a fost stabilită la 28 octombrie, zi în care Biserica Bulgară de secole de‑a rândul făcea pomenirea Sfintei Cuvioase Teofana Basarab.

Teodora strălucea prin evlavie și prin credință

Am amintit aceste lucruri cu caracter istoric despre contextul politic în care Mitropolitul Iachint a venit în fruntea Mitropoliei Țării Românești, principat nou‑înființat prin unirea cnezatelor și voievodatelor dintre Carpați, Dunăre și Marea Neagră și care în felul acesta au creat o mare putere politică și chiar militară. Basarab I, în anul 1330, îl înfrânge pe regele maghiar Carol Robert de Anjou, proclamă independența țării de sub vasalitatea maghiară, iar statul înființat de el ajunge să facă o politică cu adevărat europeană. Lucrul acesta ni‑l arată tocmai viața Sfintei Cuvioase Teofana Basarab, care a fost fiica mai mare a Voievodului Basarab I Întemeietorul.

Voievodul Basarab a avut o soție din Transilvania, numită Margareta sau Marghita, din cetatea Dăbâca, și împreună au avut trei copii: două fete - Braica (devenită prin căsătorie Teodora) și Ruxandra, și un fiu, Nicolae Alexandru, care în 1352, după moartea tatălui său, Basarab I, va prelua tronul Țării Românești, pe care îl va stăpâni până în anul 1364, când trece la viața veșnică.

Această dimensiune europeană a politicii lui Basarab I se vede și prin faptul că el și‑a căsătorit cele două fiice cu principi sud‑dunăreni. Braica a fost căsătorită cu principele Ivan Alexandru, care era despot de Loveci, o localitate în centrul Bulgariei de astăzi, care în 1331 va deveni țarul sau regele regatului vlaho‑bulgar, cu capitala la Târnovo, iar pe cealaltă fiică, Ruxandra, o va mărita cu un principe sârb, Ștefan al III‑lea Dușan, care va deveni ţar al țaratului sârbesc. Dintre copiii lui Ivan Alexandru și ai soției sale, Teodora, fiica lui Basarab I, Mihail Dușan al IV‑lea se va căsători cu fiica lui Andronic al III‑lea, împăratul Bizanțului.

Vedem că acest nou principat al Țării Românești a ajuns să se încuscrească cu regatele din sudul Dunării și chiar cu familia imperială de la Constantinopol - un lucru extraordinar -, iar această putere va crește și ea se va manifesta la cel mai înalt nivel în timpul voievodului Mircea cel Bătrân, urmaș și el al Basarabilor.

Sfânta Teofana Basarab s‑a căsătorit în anul 1322 și și‑a urmat soțul la Loveci, unde a devenit o legendă încă din timpul vieții prin delicatețea princiară pe care o afișa în orice împrejurare, pentru multa ei evlavie și pentru cultura pe care o acumulase în familia părinților săi. Ea a întemeiat aici o școală care va juca un rol important în dezvoltarea culturii medievale bulgare și o școală de copiere a manuscriselor. În multe muzee ale lumii dintre cele mai importante se păstrează manuscrise copiate în această școală coordonată de Teodora, soția țarului, și care sunt de o frumusețe extraordinară. În anul 1360, a fost copiată o Psaltire care se păstrează în Muzeul Istoric de Stat din Moscova. Această psaltire are alături un text intitulat „Lauda țarului Ivan Alexandru”, soțul Teodorei, mai târziu Sfânta Teofana Basarab. În acest text este lăudat nu doar țarul pentru calitățile sale militare, diplomatice, dar și duhovnicești, cât mai ales soția sa, Teodora, care strălucea prin evlavie și prin credință.

În 1331, când Ivan sau Ioan Alexandru devine țar la Târnovo, soția îl urmează și continuă activitatea cărturărească pe care a desfășurat‑o la Loveci. Acum avea bucuria de a se închina foarte des la moaștele Sfintei Cuvioase Parascheva aduse de la Constantinopol în momentul în care s‑a întemeiat primul țarat vlaho‑bulgar cu capitala la Târnovo. Biserica de aici a fost ridicată la rangul de Arhiepiscopie, iar mai târziu de Patriarhie. De asemenea, se aflau la Târnovo și moaștele Sfintei Mucenițe Filofteia, care mai târziu vor ajunge la Argeș. Din păcate, în perioada petrecută la Târnovo, soțul ei, Ivan Alexandru, se va îndrăgosti de o evreică, Sara, și va divorța de soția cu care avea patru copii. Trei dintre ei vor deveni despoți și țari, iar cea de a patra fiică se numește Basilisa, un nume iarăși foarte interesant și semnificativ pentru puterea și politica Țării Românești. Basilisa înseamnă „împărăteasă”. Iată că singura fiică a Teodorei a primit la botez numele acesta de împărăteasa; ea, care și‑a căsătorit unul din băieți, pe Mihail Asan, cu fiica împăratului Bizanțului, Andronic al III‑lea.

Cei trei băieţi, Mihail Asan, Ivan Strațimir și Ivan Asan, au ajuns, fiecare, să conducă câte o parte din țaratul bulgăresc. Din nenorocire, primul şi ultimul dintre băieți mor pe câmpurile de bătălie în luptele cu otomanii. Într‑un manuscris frumos ilustrat apare mama acestora, Teodora, jelind la căpătâiul celui de‑al treilea copil, care fusese rănit, răni care îi vor aduce în curând moartea.

Ucenica unor ierarhi călugări isihaşti

Ea a fost obligată să divorțeze de către soțul ei, Ivan Alexandru. Unii istorici consideră că divorțul nu a avut loc în 1345, ci ceva mai târziu, în 1352, când tatăl Teodorei, Basarab I, a murit, ceea ce arată că soțului ei, țarul Ivan Alexandru, i‑a fost frică să‑și repudieze soția atât timp cât puternicul său socru continua să conducă Voievodatul Țării Românești.

În orice caz, după divorț, ea s‑a retras într‑o mănăstire din apropierea orașului Târnovo, unde a devenit o călugăriță care a continuat, de fapt, ceea ce făcuse și ca țarină, anume să se roage, să practice rugăciunea minții, fiind ucenica unor ierarhi călugări iscusiți cunoscuți pentru practica lor isihastă. Când cel de‑al doilea băiat, Ivan Strațimir, a devenit țar la Vidin, mama sa l‑a urmat și a viețuit într‑o mănăstire din preajma Vidinului, la Albotina, o mănăstire săpată în stâncă, unde viața călugărească era deosebit de aspră și unde fosta țarină Teodora, devenită monahia Teofana, și‑a sfințit viața și a trecut la viața veșnică la o vârstă venerabilă.

Se spune că moartea ei a intervenit în urma rănilor pe care le‑a suferit în momentul în care Vidinul a fost cucerit de către sultanul Baiazid Ilderim. Mai întâi a căzut cetatea Târnovei, în 1393, moment în care moaștele Sfintelor Parascheva și Filofteia au fost aduse la Vidin. Însă în 1396 cade și Vidinul. Moaștele Sfintei Filofteia sunt salvate fiind trecute peste Dunăre și ajungând în capitala Țării Românești, care atunci era Curtea de Argeș, iar moaștele Sfintei Cuvioase Parascheva au fost oferite de către sultanul Baiazid unei prințese sârbești, Milița, și au fost duse în capitala țaratului sârbesc, la Belgrad, unde au rămas până în anul 1521, când și Belgradul este cucerit de către Imperiul Otoman, condus atunci de către sultanul Soliman Magnificul.

Acesta a luat moaștele Sfintei Parascheva și ale țarinei Teofana de la Belgrad. Sigur că unii susțin că este vorba despre împărăteasa Bizanțului Teofana, prima soție a împăratului Leon al VI‑lea Filosoful. Însă se pare că atunci când moaștele Sfintelor Filofteia și Parascheva au fost aduse de la Târnovo la Vidin, în anul 1393, la Vidin a avut loc proclamarea canonizării Țarinei Bulgariei Teodora, devenită monahia Teofana, și că, la Belgrad, sultanul Baiazid i‑a trimis principesei Milița moaștele Sfintei Parascheva și moaștele Sfintei Teofana Basarab, canonizată și așezată într‑o raclă, Sfânta Filofteia venind la Curtea de Argeș. De aceea, Soliman Magnificul, când a cucerit Belgradul, a dus la Istanbul moaștele Sfintei Teofana și moaștele Sfintei Parascheva, pe care le ținea în palatul sultanilor.

Însă Patriarhul Ecumenic Teolipt I, pentru a nu lăsa sfintele moaște într‑un palat păgânesc, le‑a răscumpărat cu uriașa sumă de 12.000 de ducați de aur și le‑a adus în biserica Patriarhiei Ecumenice. Din pricina condițiilor istorice, reședința și catedrala s‑au tot mutat dintr‑o biserică în alta, iar în anul 1641 moaștele Sfintei Parascheva au fost oferite voievodului moldovean Vasile Lupu, care le‑a așezat în Biserica „Sfinții Trei Ierarhi” din Iași, special construită asemenea unui chivot pentru a le primi.

În Catedrala Patriarhală „Sfântul Gheorghe” din Fanar, pe lângă moaștele Sfintei Eufimia, mama celor 7 frați Macabei, se păstrează o raclă ce conține moaștele Sfintei Teofana și se pare că este vorba tocmai de Sfânta Teofana Basarab, fiica voievodului Basarab I.

Sfânta Teofana a fost contemporană și în mod sigur l‑a cunoscut personal pe Sfântul Mitropolit Iachint de la Vicina, care a păstorit un timp ca Mitropolit al Vicinei și apoi pe credincioșii ortodocși din voievodatul tatălui ei, Basarab I. L‑a cunoscut și pe Sfântul Cuvios Nicodim de la Tismana, un mare părinte isihast, ca și Sfântul Iachint. De asemenea, a cunoscut o mulțime de părinți rugători, părinți isihaşti care au căutat cu orice preț liniștea și dobândirea harului Duhului Sfânt prin practicarea rugăciunii neîncetate a lui Iisus, prin păstrarea liniștii și prin mutarea minții în inimă. Sfânta Teodora sau Teofana Basarab, născută într‑o familie domnească, care a oferit statelor din Balcani despoți și țari, este o icoană și o învățătoare a rugăciunii pentru noi, cei de astăzi. Este o femeie care arată după atâtea secole cât de valoroase sunt cultivarea credinței, practicarea rugăciunii, punerea nădejdii în Dumnezeu și trecerea cu bărbăție duhovnicească peste toate greutățile vieții.

A pierdut doi băieți pe câmpurile de bătălie, a fost repudiată de către soțul ei, dar a găsit împlinirea și această împlinire este sfințenia vieții, potrivit teologului din secolul trecut, Nichifor Crainic, care a scris o lucrare în care arată că plinătatea ființei umane este dobândirea sfințeniei.

Să ne învrednicească Bunul Dumnezeu, pentru rugăciunile sfinților români și ale tuturor sfinților, ca și noi să ne ancorăm viața noastră scurtă și trecătoare și adeseori încercată, ca și viața Sfintei Teofana, şi să ne arate calea care duce la fericirea veșnică, spre slava Preasfintei Treimi și a noastră mântuire. Amin.

 Predică rostită în Catedrala Patriarhală la sărbătoarea Sfântului Ierarh Iachint, Mitropolitul Ţării Româneşti, şi a Sfintei Cuvioase Teofana Basarab, luni, 28 octombrie 2024.