Un luptător pentru unitatea poporului român şi demnitatea Bisericii

▲ Pe 6 martie 2009 s-au împlinit 70 de ani de la trecerea la viaţa veşnică a primului patriarh al României, Miron Cristea ▲ Cu acest prilej, la Catedrala patriarhală s-a oficiat o slujbă de pomenire ▲ La final, PF Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a rostit un cuvânt prin care a subliniat trei mari calităţi ale primului patriarh al Bisericii noastre ▲ Redăm în continuare cuvântul integral al Patriarhului Daniel prilejuit de acest eveniment ▲

Astăzi, 6 martie 2009, se împlinesc 70 de ani de la trecerea la viaţa veşnică a primului patriarh al României, Miron Cristea (1939-2009). Ardelean, născut la Topliţa, în 18 iulie 1868, primind la Botez numele de Ilie, având o cultură teologică, filologică şi filosofică solidă, dobândită în ţară şi străinătate, primul patriarh al României, Miron Cristea, s-a impus în istoria Ţării şi a Bisericii noastre prin trei calităţi remarcabile: mare luptător pentru libertatea şi demnitatea românilor transilvăneni şi pentru unitatea poporului român, bun organizator al vieţii bisericeşti şi promotor al demnităţii Bisericii Ortodoxe Române pe plan internaţional.

Ca luptător pentru libertatea şi demnitatea românilor transilvăneni şi pentru unitatea poporului român, Miron Cristea a desfăşurat o intensă activitate culturală şi socială prin înfiinţarea Băncii Culturale Lumina, care îşi propunea să acorde din dobânzi burse elevilor şi studenţilor români şi să ajute financiar familiile doritoare să înveţe meserii; participarea la reuniunile „Asociaţiei pentru cultura şi literatura poporului român din Transilvania“ (ASTRA), fiind, din 1905, preşedintele Despărţământului Sibiu; susţinerea înfiinţării Muzeului etnografic şi de artă din Sibiu, căruia i-a scris Statutul Asociaţiei; înfiinţarea Societăţii pentru crearea unui fond de teatru român; înfiinţarea, tot la Sibiu, a Reuniunii române de muzică, căreia i-a fost preşedinte; publicarea unei colecţii de proverbe, strigături şi zicale româneşti; sprijinirea intensă a şcolilor confesionale aflate sub îndrumarea Bisericii; iniţierea şi prezidarea conferinţelor învăţătoreşti; întreţinerea unei corespondenţe ample cu oameni de cultură contemporani, din toate ţinuturile locuite de români; ctitorirea sau salvarea a numeroase biserici şi şcoli româneşti din Transilvania şi publicarea mai multor articole în „Telegraful Român“ (Sibiu), unde a fost şi redactor, „Tribuna“ (Sibiu), „Familia“ (Oradea), „Gazeta Transilvaniei“ (Braşov), „Libertatea“ (Orăştie), „Drapelul“ (Lugoj), „Luceafărul“ (Budapesta), „Ţara Noastră“ (Sibiu), „Românul“ (Arad), „Foaia Diecezană“ (Caransebeş).

Prin activitatea sa de sprijinire a emancipării românilor din Austro-Ungaria, Miron Cristea s-a impus încă din tinereţe, fiind ales, la 21 noiembrie/3 decembrie 1909, episcop al Caransebeşului, fiind hirotonit arhiereu la 20 aprilie/3 mai 1910 şi întronizat la 25 aprilie/8 mai 1910. În această calitate, a apărat şcolile confesionale româneşti din Banat ca să nu fie desfiinţate de autorităţile maghiare. La sfârşitul Primului Război Mondial, episcopul Miron Cristea a participat, alături de episcopul greco-catolic Iuliu Hossu, la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, din 1 decembrie 1918, dând actului Unirii binecuvântarea Bisericii strămoşeşti. De altfel, el a făcut parte şi din delegaţia care a prezentat actul Unirii de la 1 Decembrie 1918 la Bucureşti, arătând astfel participarea şi contribuţia Bisericii la realizarea Unirii din 1918.

Bun organizator al vieţii bisericeşti

Ca bun organizator al vieţii bisericeşti s-a remarcat încă de când era consilier mitropolitan la Sibiu, contribuind la ridicarea Catedralei mitropolitane din acest oraş, iar ca mitropolit primat (18/31 decembrie 1919-4 februarie 1925) - a contribuit la reapariţia revistei „Biserica Ortodoxă Română“ (1921), a înfiinţat şi organizat Institutul Biblic şi de Misiune Ortodoxă (1922), a înfiinţat revista „Apostolul“ a Arhiepiscopiei Bucureştilor (1924), Asociaţia generală a clerului ortodox român (1923), precum şi Seminarul teologic de la Câmpulung Muscel (1922), pentru orfanii de război, a înfiinţat noi eparhii: a Oradiei (1920), a Vadului, Feleacului şi Clujului (1921), a Armatei, cu sediul la Alba Iulia (1921), a Tomisului (1923) şi a Cetăţii Albe - Ismailului (1923).

Ca patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, ales la 4 februarie 1925 şi înscăunat la 1 noiembrie 1925, a iniţiat şi organizat redactarea şi votarea noului Statut pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române din anul 1925, prin care a contribuit mult la unificarea bisericească din noul stat unitar, realizat prin Unirea din 1 Decembrie 1918, a înfiinţat Episcopia misionară pentru românii din America (1934), Episcopia Maramureşului (1937), Academia de muzică religioasă din Bucureşti (1927) şi a oblăduit tipărirea Bibliei Sinodale din anul 1936, tradusă de preoţii Gala Galaction şi Vasile Radu, sub îndrumarea mitropolitului Nicodim Munteanu, precum şi tipărirea mai multor ediţii ale Noului Testament.

De asemenea, patriarhul Miron Cristea a construit actuala Reşedinţă patriarhală (1927-1931), pe când era regent (20 iulie 1927-8 iunie 1930), a restaurat Catedrala mitropolitană din Bucureşti (1932-1935), devenită din 1925 Catedrală patriarhală, şi a iniţiat programul de construire a unei noi Catedrale patriarhale. Astfel, la 19 februarie 1929, a prezidat o comisie de experţi care a analizat cele 12 locuri propuse pentru amplasarea noii catedrale. La 23 februarie 1929, comisia a reţinut trei propuneri: 1) Piaţa Bibescu Vodă, la poalele Dealului Mitropoliei, pe locul Halelor Centrale; 2) terenul pe care acum se află Hotelul Intercontinental şi Teatrul Naţional şi 3) terenul de pe Dealul Mihai Vodă, unde se afla atunci Arsenalul Armatei (acest al treilea loc este terenul pe care se va construi în sfârşit noua Catedrală patriarhală).

Promotor al demnităţii Bisericii Ortodoxe Române pe plan internaţional

Ca promotor al demnităţii Bisericii Ortodoxe Române pe plan internaţional, patriarhul Miron Cristea a trimis tineri, ca bursieri, la studii în străinătate, a delegat reprezentanţi la Conferinţele interortodoxe desfăşurate la Constantinopol (1923) şi Muntele Athos (1930), precum şi la multe întruniri ecumenice, a călătorit în Orient şi a vizitat Locurile Sfinte (1927), a înfiinţat şi organizat la Ierusalim Reprezentanţa Patriarhiei Române la Locurile Sfinte şi a edificat două biserici româneşti la Ierusalim şi la Iordan. De asemenea, patriarhul Miron Cristea a intervenit la Patriarhia Ecumenică pentru aplanarea aşa-zisei „Schisme bulgare“ şi a oferit Bisericii Ortodoxe Bulgare Sfântul şi Marele Mir, în perioada în care această Biserică se afla în conflict cu Patriarhia Ecumenică, a intervenit pentru recunoaşterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Albaneze, a efectuat vizite frăţeşti în Anglia (1936) şi Polonia (1938), a fost ales preşedinte al Conferinţei regionale a „Alianţei mondiale pentru înfrăţirea popoarelor prin Biserică“ (Bucureşti, 1933) şi a organizat Conferinţa româno-anglicană la Bucureşti, în anul 1935.

Ctitorul Patriarhiei Române

Patriarhul Miron Cristea a fost recunoscut şi omagiat pentru meritele sale de către Academia Română, astfel încât, în 1919, a devenit membru de onoare al Academiei Române. Mai târziu, în condiţii grele pentru ţară, şi-a asumat responsabilitatea de regent (între 20 iulie 1927 şi 8 iunie 1930), iar între 10 februarie 1938 şi 6 martie 1939 a fost prim-ministru al României, într-o perioadă de criză politică premergătoare celui de-al Doilea Război Mondial.

Patriarhul Miron Cristea rămâne în conştiinţa tuturor ca fiind ctitorul Patriarhiei Române şi promotor al demnităţii Bisericii Ortodoxe Române în timpurile moderne. Avea simţul sau conştiinţa instituţiei şi era un om gospodar şi priceput. A învăţat atât de la români, cât şi de la străini ceea ce este folositor Bisericii şi neamului românesc. A luptat din tinereţe până la sfârşitul vieţii pentru demnitatea românească, atât a Ţării, cât şi a Bisericii.

Bun chivernisitor al lucrurilor materiale, cărora le dădea o profundă semnificaţie spirituală

Este interesant de văzut felul în care este redactat testamentul său referitor la Schitul Topliţa, construit pe locul unde a fost casa părintească (azi Mănăstirea Topliţa). Fiecare bănuţ este menţionat: provenienţa şi destinaţia lui, cu o grijă şi o meticulozitate care impresionează foarte mult şi care arată că era un foarte bun chivernisitor al lucrurilor materiale, cărora le dădea o profundă semnificaţie spirituală. Era, în acelaşi timp, un bun organizator şi un vizionar, un om cu simţ practic şi cu vederi largi peste timp. De pildă, aici la Patriarhie, nu doar a reparat unele clădiri, ci a ctitorit Palatul patriarhal (1927-1931), întrucât Patriarhia trebuia să aibă o reşedinţă de o anumită demnitate, pentru a fi respectată atât în interiorul, cât şi în afara ţării. Patriarhul Miron s-a luptat şi pentru construirea unei catedrale noi, deoarece vechea Catedrală mitropolitană nu mai corespundea nevoilor Patriarhiei înfiinţate în 1925.

Acest simţ al instituţiei l-a dobândit şi cultivat mai ales în Transilvania, unde Biserica Ortodoxă Română se afla în competiţie cu alte confesiuni care aveau o organizare instituţională foarte puternică şi impresionantă. În Imperiul Austro-Ungar, eparhiile romano-catolice şi Bisericile protestante aveau o puternică orientare instituţională. Ca atare, simţul instituţiei se vede peste tot în lucrarea patriarhului Miron. De pildă, în Statutul din 1922 al Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă se prevedea necesitatea unui cotidian al Bisericii şi se preciza că acest ziar trebuie să se vândă la chioşcuri în oraş, ca prin el să fie cunoscută lucrarea misionară a Bisericii şi preocuparea ei pentru viaţa poporului român.

Mai mult decât atât, patriarhul Miron avea şi un simţ profund al simbolului instituţional. De la patriarhul Miron avem nu numai cârja de argint masiv pe care el a primit-o de la Regele Ferdinand, când a fost întronizat (1925), ci şi Crucea Patriarhală, care se inspiră din crucea sau troiţa românească din părţile Bistriţei. Crucea Patriarhală actuală a fost concepţia primului patriarh al României, Miron Cristea. Mesajul ei simbolic arată că această cruce se amplifică la infinit. În acest sens, noi avem două expresii artistice majore care ne leagă de eternitate, adică exprimă dorinţa românilor de nemurire sau dăinuire veşnică: Coloana infinită a lui Brâncuşi şi Crucea Patriarhului Miron Cristea, pe care o putem numi Crucea infinită. Această cruce ne arată că din Iisus Hristos izvorăşte şi se dăruieşte necontenit harul iubirii Sale răstignite şi înviate, al iubirii Sale divino-umane care cuprinde tot universul, pentru a-l sfinţi şi a-l aduna în Hristos şi în împărăţia Preasfintei Treimi.

De la patriarhul Miron avem stema Patriarhiei Române

De la patriarhul Miron avem şi Stema Patriarhiei Române în care sunt înscrise cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos adresate Sfântului Apostol Petru: „Paşte oile Mele“ (Ioan 21, 17), adică „păstoreşte oile Mele“. Astfel, atât Crucea Patriarhală, cât şi Stema Patriarhiei Române sunt expresia unei conştiinţe misionare şi pastorale a patriarhului Miron privind rolul Bisericii în ţară şi în lume.

În această zi de pomenire, la împlinirea a 70 de ani de la trecerea sa la viaţa veşnică (1939-2009), aducem mulţumire lui Dumnezeu pentru darurile pe care le-a revărsat asupra Bisericii noastre prin vrednicia, lupta, osteneala şi clarviziunea patriarhului Miron. În acelaşi timp, rugăm pe Bunul Dumnezeu să ne dăruiască tuturor dragoste pentru Biserică, aşa cum a avut patriarhul Miron, simţ misionar şi practic, pentru a spori bucuria de a sluji Biserica lui Hristos.

Pomenirea aceasta pe care am făcut-o, rugându-ne pentru odihna sufletului patriarhului Miron, este ea însăşi nu numai un moment cultic, ci şi un moment de cultură a sufletului nostru. Cine cinsteşte vrednicia înaintaşilor devine el însuşi un purtător de lumină şi de demnitate. Ca atare, în această catedrală se pomenesc în fiecare zi patriarhii României şi mitropoliţii Ţării Româneşti, întrucât, prin această pomenire, noi dezvoltăm cultura comuniunii între generaţii şi a demnităţii noastre.

Rugăm pe Hristos Domnul să aşeze sufletul patriarhului Miron împreună cu sfinţii, iar nouă să ne dăruiască puterea spirituală de a învăţa, din lumina şi jertfelnicia înaintaşilor, ceea ce este demn şi folositor pentru Biserică, ceea ce este laudă adusă Preasfintei Treimi, Maicii Domnului şi tuturor sfinţilor, spre slava lui Dumnezeu şi spre a noastră mântuire.

Veşnica lui pomenire din neam în neam!

* Intertitlurile aparţin redacţiei