Mănăstirea Pasărea, vatră de viețuire isihastă întemeiată de părinții viețuitori în Mănăstirea Cernica, a odrăslit peste veacuri chipuri luminoase de monahii care, prin viețuirea lor curată, s-au făcut stâlpi ai rugăciunii și mijlocitoare înaintea lui Dumnezeu. Între aceste flori duhovnicești ale obștii de la Pasărea, două se remarcă în chip deosebit, despărțite de aproape două veacuri, dar unite în aceeași dorință de viața virtuoasă: Sfânta Cuvioasă Filofteia, mama Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica, trecută la cele veșnice în anul 1833, și Sfânta Cuvioasă Elisabeta, monahie care s-a nevoit ca pustnică în Munții Giumalău, din Bucovina, mutată la lăcașurile cerești în anul 2014, având vârsta de 44 de ani. Deși viețile celor două monahii s-au desfășurat în vremuri și împrejurări deosebite, una crescându-și copiii într-o casă boierească din București, în mahalaua Sfântului Visarion, cealaltă răbdând sărăcie lucie într-un sat bucovinean și apoi asprimea vieții pustnicești, în munți, amândouă au fost rânduite de pronia dumnezeiască să aibă metania lor și locul trecerii la Domnul în Mănăstirea Pasărea, desăvârșindu-se în ostenelile călugărești. Privind viețuirea lor în lumina celor trei mari daruri care le-au împodobit, lucrarea neîncetată a rugăciunii, iubirea smerită și darnică față de aproapele și harisma facerii de minuni, descoperim cu bucurie cum, în diferite moduri, Dumnezeu a lucrat în sufletele acestor maici, ajungând prin eforturile lor ascetice la măsura sfințeniei.
Unirea Principatelor Române a fost Unirea de bază pentru Statul român modern
Unirea Principatelor Române, Moldova şi Ţara Românească, de la 24 ianuarie 1859, a însemnat încununarea unui întreg proces de cultivare a unităţii naţionale a românilor, proces în care Biserica Ortodoxă Română și-a adus o contribuție esențială.
Unirea Principatelor Române a fost susținută de numeroși slujitori ai Bisericii. Prin ierarhi, preoți de mir, monahi şi teologi mireni, Biserica a contribuit, deopotrivă în Moldova și în Țara Românească, la acest act fundamental al istoriei noastre.
Contemporanii au numit data de 24 ianuarie 1859 „Ziua cea mare a veacului” şi aceasta pe bună dreptate, deoarece Unirea Principatelor Române, începută la Iaşi în data de 5 ianuarie 1859 şi desăvârşită la Bucureşti în data de 24 ianuarie 1859, reprezintă piatra de temelie a noului stat unitar român.
Unirea de la 24 ianuarie 1859 a fost de fapt „Unirea de bază”, nu „Unirea cea mică”, deoarece ea a constituit baza pentru formarea statului unitar român, în anul 1862, numit ROMÂNIA, temelie pentru obținerea independenței naţionale româneşti în urma Războiului de Independenţă din anul 1877, temelie pentru ridicarea României la rang de Regat în anul 1881, şi mai ales temelie pentru Marea Unire din 1 decembrie 1918, de la Alba-Iulia, ca Unire a Transilvaniei cu România, precedată de Unirea Basarabiei cu România, la 27 martie 1918, şi Unirea Bucovinei cu România, la 28 noiembrie 1918.
Aniversarea Unirii Principatelor Române la 24 ianuarie a devenit prin lege Sărbătoare naţională (Legea nr. 171/2014), iar în anul 2016, prin promulgarea modificării aduse Art. 139 din Legea nr. 53/2003 privind Codul Muncii, a fost declarată Sărbătoare naţională legală, în care nu se lucrează.
Această sărbătoare este o zi de mulţumire adusă lui Dumnezeu şi o zi de recunoştinţă pentru toţi cei care au contribuit la Unirea Principatelor Române, precum şi o zi de evidențiere a importanţei unităţii şi a demnităţii noastre naţionale în contextul cooperării internaţionale prezente şi viitoare.
În viaţa persoanelor şi a popoarelor, libertatea şi unitatea sunt daruri sfinte care însă trebuie permanent apărate şi cultivate.
† Daniel
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
* Cuvânt rostit în Catedrala Patriarhală la slujba de Te Deum oficiată cu ocazia împlinirii a 162 de ani de la Unirea Principatelor Române, duminică, 24 ianuarie 2021.
.jpg)
